Din seria: Aventuri spre București!

tumblr_static_adventure_time_logosursă: Google Images

Iar am fost în plimbări, căci vacanța asta am făcut trasee de la și înspre București. Și la țară. Da. Eu mi-am petrecut sărbătorile în familie.

Dar să trecem peste subiectele irelevante, direct la cele relevante și anume călătoria mea spre București dar și din București, căci sunt două chestii care m-au amuzat la culme.

Orele 13. Mă urc în autocar. Mi se dă biletul cu numărul 28. Rândul opus părții cu scara. În spatele meu două domnișoare. Atât post spune acum despre ele. Mai multe poate veți dori să spuneți voi după cele ce le veți citi. M-am așezat pe scaun după ce m-am făcut comodă și mi-am pus bagajele sub scaun (nu plec cu n chestii după mine.. sunt practică). O fată vorbea la telefon. Apoi a încheiat convorbirea și a început să se converseze cu a ei colegă de scaun. Eu am surprins următoarele chestii amuzante:

„-Dragă ce părere ai avut de mine, că eram și nemachiată?”
(Ce o fi zis respectivu nu știu).
Apoi…
„-Vai dragă.. dar dacă se răstoarnă chestia asta cu mine?” (Aka autocarul).
Apoi.. după ce a terminat de vorbit la telefon, a vorbit cu persoana de lângă:
„-Uite tu fată, avem și masă la ăsta  (Aka chestia de e prinsă pe spătarul scaunului), avem și LCD, avem de toate!
-Da fată, cred că e de lux! E bengos rău!”

Pe mine m-au amuzat teribil. Râdeam cu doamna de lângă mine pe înfundate, căci am zis să avem oarecare respect. Au fost, ce-i drept, tare haioase în confesiunile lor ulterioare și în experiențele de viață avute până la vârsta de 15 anișori.

La un moment dat, având două televizoare, unul în față și unul la mijlocul autocarului, șoferul ne-a pus un film (Căderea Olimpului). Așa am văzut eu „Căderea Olimpului”. Și mi-a plăcut. Un film plin de acțiunea. Un film în care se pune în evidență „viața lor mai presus de a ta… viața unui întreg stat mai presus de a ta”. Se pune în evidență concepția unei idei perfecte, idee care în zilele noastre lipsește atât printre oamenii de rând cât și printre conducătorii acestui stat.

„Căderea Olimpului” s-a terminat și a început un alt film ce se numea, parcă, „Un om diferit” sau ceva de genul. Nu mai țin minte. Mi-a plăcut și ăsta. Un tip obișnuit ce punea bombe într-un oraș din India, în locații diferite, iar apoi anunța poliția. Ieeeei. Poliția în acțiune. Poliția e praf.

Am ajuns la București. Metrou Păcii. Un tip cu ochi albaștri din autocar are cu mine următoarea conversație:

-Te pot ajuta cu bagajele? Observ că sunt duble greutății și mărimii tale batting eyelashes!
-A da? Poftim! (Și i le-am pus în brațe).
-Știi… eu am nevoie să ajung în zona Pipera.. unde trebuie să cobor?

*** Iau o privire inteligentă thinking.

-Zona Pipera zici? Păi nu trebuie să schimbi nimic. Mergi drept până la stația 1 Decembrie.

***Menționez că era metrou vechi și aglomerat, cu harta aia în care M2 nu are trecute și stațiile ci doar două săgeți la stânga și la dreapta cu albastru pe care scrie M2. Deci norocul meu… el nu avea să vadă pe hartă nicio Pipera.

-Ahh ce bine că nu trebuie să schimb. E prima dată când vin în București și nu știam.
-Înveți. Azi o să înveți unde este spre exemplu Piperasmug.

Am coborât la Lujerului. El a mers, sper, până la 1 Decembrie. Oricum era aglomerat. Părea să mă creadă pe cuvânt. Sigur a ajuns la destinația indicată de mine. Ieeeeei. Și da. Morala? Nu asalta tipe nici măcar pentru a le ajuta. Sau nu face glumițe pe care alții nu le-ar prea înghiți. Ai hartă în metrou. Mare. Uită-te pe ea :D. E mai utilă. Mai jos vă las harta: Pipera, linia albastră, sus; 1 Decembrie, linia roșie, dreapta, antepenultima stație.

sursă imagine: metrorex

Am ajuns și eu într-un apartament cald și am mai văzut două filme: The Hobbit partea a doua și Frozen. M-am îndrăgostit de Olaf (un om de zăpadă). Lui Olaf îi plac îmbrățișările calde (cum îmi plac și mie), îi place căldura, îi place marea, îi place vara. Ne potrivim.  A fost dragoste la prima vedere.

În București am înghețat de frig. Blestemele tipului trimis la mama naibii, probabil. Când am plecat era să pierd autocarul, probabil tot blestemele lui. Mda.

Cam atât am avut eu de spus. Cred că m-a blestemat să-mi pierd și cuvintele, căci simt că iar am rămas fără ele. Nu mai știu ce să vă spun, așa că mă duc la somn și vă părăsesc aici și acum.

Concurs cu filme în blogosferă

Am tot zis că vă anunț și tot nu v-am anunțat că de… au fost zile libere și pe la mine. Acum însă, în ultimele zile ale concursului, vă anunț că Adrian Teglas organizează la el pe blog un concurs ale cărui premii sunt 2 filme:  The Descendants și The Twilight Saga: Breaking Down Part 2. Bineînțeles filmele nu pot fi câștigate de aceeași persoană, ci doar una singură câștigă un singur film… deci vor fi doi câștigători, câte unul pentru fiecare film.

Probabil vă întrebați ce aveți de făcut… păi fiind vorba de un concurs ce se desfășoară pe un blog, trebuie să comentați. Ce trebuie să comentați? Ceva în legătură cu filmele sau mai bine zis ce vă trece prin cap în legătură cu ele, ce vă inspiră filmele. Câștigătorul o să fie ales de Adrian pe principiul: ”Cel mai bun comentariu, câștigă!”.

Așa că dați o tură pe la Adrian și al lui concurs ce îl puteți găsi AICI și participați, nu strică să vă încercați norocul.

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Wish you luck,

Pishky!

The Vow / Jurământul

Bună dimineața!

Chiar că-i bună dimineața de sâmbătă!

Revenind la ceea ce doream eu să vă comunic prin acest post și lăsând la o parte cât de bună e dimineața de sâmbătă, azi vreau să vă propun un film. Un film ce mi-a fost propus la rându-mi de către Eddie atunci când eu căutam cu disperare un film drăguț apărut în 2013. După toate căutările posibile gen: filme online, filme 2013, filme 2013 subtitrate, 2013 filme, filme noi și bla bla bla. După ce tot ce am găsit au fost numai trailere și nici un film complet, în afară de Croods pe care deja îl văzusem la cinema, am renunțat și m-am resemnat la un film din 2012 recomandat de Eddie, după cum de altfel deja am spus.

Eddie mi-a recomandat ”The Vow”, sau ”Jurământul” pe românește. Iar eu am decis să vi-l fac cunoscut și vouă în maniera mea ca să-mi spăl păcatele cu filmul de groază de data trecută și să nu mă mai credeți ”sadică” (aviz amatorilor!).

thevow

Am vizionat filmul fără să mă mai uit la trailer. L-am căutat pur și simplu după ce Eddie mi-a făcut o recenzie scurtă (și cam detaliată ea…) și l-am văzut. Cineva știu că mi-ar spune acum: ”Universul a vrut să vezi filmul ăsta cu orice preț!!”. Al naibii el de Univers!

Filmul este unul romantic. Da romantic. Are presărată și puțină dramă și puțină acțiune, dar la bază este romantic și nici nu cred că i-ar fi stat bine altfel.

Bazându-se pe o întâmplare reală, filmul începe ca orice altă poveste de dragoste. Începe frumos: 2 îndrăgostiți, soț și soție, sub fulgii de nea sunt fericiți. Însă fericirea lor, ce dura de 5 ani de zile, este distrusă într-o secundă. Sau poate doar fericirea lui pare să dispară pentru că ea și-o regăsește într-o altă lume, o lume doar a ei din care el nu mai părea să facă parte. Cum și de ce, nu am să vă spun!

Se spune că momentele de cumpănă, acele momente dificile întâmpinate de un cuplu, sunt decisive. Adică ori-ori. Regula pare să se aplice și aici: ori iubirea lor e muritoare ori a ales nemurirea? Și aici intervine suspansul: când tu crezi că totul s-a rezolvat, tocmai atunci visul se spulberă iar particulele-i fine se contopesc cu aerul din jur. Se pierd.

Pentru el, iubirea pare să fie nemuritoare. Iar asta este ce-l motivează în fiecare clipă să lupte pentru ea și iubirea ei. Pentru trecutul lor și viitorul ce-l aveau în plan împreună. Pentru ea, toate astea: iubirea și fericirea alături de el, par a nu fi existat vreodată. Pentru el speranța pare să fie viață, pentru ea…nimic. Și cum se spune că speranța moare ultima și speranța lui… moare, fiind ultimul lucru ce-i rămăsese alături de iubirea ce nu avea să-i moară vreodată, alături de iubirea ce avea să-i trăiască pe veci în suflet.

Dar.. coincidențele există. De ce nu ar interveni și aici. O coincidență a iubirii. Oare apare? Oare reușește totuși iubirea lui să-i trezească iubirea adormită în ea?

Dacă da… sau nu, n-am să vă spun. Am să vă las în schimb să urmăriți trailer-ul de mai jos iar apoi să vizionați filmul.

sursă youtube (user triviatrailers )

 

 

Guest- post – Gusturile (NU) se discuta

Gusturile nu se discuta este o axioma. Putini au curajul s-o contrazica. Eu, Emil Calinescu, blogger din 2008 si pe domeniu propriu din 4 iulie 2012, vreau insa s-o daram. Poate-mi dau astia emisiune pe Discovery, cine stie.

Inainte de a discuta in sine ideea, trebuie sa vedem ce fel de gusturi putem avea:

–          Gusturi culinare “clasice” : unul prefera mancarea iute, altul pe cea dulce; unul prefera chestiile acrisoare si acre, altul chestiile amare;

–          Tot la gusturi culinare intra si mancarurile … nu-ti place o mancare si pace; nu vorbim de gustul “Clasic”, ca nu-ti plac dulciurile; vorbim de faptul ca le preferi pe cele cu frisca in dauna celor cu ciocolata;

–          Tot la gusturi intra si mirosurile: cuiva ii place un miros, altcuiva nu;

–          Tot gusturi sunt insa si in materie de muzica;

–          Sa nu mai zic la filme …

–          Sau la … arta, ca de exemplu picturile.

Toate acestea sunt considerate gusturi. E insa oare un lucru bun sa le consideram si sa le analizam la gramada? Eu cred ca nu.

Si de fapt, aici sta cheia. Aici este esenta acelei “axiome”. Si sa va explic.

Sa luam intai primul exemplu. Mancarea.

Mie-mi place Savarina. Celui de langa mine ii place amandina. Este o chestie de gust. Pur de gust. Aici toata lumea e de acord cu mine.

Daca mie insa imi plac chestiile iuti, iar unui amic nu-i plac, lucrurile se complica. Si nu ca nu ar fi acelasi lucru. Ci din cauze pur sociale: a manca iute este considerat ceva “tare”. Ceva masculin. Mancarurile dulci sunt asociate feminitatii. Asa ca un barbat care nu prefera iuteala va fi asociat feminitatii. Unii vor accepta sa infrunte aceste prejudecati, altii nu. Cei care vor alege sa nu isi vor impuna sa manance iute. Treptat, ce era iute nu mai este asa de iute. Si vor simti nevoia sa manance si mai iute. Iar aprecierile sociale vor creste. Pana si femeile se vor uita la ei: uite cat de iute poate manca acest om.

La fel stau lucrurile si cu mancarurile. A manca cine stie ce mancare sofisticata de peste este o dovada de emancipare. Nu poti spune “da-l dracu’ de peste, vreau mici”. Te faci de ras. Desi ai tendinta de a zice asta. Iti vei auto-propune sa iti placa pestele (asta si pentru ca e mai sanatos) si vei sfarsi in a-l manca.

In materie culinara lucrurile sunt cat de cat clare.

Ce ne facem insa cu muzica si fimele? Aici lucrurile sunt mult mai complicate. Si tot din cauze sociale.

Sa revenim la exemplul cu mancarea. Unuia ii place savarina. Ar manca savarine non-stop. Dar nu e deranjat daca cineva critica savarinele. “O prajitura naspa… nu-mi place”. El va fi in cel mai rau caz nedumerit. Va arunca peste umar un “n-ai cu cine” si va trece mai departe. Nu se va simti sub nicio forma jignit.

Cand insa te iei de gusturile muzicale ale cuiva lucrurile sunt complet diferite. Si asta pentru ca un om, in majoritatea cazurilor, se identifica cu muzica pe care o asculta. D-aia numim ROCKERI, pentru ca muzica II DEFINESTE. Nu exista categoria “Savarinari”, pentru ca omul ala nu e definit de acel “gust” al sau. Din acest motiv multi sunt de parere ca muzica nu e chiar o chestie de gusturi. Exista si teorii (in care eu nu cred) care sustin ca nivelul de cultura al unui om este reliefat in muzica pe care o asculta.

Teoriile alea au pornit de la niste oameni care refuza sa-i inteleaga pe ceilalti. Ce asculta ei e cult, ce nu le place lor e incult. Refuza sa-i inteleaga pe ceilalti, refuza sa accepte ca exista oameni care nu gusta muzica lor, asa ca ii declara inculti. Si pace.

In treacat, vorbesc si despre filme. Despre ele voi vorbi pe larg in alt articol. Ideea e simpla: constat ca din ce in ce mai des ies certuri in legatura cu gusturile cinefile. Oamenii se simt jigniti ca nu ti-a placut un anumit film. Nu stiu si incerc sa-mi dau seama daca filmele sunt fix in aceeasi categorie ca si muzica. Tind sa cred ca nu. Desi unii le baga in aceeasi categorie.

Iar teorii privind cultura si incultura au aparut si in legatura cu filmele. Legat de asta, cineva dadea o definitie simpatica filmelor psihologice: filmele alea din care nu intelegi nimic si pe care nu le poti baga in nicio alta categorie. Un sambure de adevar exista in aceasta definitie.

Salutari GUSTOASE tuturor si , daca v-am facut POFTA de guest-posting, va astept si la mine pe blog sa impartasiti GUSTURILE voastre cititorilor mei.