Universul meu pe-o singură stradă

Știți voi oare momentul acela în care ne dorim cu toții să evadăm din propria lume, o lume care ni se pare deseori întinată de grijile și problemele vieții? Cu siguranță că-l știți. Cu toții îl știm de fapt căci, mici sau mari fiind, trecuți sau nu prin încercările vieții, căutăm mereu o altă viață. Sau dacă nu mereu, măcar din când în când. Căutăm alte probleme care să nu fie nicidecum ale noastre, ci ale altora, exclamând mereu „Vai, săracii!” și bucurându-ne parcă de existența problemelor în viața lor și nicidecum a noastră. Suntem mereu în căutare de altceva. Nu însă întotdeauna îl și găsim. Eu însă mă simt o fericită. Sunt bucuroasă că mi-am găsit evadarea. O spărtură din mintea mea, care duce pe o stradă dintr-un alt Univers.

citeste

Sursă poză: fanpop.com

Sunt singură pe-o stradă pustie. De fiecare dată aceeași stradă. Așa se și numește: Strada Pustietății. Dar mă ghidez mereu după lumina din colțul ei. Merg cu pași mărunți și mă pregătesc să dau colțul la propriu, dar nu pentru a mă întâlni cu moartea, cu ea am să mă întâlnesc eu mult mai târziu, ci pentru a mă întâlni cu imaginația. Dau colțul și citesc, ca de fiecare dată, plăcuța: „Strada Ficțiunii. Bine ați venit! Sperăm să nu mai plecați niciodată.”. Aici îmi găsesc Universul. Celălalt Univers al meu. Universul meu de pe-o singură stradă.

Îmi amintesc, aproape întotdeauna, când iau colțul Străzii Pustietății spre Strada Ficțiunii, cum am ajuns să-mi port pașii într-acolo pentru prima dată. Și, mă gândesc cum în alte Universuri paralele, dar totuși pe aceeași stradă, Strada Ficțiunii, mai circulă alte mii de oameni, fără a ne întâlni unii cu alții. Circulăm poate chiar în același moment, prin același loc, independenți unii de alții. Iar asta doar pentru că imaginația noastră este diferită. Vedem, citim aceleași lucruri, dar le percepem cu totul altfel. Aceeași Stradă a Ficțiunii, văzută în mii și mii de feluri, în mii și mi de culori amestecate diferit, ale mele, ale tale, ale lor, ale noastre, ale tuturor. Nu-i acesta un lucru cu adevărat minunat?

strada fictiunii

Sursă Poză: Editura All

Revenind la primii mei pași pe Strada Ficțiunii, vreau să vă mărturisesc că nu i-am făcut singură. Am fost condusă precum un prunc pe calea primilor lui pași prin viață. Am fost luată de mânuță și îndemnată să merg. Am mers mână-n mână cu „Fata de hârtie” a lui Guillaume Musso. Ea m-a împins pe poarta lumii lui Tom Boyd și-am tot zăbovit vreo săptămână printre aventurile unui scriitor în pană de inspirație. M-am jucat cu ei, ei s-au jucat cu mintea mea, am râs, am plâns și ne-am bucurat împreună. Apoi am ieșit fericită pe poartă. Primul pas, pe Strada Ficțiunii numărul 1, din sectorul Bestseller, Universul Editura All, a fost așadar făcut.

Îmi place strada asta. Și din clipa în care am pășit înapoi pe ea, ieșind din curtea cu numărul 1, am știut că voi reveni. Și-am revenit de multe alte ori, trecând de fiecare dată și pe la cei pe la care am pășit anterior. N-am uitat de ei, căci ei m-au făcut să iubesc strada asta din ce în ce mai mult, cu fiecare lectură și cu fiecare personaj descoperit.

Călătoria mea pe Strada Ficțiunii nu s-a mai continuat în același sector. Nu știu cum o fi la voi, dar la mine sectoarele nu se succedă în urma unui algoritm logic. Te trezești pur și simplu că, fiecare număr consecutiv, deseori face parte dintr-un alt sector și rareori din același. Spre exemplu, la mine numărul 2 a fost din sectorul Contemporan, pășind pe poarta deasupra căreia se afla o tăbliță, inscripționată cu litere de mână: „Strada Ficțiunii numărul 2, sectorul Contemporan, Universul Editura All. Bine ați venit printre rândurile Nataliei Kliuceariova, în ~Ultima oprite, Rusia~”. O Rusie aparte a secolului XXI. O Rusie pe care nu mi-aș fi dorit să o cunosc, dar care a reușit totuși să mă prindă în mrejele ei.

Știți, am impresia că nu v-am spus ce scrie pe plăcuța de deasupra porții cu numărul 1. Dar asta nu pentru că am fost rea intenționată, ci pentru că n-am observat vreo plăcuță. Am fost prinsă de tot acel nou. Cu siguranță însă Tom Boyd îmi transmitea ceva de dulce ca să mă facă să-l las și să nu-l deranjez din agonia sa. După cum ați văzut însă, se pare că ne-am împrietenit.

Am pășit apoi spre numărul 3. Același sector ca la numărul 1. Sectorul Bestseller. O poartă impunătoare, asemeni porților imperiului Otoman. M-a ademenit și i-am trecut pragul. Simțeam mirosul Bosforului și mă minunam de grandoarea palatului Topkapi. Un Stambul frumos, plin de măreție și cultură. Niște rânduri istorice care m-au făcut să mă înclin în fața dreptei judecăți a sultanului Abdulhamid al II-lea și al copilului minune, Eleonara. Undeva, într-un colț, să știți că se zăreau malurile Constanței românești, căci acolo avea să înceapă de fapt acțiunea. Frumoasă lumea Oracolului din Stambul. Sper că, în celelalte Universuri paralele, dar pe aceeași Stradă a Ficțiunii intens circulată, să se fi pășit și-n lumea oracolului, a Stambulului, indiferent de numărul care i-a fost scris în acele Universuri.

Și-așa, încet, încet, dar cu pași siguri, am avansat pe Strada Ficțiunii din Universul imaginației mele, din Universul Editurii All.  Am jucat. Am râs cu gura până la urechi. Și-am plâns cu lacrimi de crocodil. Am învățat. M-am dezvoltat. Am evoluat. M-am cultivat.

Recent am ieșit de pe poarta dincolo de care se afla rulota lui Otto Witte. Nu mai știu numărul cu precizie, dar cred că a fost 7. Când am pășit prima dată pe poartă, el, Otto, m-a întâmpinat cu-n zâmbet larg și mi-a arătat pe bolta cerului toate pățaniile lui. M-a plimbat dintr-un capăt în altul al Adriaticii, de la Fiume la Dubrovnik, ajungând împreună pe tronul Albaniei. Apoi, când am dat să plec pe ușa din dos, m-a lăsat cu buza umflată. Mi-a zis că i-au ajuns câteva zile pe tronul Albaniei. S-a răzgândit. Nu mai vrea să vină președinte-n România. Oricum, vă invit să-l cunoașteți și voi pe Otto Witte, din opera lui Andrew Nicoll, „Dacă  citești asta înseamnă că am murit”.

strada fictiunii

Sursă poze: Editura All

V-ați întrebat vreodată cât de frumos e să citești? Sau măcar de ce le place oamenilor să citească? Ăăăăm, sinceră să fiu, n-aș putea să vă spun de ce le place altora să citească, dar aș putea să vă spun de ce-mi place mie. Am considerat întotdeauna (și întotdeauna este măsurat din momentul în care m-am apucat să îndrăgesc efectiv cititul) că lectura te dezvoltă ca om. Îți dezvoltă imaginația, modalitatea de a gândi, interpreta, analiza și concluziona fiecare lucru, sau întâmplare, din jur. În plus, îmi place să citesc pentru că asta îmi dă posibilitatea să evadez din propria lume. Îmi permite să fiu precum un actor, dar în rolul de cititor, pentru că pot îmbrăca, imaginar, printre cuvinte, rolul fiecărui personaj. Îmi mut sufletul și gândurile dintr-un personaj în altul, de la o linie de dialog la alta și de la o descriere la alta. Îmi place să-mi mulez personalitatea în funcție de personajele pe care le întâlnesc iar, la sfârșit, trag linie cu tot ceea ce am învățat de la fiecare. E frumos, să știți.

Mi-ar plăcea să știu însă că nu sunt singura căreia îi place să facă asta. Iar cuvintele mele anterioare nu au fost doar o simplă povestire, ci un îndemn spre lecturare, spre o Stradă a Ficțiunii intens circulată. Mi-ar plăcea să știu că, paralel cu Universul imaginației mele, dar pe aceeași Stradă a Ficțiunii, se află alte mii, sau chiar milioane de Universuri, fiecare cu evadatul lui, iar atunci când întrepătrunzi toate aceste Universuri și formezi din toate străzile ficțiunii o singură stradă, ea să fie intens circulată. Mi-ar plăcea să știu că nu sunt singura care mă bucur de frumusețea cuvintelor și de lumea minunată care se află dincolo de ele. Mi-ar plăcea să mă dezvolt împreună cu toți ceilalți, iar apoi să ne împărtășim unu altuia învățămintele diferite, căci e normal ca ele să fie diferite atâta timp cât mințile noastre sunt diferite. Percepțiile sunt diferite. M-aș bucura. Așa că, dragi cititori, vă invit să: Citiți! Citiți! Citiți!

citeste

Sursă poză: frontpress.ro

Ultima oprire, Rusia – Natalia Kliuceariova

ultima oprire rusia

Ultima oprire, Rusia

Cartea, „Ultima oprire, Rusia”, de Natalia Kliuceariova, am primit-o drept premiu, alături de o altă carte, pentru participarea în campania Editurii All, din cadrul concursului de primăvară Spring SuperBlog. Atunci când am ales-o de pe site și i-am citit descrierea, mă așteptam la o carte normală, care să spună o poveste cu un singur fir narativ, în timpul unei călătorii banale cu trenul, în jurul Rusiei. Lucrurile nu au stat după cum eu mă așteptam, ci cu totul altfel.

Deși are doar 144 de pagini și este structurată pe capitole de 3-4-5-6 pagini, rareori 10, cartea „Ultima oprire, Rusia”, de Natalia Kliuceariova, nu este deloc simplă și ușoară, ci ba din contră, este complicată și greu de înțeles, povestea surprinzând când prezentul, când trecutul, într-o alternanță greu de înțeles și de imaginat. Pe lângă asta, capitolele sunt încâlcite, majoritatea spunând câte o poveste diferită a unei Rusii suferinde, iar, câteodată, unele revenind asupra unei alte povești, din trecutul personajului principal, Nikita.

Nikita, personajul principal al cărții „Ultima oprire, Rusia”, de Natalia Kliuceariova, pleacă cu trenul, în căutarea Rusiei, o Rusie pe care el o pierduse, iar acum spera să o găsească în sufletul și în experiențele celorlalți. Cartea însă nu ne prezintă nicidecum o Rusie fericită, prosperă, ci una suferindă și plină de lipsuri. O Rusie a clarobscurului, în care întotdeauna se râde cu un colț al buzei îndoit în jos. O Rusie a călugărilor travestiți, a vagabonzilor filosofi, a poeților anarhiști, a revoluționarilor dezabuzați și a fataliștilor împăcați cu inacceptabilul. O Rusia a pensionarilor abuzați și chinuiți, oameni ce suferiseră în timpurile grele din Cel De-al Doilea Război Mondial și care sufereau chiar și în ziua de azi, bolnavi și fără pensii. Autoarea, ne prezintă prin ochii lui Nikita, o Rusie nedreaptă față de propriul popor, nedreaptă față de ea însăși, Rusia a secolului 21.

Nikita, fugind de propria Rusie, găsește Rusia din ochii celorlalți. Speranțele lui însă, de a găsi o Rusie frumoasă și fericită, sunt deșarte, căci Rusia celorlalți seamănă perfect cu propria lui Rusie, acea Rusie chinuită și chinuitoare la rândul ei. Rusia secolului 21.  O Rusia în care iubirea se ascunde, fuge și revine mereu la el, până într-o zi, când pare să dispară și să revină de tot la el.

Cartea, deși este complicată și ai tendința să o lași mereu din mână, neînțelegând poveștile care par să sară de la unele la altele, fără nicio legătură, merită însă citită până la sfârșit, căci, încet, încet, toate acele povești de neînțeles se leagă între ele, iar firele narative, se unesc într-unul singur, un singur fir narativ care întrepătrunde două povești: povestea Rusiei suferindă, văzută și spusă prin ochii celorlalți, cât și propria iubire și poveste de dragoste.

Un Univers în fiecare carte

„Și tu ce o să fii când o să te faci mare?”

Este o întrebare care adesea ni se adresează de când suntem mici. Ne lovim de ea indiferent de vârstă, până la terminarea liceului. O întrebare cu răspunsuri multiple, variate și nu foarte originale. Medicina, jurnalismul, marketing-ul nu mai sunt de foarte mult timp originale. Sunt comune tuturor meseriilor din lume, căci în fiecare domeniu găsim practicanți, cu sutele de mii.

De curând însă, am auzit un alt răspuns. Unul cât se poate de original, căci în ziua de azi meseria asta e din ce în ce mai rară. Este uitată de lume din cauza faptului că prea puțini o mai practică și prea puțini o mai învață. Iar în curând, probabil, va dispărea de pe fața Pământului, ori chiar din Univers (asta dacă și extratereștrii o practică) la fel cum a dispărut și meseria de bufon al regelui.

Răspunsul original? Ahh aproape că uitasem să vi-l zic. L-am întâlnit prin intermediul celor de la Editura ALL și tare m-am bucurat de el, așa că am să vi-l împărtășesc și vouă acum, ca să nu o mai tot lungesc: „Când mă fac mare, o să fiu cititor!”. Ce răspuns frumos într-o lume în care lectura se află pe calea pierzaniei, iar cultura nu mai primează. O lume în care cărțile și-au pierdut din magie, din farmec și din frumusețea care le-a fost înzestrată. Și le-au pierdut printre multitudinea de oameni (și poate și de extratereștrii, de ce nu?).

Cărțile, în zilele noastre, merită promovate atât printre cei tineri cât și printre adulți, care prinși în activitățile zilnice, uită de frumusețea și magia unei cărți citite. Uită de varietate imaginației din spatele cuvintelor. Uită de Universul plin de fericire din spatele fiecărei fraze. Fiecărui paragraf. Fiecărei file. Iar aceste lucruri merită rezite din nou în sufletul și gândul fiecăruia. Merită să se bucure din plin de infinitatea sentimentelor din fiecare carte.

Cum să facem asta? Cum să instigăm iubirea pentru cărți?(să fie oare „instigăm” un cuvânt nepotrivit?.. mie îmi pare interesant folosit). Cum să stimulăm atracția dintre sufletul omului și sufletul cărții, căci fiecare carte în parte are propriul suflet, propriile sentimente, propriile trăiri, ea însăși fiind un suflet într-un trup copertat.

M-am gândit de multe ori ce ar putea face un tânăr să iubească Universul cărților. M-am întrebat de multe ori ce l-ar face să se îndrăgostească de el, ajungând la concluzia că doar cunoașterea le-ar cuceri simțurile frumosului. Ar fi minunat dacă ar exista, spre exemplu, centre care să promoveze cititul. Un loc în care iubitorii de carte să propună câte un autor și câte un titlu care urmează a fi citit pe decursul a două săptămâni, sau chiar a patru săptămâni în caz că volumul este unul mai stufos și greu de digerat. Iar apoi, într-o zi stabilită în funcție de programul tuturor, să se întâlnească și să discute pe baza cărții respective ce le-a plăcut, ce nu le-a plăcut, cu ce i-a inspirat, ce au învățat, astfel dezvoltându-și abilitățile de comunicare, cât și vocabularul, stabilind relații interumane stabile și benefice dezvoltării sociale și culturale a fiecăruia pentru că o care este cel mai gingaș simbol al culturii și frumosului.

Pentru copii, cred eu, poveștile sunt vitale. Dezvoltarea imaginației, cât și a inteligenței acestora, se bazează pe relatarea lor. Iar ei trebuie stimulați să citească încă de la vârste fragede și o dată ce au fost introduși în lumea minunată a cărților nu-și vor ma dori să o părăsească vreodată. Cărțile conturează Universul realității și îți îndrumă pașii pe căile vieții.

În lumea asta mare există un număr considerabil de copii și tineri fără posibilități financiare, însă care smulg din fericirea celor care citesc, cât și din ideile împărtășite de profesori, iar pentru aceștia ar trebui să existe cât mai multe proiecte prin intermediul cărora să se dăruiască o multitudine de cărți, iar mai apoi să aibă loc cercuri de lectură în care să se dezbată respectivele cărți. Ei, ei sunt cei care sorb cu adevărat fiecare moment de aventură din fiecare carte. Cărțile de aventuri sunt preferate lor pentru că însăși viața lor izbită de atâtea și atâtea greutăți este o aventură, una mult prea tristă cei drept. Am întâlnit mulți copilași care iubesc cărțile de aventură tocmai pentru că spun ei, se aseamănă cât de cât cu personajele. Cei drept, există câteva proiecte implementate pentru aceștia, însă ele sunt mult prea puține pentru numărul lor. Cu siguranță dezvoltarea lor cu ajutorul cărților i-ar împinge către un viitor mai bun. Un viitor încadrat chiar în imaginile din urma tuturor poveștilor.

În minunata lume a copiilor, cât și a adulților, aceștia își doresc ca măcar o dată în viață să facă parte dintr-o misiune plină de aventuri care să aibă ca scop salvarea lumii, spre exemplu cum întâlnim în fabuloasa lume a lui Oksa Pollock. Câte palpitații. Câte aventuri. Câte intrigi. Câtă magie. Câte imagini. Și toate cuprinse între două coperți printre zecile de mii de cuvinte. De ce să nu le dăm astfel posibilitatea copiilor, a tinerilor să fie introduși într-o astfel de lume? De ce să nu înființăm cât mai multe cluburi de lectură chiar și virtuale, care, desigur, să ofere și niște premii, sau cadouri membrilor cluburilor. Ce-ar fi oare dacă în fiecare lună, prin tragere la sorți să se aleagă un membru care să primească o carte pe care el să și-o aleagă, bineînțeles fără ca acesta să se repete până când toți au fost câștigători cel puțin o dată. Bucuria de a primii Universuri, căci mie îmi pare că fiecare carte reprezintă un Univers, stimulează cu siguranță dorința de a citi. M-aș bucura, iar o dată cu scrierea acestui articol chiar mi-aș dori, să pot implementa un astfel de proiect la nivel național (și BLINK, tocmai mi s-a aprins un beculeț pentru un viitor proiect).

Pentru cuvintele de mai sus țin să-i mulțumesc Editurii ALL pentru inspirație, articolul participând în concursul Spring SuperBlog la proba acestora. Mulțumesc!

(sursă imagini: Google Images)

Am primit cărțile de la vALLuntar!!!”

Ieeeeeeeeeei. ÎN SFÂRȘIT! Azi, după multe zile de așteptare, mi-au venit cele două cărți pe care mi le-am ales în ”Campania vALLuntar Ediția 2”. Cum, nu știți despre ce este vALLuntar? Păi pe scurt, ei îți trimit cărțile, tu le citești, le face recenzia la fiecare, iar apoi aștepți comentariile. Cu cât strângi mai multe comentarii cu atât ai șansa să plantezi mai mulți copăcei. 15 comentarii, reprezintă un copăcel. Este o campanie tare drăguță și interesantă în care îți stimulează dorința de a citi și propria dorință de a reîmpăduri cât de cât România. De ce  aduc vorba despre reîmpădurire? Păi și asta e foarte simplu, după cum am zis 15 comentarii reprezintă un copăcel, așadar cu sprijinul celor de la Romsilva, acel copăcel va ajuta la reîmpădurirea României.

vALLuntar 2013.cdr

Cum am intrat în această campanie minunată, nici nu-mi mai amintesc bine. Țin, vag, minte că cineva mi-a trimis un link ce mă conducea fain frumos spre regulamentul acestei campanii. Din păcate, acum nu se mai poate înscrie nimeni, și poate trebuia să fac un articol despre această campanie înainte de a trece termenul limită de înscriere.. dar na, nu a fost să fie. Poate la anul. Revenind la regulament: l-am citit, mi s-a părut interesant să primesc cărți și să ajut la plantarea copăceilor prin citirea lor, așa că imediat i-am trimis un mail Loredanei cum  că vreau să mă înscriu și ce cărți mi-aș dori să citesc. Prima dată, am fost sincer dezamăgită. Cartea pe care o doream nu era în stoc :(, așa că a trebuit să îmi aleg alte două cărți, iar după lungi căutări și recăutări și rerecăutări am ales următoarele două cărți: ”Fata de Hârtie de Guillaume Musso” (la care am primit și un semn de carte) și ”Cele zece mii de dorințe ale împăratului de José Frèches”.

Acum, nu-mi mai rămâne decât să citesc cărțile și să postez cât de curând recenziile. Până atunci vă las în compania unei melodii și a pozei cu cele două cărți.

DSCF5135

 

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky!

sursă youtube (user LuciaMariaOfficial )