Jurnal de BAC: Dacă mai stau pe Facebook, intru`n depresie

bacalaureat

Sursă imagine: Google Images

Vreau.. vreau… vreau… vreau să știți că urăsc toți oamenii care anul ăsta nu dau BAC-ul și, și, și, și, și, și, și care se bucură din plin de vară și de aptul că la ei a venit vacanța. Ura asta a mea a început în momentul în care, pe Facebook, am început să dau de tot felul de poze, ba de la munte, ba de la mare, ba de la piscină, ba de prin Londra, ba de prin Paris, ba de prin Dubai, că na.. oamenii se distrează și trebuie să împartă asta și cu nefericiții care stau închiși între patru pereți, pentru că DAU BAC-ul!!!!!!!

M-am decis să nu mai intru pe Facebook. Am dat log out, am luat cartea și caietul de mate… și m-am pus pe treabă. Zece (10) minute. Zece. Și mi-am băgat repede e-mail-ul și parola…. și, și, și log in, ca ultimu copil retardat care nu poate sta fără jucăria lui preferată. Da. Am momentele mele de retardism. Și v-aș fi recunoscătoare dacă mi le-ați lăsa și nu le-ați critica. Sunt drăguțe în prostia lor. Chiar sunt drăguțe.

Am intrat și am ieșit de pe  Facebook, ca ultimul alcoolic anonim care își ia sticla de băutură în mână și apoi o părăsește sub privirile celorlalți. Eu părăseam Facebook-ul sub privirile pătrățelelor caietului de matematică și a chestiilor ălora (numite exerciții) din culegerea de BAC. Dar am promis că o să o fac și am să o fac. De mâine mă las de Facebook, că dacă mai văd pozele ăstora, în care se bucură de vacanța lor minunată, o iau razna. Căpiez. Și în curând o să mă citiți de la nebuni. Da. Am să scriu dintr-o cameră de la spitalul 9 (noo).

Dar promit. Promit solemn, ca atunci când va veni și vremea lor, să plec și eu să mă bucur de vară și să-i oftic frate pe toți. Să le rup și eu inima și sufletul în bucățele, așa cum au făcut ei cu mine. Da am să postez multe poze și am să le trimit și la fiecare în parte, să vadă și ei cât de minunat e să nu ai niciun stres, în timp ce alții se dau de ceasul morții, pe ultima sută de metrii înainte de tortura finală și supremă, căci da.. momentan, BAC-ul îmi pare ca fiind cea mai mare tortură din toate timpurile, o tortură psihică, desigur, dar care are și manifestări fizice, în cele din urmă.

Iar acum, pentru că am un pat care mă așteaptă și căruia îi e tare, tare, tare dor de mine, dezactivez Facebook-ul și dispar din peisaj pentru următoarele doisprezece (12) ore.

Fac ce vreau. Când vreau. Și unde vreau.

E ora 23. Fără câteva minute. Nu le-am mai numărat cu exactitate. Doar am aproximat. Aveam de gând să scriu un alt post pentru azi. Mi-l programasem într-o agendă. Timpul însă mi-a spus că-i prea târziu pentru el, e prea târziu pentru ceva programat, așa că să-mi las gândurile să zburde printre norii de peste București și să scriu cu totul altceva. Ce-mi trece prin cap. Să scriu cum o făceam cândva.

Mi s-a spus de curând că de ce postez pe facebook. Că de ce postez pe blog. Că vreau atenție. Și că vreau și pe mă-sa și pe ta-su și tot neamu de la A la Z, cu tot cu diacritice. Nu m-a interesat atenția. Blogosfera nu e o lume în care se cerșește atenție. Blogsfera e o lume în care oamenii învață, altfel, unii de la alții. Blogosfera e un loc în care libertatea este lege. Astfel, fiecare are dreptul să scrie ce vrea. Să spună ce vrea. Să împărtășească. Blogosfera este, de fapt, în sinea ei, un jurnal online. Iar prin jurnal amintesc faptul că se înțeleg următoarele: locul unde fiecare persoană în parte scrie FIX CE VREA. Înțeles?

Facebook. Facebook este o comunitate de oameni care își arată unii altora lucruri care prezintă sau nu interes într-un anumit cerc de oameni. Facebook este o lume unde se împărtășesc chestii, care nu sunt neapărat de o importanță majoră în societate, ori pentru cineva anume. Sunt pur și simplu postări. Postări ce s-au vrut, în schimb, arătate lumii.

Ambele sunt comunități de oameni unde fiecare are dreptul la libertate. La libera exprimare. În consecință, fiecare face ce vrea și ce-l taie capul, când vrea și unde vrea. Spune ce vrea. Scrie ce vrea. Postează ce vrea. Nu înțeleg de ce ne cerem mereu drepturile când noi înșine încercăm să le îngrădim pe ale celorlalți.

Ahhh… lumea asta plină de hiene. E atât de mare. Și putem păstra atâta spațiu între noi, încât nu înțeleg de ce ne aruncăm unii pe alții și nu avem loc unii de alții. Nu-nțeleg de ce ne înghiontim. N-am înțeles niciodată de ce ne pasă ce face altul în grădina lui. De ce să nu ne pese de lucrurile din propria noastră grădină (aka curte sau cum mai vreți voi să o numiți). Tututor eu le dedic poza de mai jos.

Atenție? Niciodată. N-am cerut. Dar recunosc, am căpătat. Și asta nu pentru că am cerșit, sau pentru că cerșesc, ori pentru că am nevoie. Ci pentru că…. ahh… nici măcar nu știu. Poate din cauza faptului că mi-am muncit cuvintele și ele au fost cele care au atras de partea lor atenția celor care mă urmăresc și mă caută, oameni cărora vreau să le mulțumesc.

Am să scriu în continuare ce vreau. Am să postez ce vreau. Pe Facebook. Pe blog. Și oriunde altundeva. Am să fac asta pentru că pot. Vreau. Și nici nu există persoane care să poată să-mi interzică asta. E dreptul meu. E libertatea mea. Iar  universul ăsta-i infinit, cu siguranță au și ceilalți loc de mine și de atenția pe care o primesc.

Gata. Am să tac. Acum. Am să-mi pun barieră cuvintelor care vor să se aștearnă în continuare aici, căci ar mai avea (cică) multe de spus. Nu vreau să le mai las. Le îngrădesc libertatea de a face ce vrea, căci, de fapt, libertatea lor e libertatea mea. Și doar eu îmi pot îngrădi libertatea în funcție de situație și contextul ei. În rest, oamenii, oricare ar fi ei, cu siguranță nu-mi pot spune ce, cum și când să fac. Și eu. Și tu. Și el. Și ea (a se observa că știu pronume) facem ce vrem în propriile curți, fie ele și virtuale. Și atât. Aici mi se sfârșesc cuvintele. Ofurile. Mâine promit să nu mai fie. Dar cum acesta este și va rămâne un jurnal personal virtual, am să-mi aștern prin cuvinte, mereu, frământările, nemulțumirile, cât și fericirile și orice altceva.

Mulțumesc de înțelegere!

(***sursă imagine: Google Images)

Generația „Social Media”

E iar luni. Îi iară o nouă zi monotonă. Plină de vreo 8 ore în orarul meu de elevă în clasa a 12-a. Obositor. E ziua pe care chiar nu o suport. Mă epuizează fizic și psihic.

Lăsând asta deoparte, dacă e luni am să vă mai las un scurt-metraj peste care am dat acum vreo săptămână și ceva pe când am pregătit de fapt postul acesta. De atunci parcă a trecut mult timp (și ce ciudat e să vorbești la viitor cu timpul trecut. Ha ha ha. Sfidez legile timpului). De atunci am făcut și 19 ani și ce naiba s-o mai fi întâmplat prin timpu săptămânii (dacă sfidez legile timpului, nu pot totuși să prezic viitorul. știu totuși sigur că 19 ani îi am împliniți când voi citiți acest post).

Fără să mai lungesc prea mult cu vorba, am să vă spun că am dat pe WebCultura (unde apropo sunt numai chestii interesante ce merită atenția noastră, a tuturor) peste o animație tare interesantă cu privire la generația de ansamblu a zilelor noastre (adică: tineri, adulți, bătrâni). O lume captivă în ghearele tehnologiei. O lume a cărei viață se agață cu disperare de niște aparate și niște platforme virtuale. Animația este de fapt făcută după niște benzi desenate. Practic benzile desenate au căpătat viață în animație.

O animație ce merită văzută, zic eu.

Iar acum, întrebarea mea: Tu cât de captivat ești de „Social Media”?

***Pentru mai multe scurt metraje, click aici pe Scurt metraj.

Dacă ai ceva de spus, de împărtășit cu mine sau cu ceilalți, folosește cu încredere secțiunea de comentarii într-un mod cât mai manierat.

Îți mulțumesc că mă citești, iar dacă îți place ceea ce scriu te învit să dai un like pe Facebook AICI sau un Subscribe (coloana din dreapta sus) și astfel vei fi mereu la curent cu ce postez.

Have fun,

Pishky

sursă youtube (user Jess the Dragoon )

Stupid Captcha. Stupid security check!

De câteva zile tot  înjur Facebook-ul. De câteva zile îmi face puținele clipe petrecute pe el un adevărat calvar. Am renunțat la a petrece mult timp pe Facebook de ceva timp. De atunci îl folosesc doar pentru a vedea ce au mai postat anumiți bloggeri prin grupurile create special pentru promovarea propriilor articole și pentru a-mi promova propriile articole.

Personal, Facebook-ul nu mi se pare o prostie. Îl consider o modalitate ușoară de a vedea ce mai fac alții pe la distanță, o modalitate de a comunica. Mi se pare în schimb o prostie timpul infinit pe care unii și-l petrec pe Facebook. Da, asta este o mare prostie.

După cum bine știu utilizatorii Facebook-ului, acesta și-a schimbat în ultimul timp tot felul de setări. S-a îmbunătățit pe o parte și s-a stricat pe alta. Una din îmbunătățirile eșuate (și ca să nu comentați asupra a ceea ce tocmai am spus, vă mărturisesc în această paranteză că sunt IRONICĂ) este cea de security check/captcha la postările pe grupuri și pe pagini. Ce înseamnă asta? Înseamnă că de fiecare dată când vreau să postez ceva pe un grup mă pune să introduc un cod stupid și fără sens și de foarte multe ori indescifrabil pentru a demonstra eu că nu sunt un robot. STUPID. STUPID. STUPID. Pierdere de timp aiurea până să scrii codul ba cu litere mari, ba cu litere mici, ba cu cifre, ca mai jos.

Untitled

 

Urăsc chestia asta. O urăsc din tot sufletul. Din cauza ei am renunțat să comentez multor bloguri ce îmi cereau pentru validare acest cod pur și simplu cretin. Probabil vă întrebați dacă am să renunț la grupuri. Nu. Nu am să renunț decât atunci când nu voi avea răbdarea necesară pentru a introduce câte un cod pentru fiecare grup.

Știind că Facebook-ul nu implementează în același timp la toți utilizatorii setările pe care le face (spre exemplu la unii ultimul update de timline făcut acum vreo lună le-a apărut și lor abia acum câteva zile), mă întreb acum dacă doar eu pățesc asta sau mai sunt și alții? Aștept răspunsurile voastre mai jos într-un comentariu.

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have a nice day,

Pishky!

10-17 ianuarie. Între viață și moarte!

Am uitat pur și simplu. Am uitat de săptămâna asta. Am uitat de începutul ei. O săptămână ce anul acesta se pare că începe joia și se termină tot joia. Acum vreo 7 ani ea începea marțea și nu, nu avea să se termine marțea următoare, ci atunci avea să fie un nou început. Știți voi.. ca un fel de renaștere, o a doua șansă. De atunci, în fiecare an, această săptămână cuprinsă între cele două date este una… pur sentimentală. O săptămână oarbă, mută și surdă în care nu vreau să văd, să vorbesc ori să aud. Săptămâna asta e o tradiție de 7 ani încoace să fiu mai închisă în mine decât de obicei. Mai închisă în mine, dar deschisă mai mult ca niciodată față de mine :). Nici nu știu cum să continui mai departe, cum să-mi încep următoarele rânduri. Cuvintele mi se împotmolesc pur și simplu printre imagini.. printre amintiri. Un amalgam de amintiri. Și deși m-am învățat să-mi stăpânesc lacrimile aproape în orice  moment, printre orice amintire răsărită fie din neant fie intenționat, ori printre amăgiri sau insulte, de data asta se pare că nu-mi iese, am ochii deja învăluiți de câteva lacrimi ce sigur vor aluneca pe obraji până pe taste:). Dar să lăsăm asta la o parte și să continuăm… povestea:

2b15869f67a74ed882abd390e4ab1b02

Acum vreo 7 ani, mai exact pe 9-10 ianuarie noaptea 2006, îmi părăseam orașul. Sau cel puțin asta simțeam. Mă uitam prin parbriz și vedeam lucrurile ce aveam să le părăsesc curând, așa că m-am întors spre lunetă și m-am uitat la cer. Era un cer senin, plin de mii și mii de stele, de la cele mai mici la cele mai mari, de la cele mai sclipitoare la cele mai puțin sclipitoare. Urmăream să văd vreo stea căzătoare, să-mi pun o dorință. Dar n-am văzut. Așa că am renunțat să le urmăresc așa și-am început să trag linii imaginare între ele, să creez munți, râuri, nori și chipuri. Apoi… apoi totul s-a șters, ceva m-a furat pentru câteva ore bune, iar următorul lucru pe care mi-l amintesc e o clădire mare cu vreo 10 etaje, văzută din elicopter sub formă de H. Un spital. Atunci aveam să cunosc prima dată Târgu-Mureșul. Un oraș mare, în care fulgii priviți printr-un geam imens păreau și ei mai bombați, mai mari, mai sclipitori, mai deși. Obișnuiam să privesc în fiecare zi, printre fulgii de nea spre hambarul elicopterului SMURD, nu exista zi în care să nu-i facă probe, să nu-l înalțe spre cer și apoi să aterizeze. Chiar și acum obișnuiesc să mă îndrept spre geamul din cameră și să privesc fie și razele becurilor de pe stradă. Atunci, am cunoscut oameni, mulți oameni. Oameni ce aveau să moară în următoarea zi, peste câteva zile ori oameni ce aveau să trăiască. Îmi aduc aminte doar 2 nume și-o poreclă: Liviu, Mădălina și Kojak. Erau cele 3 persoane ce aveau să-mi înveselească fiecare moment. Îmi alungau fiecare gând despre moarte și-mi spuneau povești, deși primii 2 erau mai mici cu vreo câțiva ani, iar cel de-al 3-lea avea vreo 16-17 ani. Acum vreo 7 ani, am aruncat undeva, într-un colț de salon copilul egoist și răsfățat din mine. Am învățat să împart cu cei mai puțin norocoși ceea ce aveam eu. N-am să-i uit niciodată lacrimile lui Liviu după bananele aduse de tatăl lui într-un vis. Îmi amintesc și acum momentul: dormea liniștit în pat, se trezește fericit și-mi spune ”Dănuța, hai să mâncăm banane. Tata a adus ieri banane!”; maicăsa s-a uitat nedumerită și i-a spus ”Liviu mamă, dar tata, tata ști bine că nu poate să vină la noi”; șiroaie de lacrimi au început să-i curgă pe obraz, strigăte după ”tata” și banane îi ieșeau pe gură, doar că nimic nu era real, totul fusese doar un vis, un proaspăt vis, la fel cum eu visam noapte de noapte că mă părăsește mama :). Atunci am învățat să dăruiesc și celorlalți, așa că tot ce cumpăra mama de la magazinul din subsolul spitalului împărțeam prin tot salonul și apoi prin celelalte saloane. Îmi plăcea să văd zâmbetele pe care eu le avusesem ani de zile pe față chiar și o secundă pe fețele celorlalți. Așa, încercam să-mi alung moartea din gânduri, chiar dacă nu reușeam în totalitate. Eram fericită că pot să ofer celorlalți ce-am primit eu 11 ani, dar în același timp mă întristam undeva în spatele unui zâmbet la gândul că și eu pot muri cum pățeau cei de câteva luni, câteva săptămâni ori câțiva anișori… și totuși mă simțeam fericită că eu, eu reușisem să trăiesc măcar atât, să mă bucur de părinți, de bunici, de iubire și de tot ce-mi puteau oferi aceștia zi de zi. Tot atunci, am fost drogată pentru prima dată, cu acceptul mamei, că eu strâmbam din nas de fiecare dată când vedeam doctorii și rezidenții intrând pe ușă. Mă uitam în ”scârbă” după cum zicea amuzată chiar mama, așa că săracii s-au obișnuit chiar după primele două zile și mi-au aplicat un regim special: îmi luau sânge, îmi făceau injecții, mă consultau, dimineața la prima oră, înaintea tuturor când aveam somnul cel mai adânc și mai bolovan, de nu schițam nici un gest… până și la EKG m-au luat pe brațe, dar, într-un final m-am trezit… ventuzele alea erau totuși… prea reci! Revenind totuși la droguri, acolo n-aveau cum să mi le mai dea în timp ce dormeam, așa că înainte cu vreo 2 ore de marea operație, mi-au dat o chestie mică și albă, rotundă ce într-o jumătate de oră m-a făcut să văd dublu/triplu, să fiu euforică și să-mi împleticesc limba :). Și totuși mica pastilă m-a făcut să fiu mai lucidă și fricoasă ca niciodată și tot atunci mi-am făcut tatăl să plângă. Pentru prima și ultima dată, mi-am văzut tatăl plângând, la căpătâiul meu, într-un lift, spre o sală de operație, unde i-am spus involuntar ”Mi-e frică. Eu nu vreau să mor. Știu că o să mor. Dar tu, să mă iubești în continuare.”. Nu știu care parte l-a atins cel mai tare, dar oricum ceva a făcut-o. O mască pe față, cu o mână deasupra ei,  tot ce-mi amintesc.. și a.. da, o poezie.. nu m-au pus să număr invers, m-au pus să le spun o poezie. Și-am început ceva cu puișorii, singura poezie ce chiar și acum o mai știu :). Sunt ultimele imagini memorate din ziua de 17 ianuarie de la ora 12 ziua până la ora 1 noaptea din 18 ianuarie. Atunci m-am trezit,imediat ce s-a terminat operația, chiar dacă în mod normal trebuia să mă trezesc după încă vreo 12 ore. Dar eu mereu am funcționat pe invers față de așteptările celor din jur :). Asistente, multe asistente în juru-mi, ce încercau să comunice cu mine. Nimic. Nu puteam vorbi. Un tub ce-l aveam pe tot gâtul și conectat la aparate mă făcea să tac. Dar, am reușit totuși să mă forțez să spun ”mama”. În zadar. S-a găsit o unguroaică mai înțepată să urle la mine că nu-i nici o mama. Un șoc, visele mele părăsită de mamă și spusele ei au creat ceva în mine, ceva puternic, ceva ce nici acum nu-mi dă pace și încă am coșmaruri că-mi mor apropiați :). Însă, cum am fost dintotdeauna un copil ce a obținut mereu ce a vrut, ceva a făcut să fie așa și de data asta, așa că un doctor a intrat pe ușă, a văzut că nu-i ceva în regulă cu mine așa că a întrebat asistentele starea mea, iar răsărita de unguroaică s-a găsit să-i spună. Un singur țipăt am mai auzit către ea. A început să plângă iar mama a ajuns lângă mine cât ai zice ”pește”.. bine.. cât ai zice de ai multe ori ”peste” :D. Mofturoasă la mâncare, de mă dureau urechile când auzeam de ea, aș fi mâncat atunci și pietre, singurul lucru ce aveam voie era o ”supă”=apă chioară cu tot felul de chestii prin ea să-mi întărească organismul… așa că refuzam paiul din pahar și mă uitam pe geam, un geam ce-mi oferea o vedere mai bună asupra elicopterului sub fulgii de nea, iar noaptea, chiar și noaptea-mi lumina un bec drept în față, lăsându-mă să mă bucur de zăpadă (cred că așa am început să iubesc eu cu adevărat iarna), iar până la urmă sfârșeam trăgând din pai conținutul ăla scârbos. Peste alte 2 zile, aveam să sar prin paturi, măcar asta-mi era singura bucurie pe lângă supa aia și printre numeroșii doctori. Încă o lună mai aveam să mai stau acolo, captivă între toți acei pereți, printre toți acei bolnavi. O lună e mers aproape zilnic la psiholog ce încerca să mă facă să vorbesc, din nou, să mă exteriorizez. N-a reușit, de fapt n-a reușit nimeni nici până în ziua de azi. Îmi plăcea însă să o ascult, dar nu-mi plăcea să-i dau crezare. Să se chinuie, că doar și eu am făcut la fel, nu? Atunci, a dispărut copilul sincer și bun din mine, atunci am început să urăsc pentru prima dată lumea, începând cu niște doctori incompetenți de prin orașul meu :), apoi am urât adulții, toți acei adulți ce mă copleșeau și încercau să mă compătimească. N-am dorit niciodată compasiune și nici n-o doresc. E un sentiment fals din punctul meu de vedere :). Atunci am început să nu mai am încredere în oameni, deși mulți cred fix pe invers, dar îi las, îi las să creadă.. doar asta e și intenția nu? Dar cu toate astea am mers totuși prea departe, așa că am rănit și oameni nevinovați, fie ei adulți ori chiar copii, prieteni sau nu :). Am încercat de-atunci mereu să nu țin cont de nimeni, de nici un sfat, uneori nici de-ale mamei sau tatei, iar uneori poate că sfaturile lor erau drepte, iar îndemnurile și mărturisirile lor prea pline de adevăr. Acum, încerc să mai schimb ceva la mine, încerc să-nvăț să ascult mai mult, să trag mai multe concluzii și nu să le evit :). Și da, poate că e prea târziu față de acele persoane, poate uneori chiar și față de părinții mei, dar poate nu e prea târziu să nu mai rănesc și pe alții cu încăpățânarea mea :).

and_so_it_begins_west_end_bar_the_end_opens1

Și uite așa, de-aici, a pornit și dorința mea de a da la medicină.. că tot mă întrebau mulți de ce vreau asta. Na poftiți răspunsul, puțin mai dur, dar altul n-am 🙂

Acum, vă rog să mă scuzați, dar până pe 17, iau o pauză de blogging, de facebook, de mess și chiar și de telefon, păcat că nu pot lua și de școală tot până atunci și tot va trebui să dau ochii cu persoane mai mult sau mai puțin plăcute :). Dar măcar mă pot opri din cele 3 menționate mai sus. Am nevoie să nu mai răspund întârziat, ironic ori în bătaie totală de joc în săptămâna asta. Vreau liniște, mai multă liniște decât am avut poate parte vreodată. Duminică plăcută în continuare tuturor și o săptămână cât mai plăcută și ușoară. Și nu vă faceți griji, n-o să fie pustiu blogul ăsta… văd că Spoil e tare activ pe aici și-i și place, așa că o să vă țină el de urât, sper, până joi :).

Mai jos, am să vă las o melodie ce-a mai fost pe blogul ăsta, o melodie ce m-a fascinat din prima pentru că mi se potrivește :). E ceea ce simt, ce vreau, ce sper 🙂

sursă youtube ( user LWFlegos )

Facebook

facebook_wallpaper_by_mohic-d38ptto

Nu știu sincer ce m-a apucat ieri de am intrat pe secțiunea prieteni de la Facebook și am început să-i șterg. Tot ce întâlneam în cale și nu cunoșteam, ori cunoșteam doar din vedere și nu aveam nici o tangență cu persoana respectivă am început să șterg. Țin minte că am mai făcut odată asta, când, de la aproape 2000 de prieteni am ajuns pe la 1500, apoi de la 1500 pe la 1000 și ceva, iar într-un final la 831, câți aveam ieri.  Așa că ieri de la 831 am ajuns la fix 600, apoi am reintrat în lista de prieteni cu gândul că poate am mai omis vreunul și chiar așa a și fost ajungând de la 600 la 494, iar într-un final la 452 și poate că aș fi ajuns și la mai puțini dacă nu m-aș fi săturat și nu m-ar fi durut degetul după ce pentru fiecare persoană trebuia să fac următorii pași ”Friends->Unfrien-Remove friend->OK”, deci 4 pași pentru o persoană, în total 4*379=1516 pași/clickuri + destule scrolluri ale paginii 🙂

De ce am făcut asta? Pentru că pur și simplu nu văd rostul faptului de a avea mii de prieteni doar virtual, iar în viața de zi cu zi, cea reală, nici măcar o privire nu vă aruncați pe stradă, pe holurile școlii, în club sau într-un pub. Nu văd de ce trebuie să mă incomodeze vizualizarea atâtor ”news feed-uri” ale unor persoane care nici măcar nu mă interesează ori nu le cunosc, nu văd de ce le-ar interesa și pe ele ceea ce postez eu: fotografii, muzică, anunțuri și alte cele chestii plictisitoare ce vin din partea mea.

facebook-request

Așa că, sfatul meu, pentru toți utilizatorii de facebook, ștergeți fraților oamenii ce nu-i cunoașteți ori ce vă incomodează cu tot felul de postări fie ele fotografii, statusuri ori melodii și încetați să-i criticați pentru pozele de profil, descrierea ce o au, fotografiile postate, muzica ce o ascultă și și-o fac publică pe facebook, statusurile de dimineață, prânz și seară, ori pentru cererile de jocuri pe care vi le trimit constant. Chiar nu este necesar să-i criticați voi pentru ceea ce lor le face plăcere să posteze, pentru felul lor de a fi și pentru faptul că există, într-adevăr, mii de persoane ce se exteriorizează pe facebook din toate punctele de vedere, uneori ajungând până la extreme  și dând chiar în prostie. Aud adesea faptul că ”vaaai atâtea persoane au o viață pe facebook, atâtea persoane își creează o viață virtuală, persoane virtuali, sentimente virtuale” și mii de alte chestii, văd poze create în acest scop, iar utilizatorii ce le postează și critică atât de mult toate acestea nu realizează că se critică tocmai pe ei, din moment ce au un cont pe facebook și-și postează constant fotografi, statusuri și alte cele. Practic, acum, în secolul ăsta, în lumea asta plină de defecte ( cum a fost dintotdeauna de altfel) se caută crearea unei lumi virtuale, unei lumi perfecte, un loc unde toată lumea să fie prietenă cu toată lumea, să primești mii de ”La mulți ani!” de ziua ta, un loc în care toată lumea să aibă un ten și un corp perfect fie că e el modificat cu photoshop, un loc unde toată lumea să fie cultă, deșteaptă , un loc plin de filozofi și oameni buni plini de sentimente înduiușetoare asupra lumii din jurul lor, un loc în care dreptatea să stăpânească, un loc nedemn de realitatea de zi cu zi, nedemn de realitatea ce a fost și nici de cea care va fi să vie peste un minut, o oră, două, o zi, trei, patru, o săptămână, o lună, un an, mai mulți ori chiar sute, zeci, mii de ani. Se caută crearea unei lumi prefăcute atât cu ea cât și cu ceilalți, astfel încât toată lumea să fie fericită și împăcată.

facebook1

Ei bine, eu m-am cam deșteptat în ultimele săptămâni, m-am trezit oarecum la munte la viață, la cea reală. Așa că am început să ”rup/șterg/distrug” relațiile de prietenie de pe facebook cu toți necunoscuții ori puțin cunoscuții. M-am deșteptat și am decis să fie o deșteptare radicală, cu o schimbare radicală: atât în atitudine și în gândire cât și în înfățișare. M-am gândit că un pas al meu spre binele propriu necesită o schimbare radicală pe toate planurile, așa că am început să o fac începând cu ștersul falselor prietenii de pe facebook și cred că și din viața reală. Dar cum în viața reală nu merge așa ușor ca pe facebook din  4 pași, voi evita pur și simplu persoanele respective, le voi considera simple viețuitoare existente pe Pământ ce respiră un aer pe care-l poluează ulterior. Multe persoane mă știu de o persoană dură, radicală, ce nu iartă odată ce i-ai greșit, că de, așa sunt eu… mulți mă știu drept o scorpie și din calea-fară de a dracului, pentru că na… sunt cu cine merită și nesimțită și obraznică și dură, însă de acum voi fi și mai și ( aviz amatorilor de senzații tari). De ce? Pentru că așa vreau EU! Pentru că POT! Bine, nu voi fi așa cu toată lumea, ci doar cu cine simt eu că merită ori nu-mi convine mie și-mi vine să strâmb din nas :).

Revenind însă la Facebook, căci despre el era vorba și nu neapărat despre schimbarea mea, pot spune că mă deranjează toată această falsitate, pe care TOȚI ( DA, inclusiv EU, că doar îs acolo utilizator activ zilnic) o împărtășim tuturor în jurul nostru virtual, mă deranjează cerșirea sutelor de mii de likeuri pe chat-ul Facebook-ului, mă deranjează pozele postate cu descrieri de genul: ”Scuzați-mi fața”, ori ”Vaaai ce față am, dar momentul contează”, ori ” Pfff, ce față urâtă am… bla bla… momentul contează… bla bla… ”.. adică, dude, de ce ai pune o poză cu tine care NU-ȚI place, ideea fotografiilor este să te surprindă pe tine în momente de glorie atât ca și înfățișare cât și ca… altceva :-?, ideea fotografiilor și postării și pe facebook este de a te pune într-o lumină bună, nu una proastă și să mai și accentuezi acest lucru. Iar dacă vreți ca acea descriere să pară a modestie, ei bine, pare a prostie, mare prostie. De altfel, mă deranjează pițiponceala promovată pe Facebook atât de partea feminină cât și de cea masculină. Mă deranjează ipocrizia de care dau dovadă involuntar sau voluntar, mă deranjează statusurile aiurite și fără nici o logică ori cele ce aduc critici asupra comportamentului unei persoane.. hm… ce vă deranjează pe voi ce fac alții?? Fiecare cu treaba lui frate! Și nu, nu mă deranjează că fac asta neapărat ci că nu se văd pe ei și nu se critică mai întâi drastic pe ei, de fapt nici asta nu m-ar deranja prea tare dacă nu ar da într-o prostie imensă și nu ar deveni patetici și demni de mila celorlalți :). Așa că, de azi în colo nu am să mai aștept vreo dorință de schimbare asupra-mi ci am să dau delete/remove oricui mă face să strâmb din nas cu atitudinea lui.

Acum, dragilor, dacă ați înțeles ceva din cele peste 1200 de cuvinte scrise mai sus vă provoc să-mi urmați exemplul, ori să mă criticați, iar acum, ca să aduc în scenă picătura care umple de tot paharul, vă cerșesc și eu un like pe pagina de Facebook a blogului ăstuia chiar AICI, bine asta dacă vă place, iar dacă nu vă place, dați totuși un like pentru critici :). Thanks and see ya soon :). Pishky.

Facebook

 

Generația de azi

Aveam de ceva timp cuvintele acestui post în minte… iar acum, cuvintele mi-au prins contur și m-am hotărât în sfârșit să vorbesc și despre asta. Despre generația de azi, generație din care fac parte și de care încetul cu încetul am ajuns să fiu mândră.

Da, este o generație forată din 2 jumătăți: oamenii ce trebuie cu adevărat apreciați și oamenii ce nu merită respectul nimănui precum așa numitele pițipoance și așa numiții cocalari, care în fond și la urma urmei sunt și ei oameni, oameni ce prin înfățișările extravagante și sub tonele de pudră din machiaj, prin vocabular și îmbrăcăminte încearcă de fapt să se desprindă de EU-ul lor adevărat pentru faimă, popularitate.. pentru a fi TARI/COOL. După umila mea părere, un machiaj ar trebui să fie discret și să-ți scoată în evidență trăsăturile TALE nu să ți le acopere ori să-ți creeze altele mai ”frumoase” și apreciate, într-adevăr, de cei din jurul nostru.

Aceeași generație. Două tabere total diferite. Toată lumea etichetată la fel de drastic. Toți suntem etichetați precum generația facebook ( asta nu neg.. e chiar adevărat). Însă toți suntem etichetați ca o generație depravată, făcută praf. O generație ce nu va putea readuce țara pe picioare ci o va scufunda de tot. De scufundat poate nu o să os cufundăm, dar de adus pe picioare, nu e vina noastre că voi cei care ați distrus-o și o distrugeți nu ne lăsați să căpătăm forțe pentru a o redresa, distrugându-ne și pe noi.

Ziceam mai devreme de facebook. Facebook-ul este într-adevăr o piesă din viața noastră. Este locul în care ne împărtășim pozele, prieteniile,chiar și gândurile. Locul unde promovăm ceva, locul unde majoritatea din noi ne exteriorizăm. Mulți spun că nu suportă facebook-ul, dar sunt logați pentru noutăți, mulți spun că nu suportă timeline dar toți avem un facebook cover ce ne reprezintă gândurile, sufletul, mintea. Fiecare din noi ( dacă nu punem poze ce au o însemnătate în sufletul nostru) căutăm tot felul de coveruri cu texte și imagini sugestive, să devină graiul mut al sufletului nostru.

Însă vreau să spun că în această generație facebook există oameni care chiar au ceva de spus, de arătat, au ceva să vă învețe, fie că sunteți din generația anterioară sau cea care ne precede 🙂 . Învățați să nu mai vorbiți despre majoritate, pentru că majoritatea NU suntem așa. Majoritatea avem CEVA de spus, de arătat, într-adevăr avem și de învățat! Până la urmă fiecare generație a avut, are și va avea criticile ei și uscăturile ei. De mult era criticată moda anilor 60-70, acum se revine la ea și este prețuită, oare peste ani o să fie prețuită și generația mea, generația facebook?

Voi ce părere aveți? Voi cum criticați generația? Sau cum o lăudați? Voi ce părere aveți?

sursă youtube ( user RoadRunnerRecords)