Prietenie – eseu

Demult, tare demult, am început acest blog în engleză. M-am lăsat din motive necunoscute și am început să public compuneri și alte lucrări ce-mi erau date ca temă de profele de română. Da, profele, pentru că în 3 ani de liceu am avut 3, iar acum, în al 4-lea, o să am două :). Minunat, nu?

Dacă așa mi-au fost începuturile pe aici, zic să continui. Astfel următoarele rânduri vor fi despre prietenie, un text argumentativ dat ca temă. Sincer, mi-a fost destul de greu să-l scriu. Nu pentru că nu aș fi avut idei, ci ba din contră…. pentru că erau prea multe ce simțeam că nu le pot concentra în 30 de rânduri. M-am obișnuit să scriu texte în mii de cuvinte, iar acum tare îmi e greu să mă exprim în câteva rânduri. Simt că în doar câteva rânduri nu am spus nimic concret. Nimic demn. Nimic ce ar putea fi înțeles și de pe urmă căruia s-ar putea trage concluzii.

Fără a pălăvrăgii mai mult decât am făcut-o deja, am să vă las citatul asupra căruia trebuia oarecum să-mi concentrez ideile și viziunile, iar apoi trec direct la text.

Citat de Mircea Eliade: ”O prietenie adevărată nu ține seama decât de propriile ei legi. Iubești pe cineva, pentru că îl iubești, nu pentru că e inteligent, bun moral bogat sau sărac.”

TEXT:

Mereu mi-am pus întrebări, relevante sau irelevante. Mereu mi-am pus întrebări asupra prieteniei. Ce înseamnă? Cum apare? De ce apare? Și mai ales, cum se manifestă? Ori, mai bine spus, cum ar trebui să fie, idealistic vorbind? Astfel, după multe căutări, tind să găsesc răspunsul în ceea ce Mircea Eliade a spus <O prietenie adevărată nu ține seama decât de propriile ei legi. Iubești pe cineva, pentru că îl iubești, nu pentru că e inteligent, bun moral bogat sau sărac.>.

Mai întâi, trebuie amintit faptul că prietenia nu este decât un concept idealistic. Printre oameni, în majoritatea cazurilor, prietenia ori este din interes… ori nu există. Iar asta este doar consecința faptului că noi nu îi respectăm propriile ei legi, nu respectăm conceptul de prietenie, ori pur și simplu nu știm cum să facem asta.

Pe de altă parte, îndrăznesc să afirm faptul că prietenia, în modul idealistic, există. Există prin dorința fiecăruia de a experimenta, trăi, cunoaște, sentimentul de prietenie cu adevărat. Altfel spus, în fiecare din noi, conceptul de prietenie stă bine ascuns, așteptând să se dezvolte în prezența persoanelor ce rezonează cu noi.

În altă ordine de idei, conceptul de prietenie este, sau ar trebui să fie, independent de normele sociale și dependent exclusiv de cele morale. Vreau să spun că prietenia apare pentru că apare, indiferent de condițiile impuse de societate. Ea se naște între doi oameni ce rezonează unul cu altul, manifestându-se prin reciprocitate instinctuală de orice natură. Altfel spus, fără a cere ceva în schimb, fără a avea așteptări în urma faptelor tale de prietenie.

Prin urmare, aș putea afirma faptul că prietenia este complicat de simplă în urma apariției și manifestării ei. Prietenia, în mod sigur, este ceva sacru. Este o verigă a vieții ce face ca aceasta să pulseze dorința de existență și continuitate.”

Din câte se pare, iar am filosofat. Dacă am filosofat aiurea sau nu, n-aș știi să vă spun. Sper totuși să nu fi făcut asta, să nu fi filosofat aiurea ci cu folos. Iar acum, aș vrea să vă adresez vouă, cititorilor mei dragi, o întrebare: Voi ce credeți despre prietenie?

Acum, pentru că simt că nu mai am nimic inteligent sau interesant de spus (nu că aș fi făcut asta până acum), am să vă las în compania unui clip tare drag mie.

Dacă ai ceva de spus, de împărtășit cu mine sau cu ceilalți, folosește cu încredere secțiunea de comentarii într-un mod cât mai manierat.

Îți mulțumesc că mă citești, iar dacă îți place ceea ce scriu te învit să dai un like pe Facebook AICI sau un Subscribe (coloana din dreapta sus) și astfel vei fi mereu la curent cu ce postez.

Have fun,

Pishky

sursă youtube (user HatTricksInc )

Duzina de cuvinte: Cunoaşterea

Este prima dată când scriu folosind duzina de cuvinte. Nu ştiu câţi dintre cei ce treceţi pragul blogului mei ştiţi despre ce este vorba, aşa că am să vă explic în rândurile ce vor urma. Duzina de cuvinte reprezintă o postare în care trebuie folosite 12 cuvinte date. Atât eu cât şi alţi bloggeri creăm texte diferite cu aceleaşi 12 cuvinte. Cuvintele sunt date în cursul săptămânii de către un blogger, iar totul a pornit de la Camelia Sima. Fără să mai lungesc vorba, am să încep cu textul ce nu cred că va fi foarte lung (cuvintele date sunt cele cu bold).

Cunoaştere. Ea e tot ceea ce pare de folos în viaţa fiecăruia. Ea e cea care ne hrăneşte zi de zi sufletul fie că e o cunoaştere intelectuală sau spirituală. Fără să ne dăm seama, indiferent de cât de intelectuali suntem sau nu, suntem avizi de cunoaştere. Da, ştiu că pare paradoxal faptul că un om cu un intelect mai scăzut nu poate fi doritor de cunoaştere. Însă este. Orice om îşi pune totdeauna măcar o întrebare pe zi indiferernt de mediul din care face parte. Indiferent că e sărac sau bogat, prost sau deştept, gras sau slab, urât sau frumos, îşi pune întrebări. Fiecare întrebare pusă reprezintă dorinţa unui răspuns lămuritor. Reprezintă dorinţa de cunoaştere. 

Totuşi, nu am înţeles niciodată de ce dacă dorinţa asta de cunoaştere este atât de imensă încât marginile nu-i pot fi definite ea este prinsă între piroanele ruginite ale minţii noastre limitate. De ce dacă dorinţa de cunoaştere e nelimitată mintea noastră-i limitată? Adică, cum poate exista ceva nelimitat în ceva limitat? Şi da, ştiu că există şansa să fiu contrazisă, dar omul prin fiinţa lui este limitat astfel încât nu poate cunoaşte totul într-o viaţă şi nici măcar în alte zeci. Este limitat prin prisma timpului. Deşi timpul este şi el nelimitat în continuitatea sa, pentru om ca şi fiinţă aparte e limitat. Astfel şi cunoaşterea am putea-o considera limitată pentru om ca şi fiinţă aparte. Şi totuşi cum poate exista ceva nelimitat în ceva limitat?

Acest ţinut al cunoaşterii  ştiu că nu-mi va fi niciodată cunoscut pe deplin, la fel cum nu o să-i fie nimănui. Deşi acest fapt mă mulţumeşte oarecum, mă intrigă enorm în acelaşi timp. De ce să nu ştiu când vreau să ştiu şi de ce să ştiu când vreau să nu o fac? Nimic nu pare să mulţumească omul pe deplin. Practic, nimic nu o face. Nimic nu e suficient şi mereu există loc de mai mult sau de mai bine. Şi totuşi cum poate exista mai mult loc într-un spaţiu limitat? În a noastră intimitate mereu ajungem să reflectăm asupra lucrurilor neînţelese nouă, asupra misterelor neelucidate. Atunci suntem cei mai mari filosofi ai omenirii. Atunci luăm, sau cel puţin aşa credem pe moment, cele mai mari decizii din viaţa noastră. Atunci suntem proprii noştri zei, când încercăm să descifrăm misterele cunoaşterii şi să găsim răspunsuri la propriile noastre întrebări. Reflecţiile ne inspiră întotdeauna. Practic inspiraţia lor, provoacă deciziile noastre.

Cunoaşterea, zic eu, poate deveni o parte din tine. În funcţie de cât de doritor eşti de cunoaştere şi de câte ştii deja la ora actuală, te poţi defini ca şi persoană, ca şi indivit într-o societate aparte. Cunoaşterea poate deveni jurnalul tău sacru şi intangibil.  Cunoaşterea poate deveni un alt eu al tău mult mai bogat din punct de vedere intelectual dar şi spiritual, ceva care să se contopească cu tine şi astfel tu ca şi individ să evoluezi. 

Mereu m-am întrebat cum apare cunoaşterea şi de ce apare ea. Întrebându-mă mereu şi mereu am ajuns la concluzia că ea apare în momentul în care ne naştem. Atunci experimentăm pentru prima dată viaţa cu toate componentele ei. Atunci începem să cunoaştem de fapt lumea înconjurătoare. Şi totuşi, dacă aş analiza eu în profunzime aş putea crede chiar că apariţia cunoaşterii se naşte chiar din momentul conceperii noastre ca şi fiinţă. Atunci, incoştient aş putea spune, facem cunoştinţă cu propria evoluţie materială.

Pentru mine, cunoaşterea, este pură. Cunoaşterea te defineşte ca şi individ şi te deosebeşte de alte specii. Este puritatea dintre multitudinea de impurităţi ce ne înconjoară. Aş putea spune că este chiar ceva sacru datorită faptului că de asta depinde practic evoluţia ta în orice sens, fie că este spre bine sau spre rău. Totul, tot ce ţine de ceea ce ai fost în trecut, ceea ce eşti şi ceea ce vei deveni, cred eu că ţine de nivelul de cunoaştere dobândit la un moment dat şi de dorinţa de expansiune a acestuia.

Cam atât am avut eu de spus la duzina de cuvinte şi sper că nu va fi ultima participare. Sper să-mi motivez cuvintele să apară şi cu alte ocazii. Acum, dacă nu aţi fost şi nu sunteţi de acord cu ceea ce am spus, ei bine e doar o filosofie proprie de viaţă bazată pe propria cunoaştere dobândită de-a lungul puţinilor ani ce-i am.

Dacă mai vreţi şi alte articole din aceeaşi duzină, vă invit să daţi cu plăcere un click AICI (le veţi găsi într-un tabel).

Îți mulțumesc că mă citești, iar dacă îți place ceea ce scriu te învit să dai un like pe Facebook AICI sau un Subscribe (coloana din dreapta sus) și astfel vei fi mereu la curent cu ce postez.

Have fun,

Pishky

Timpul

Cred că dacă dați un search în bara din dreapta a acestui site cu ”timpul” veți găsi o grămadă de posturi despre el… mai filosofice sau mai puțin filosofice. Doar că, vedeți voi, de timp ne lovim în fiecare zi, practic el e o parte importantă din ceea ce suntem, am fost și vom fi, așa că nu am cum să nu-mi las mintea să mai zboare către el pentru a mai scrie câte ceva, că și așa se pare că iar am cam abandonat scrisul, deși gândurile-mi sunt multe.

Trecând la subiect: Vi s-a părut vreodată că timpul trece prea repede atunci când nu așteptați nimic și prea greu atunci când cu adevărat așteptați ca ceva să se întâmple? Mie una mi se întâmplă asta zilnic și sincer vă spun că e tare, tare enervant! Mi se întâmplă când merg pe stradă, fără să mă gândesc la ceva anume, jucându-mi tot felul de chestii prin minte, nu aștept să ajung undeva anume, dar mă trezesc brusc și foarte repede în fața locului unde trebuia să ajung. Mi se întâmplă în vacanță, când chiar nu aștept să treacă… chiar și acum stau și mă întreb cum, când și unde s-au dus cele aproape 3 săptămâni de stat la schi? Mi se întâmplă la școală, când orele par a fi veacuri (unele). Mi se întâmplă când scriu. Când scriu timpul parcă zboară mai repede ca oricând. Mă trezesc că trec ore întregi, cu pagini de cuvinte.

Time slips through your hands

Uneori urăsc timpul, la fel de mult cum urăsc fraza următoare: ”Some people are old at 18 and some are young at 90… time is a concept that humans created”. Urăsc faptul că trece prea repede atunci când nu e cazul și-mi pare tare rău că noi, oamenii, nu ne naștem cu înțelepciunea acumulată până la vârsta de 90 de ani. Poate așa, viața ar fi altfel. Nu zic mai ușoară, ci poate mai frumoasă, cu mai puține greșeli. Adevărat, timpul este doar un concept, o măsură creată de noi, oamenii, pentru a măsura evoluția noastră într-un așa zis timp. Timpul e pur și simplu ceva imaginar: nu putem vedea, nu putem atinge, dar putem simți atât în propriul corp cât și în exteriorul lui, prin simpla schimbare a noastră, atât fizic cât și psihic, dar și prin schimbarea lucrurilor. Practic timpul reprezintă schimbarea, fie ea bună sau rea.

Time (1)

Bine, timpul nu reprezintă doar asta, ci timpul, infinit fiind, reprezintă o infinitate de lucruri, de la cele mai mărunte la cele mai mărețe: timpul te reprezintă pe tine, pe mine, firul de iarbă, gândacul, clipele, sentimentele, toate sunt agățate într-un fel sau altul de așa numitul timp, prezent în fiecare din ele.

Meh… iar am trecut peste limita de cuvinte propusă.. no, ca de obicei :), nu fac ceea ce-mi propun. Doar că acum, îmi propun să vă las. Nu de tot, ci până mai revin cu vreun post. Și totuși, înainte de asta vă întreb așa: ”Pentru voi, ce semnifică timpul?” și vă mai las și o melodie!

sursă youtube (user MrBernibest )

 

Oameni ce vin, oameni ce pleacă!

Oamenii vin și pleacă din sufletul tău, fie că îți oferă sau nu ceva, oamenii sunt doar niște călători în viața ta, călători ce poposesc mai mult sau mai puțin, depinde cum vă e soarta fiecăruia. Acum, important este că trebuie să învățăm să ne ”dezatașăm” de persoane la fel de ușor cum ne atașam. Trebuie să învățăm și să înțelegem că drumul fiecăruia e stabilit de la bun început, dacă drumul cuiva a trecut pe lângă tine, asta nu înseamnă că aici se va opri, drumul său va continua și dincolo de tine, la fel cum și drumul tău va continua și dincolo de drumul său. Nu putem păstra ceva sau pe cineva lângă noi pentru o eternitate, uneori, nici măcar pe noi nu reușim să ne păstrăm. Ce-a fost ieri nu va mai fi și azi, la cum cum nu va mai fi nici mâine. Ce-a fost cândva, a fost atunci. Oamenii se schimbă. Fie că o fac în bine sau în rău, iar tu, oarecum ai o anumită influență în viața călătorului din viața ta și tu ești responsabil de ce i se întâmplă călătorului la fel cum și el e responsabil de ce ți se întâmplă ție. Cel mai greu e când fiecare trebuie să-și asume asta. Refuzăm. Refuzăm să ne asumăm responsabilitatea de orice fel, continuam însă să ne scoatem ochii fie și la mare depărtare unii de alții. Poate dacă nu era, poate.. poate dacă nu se întâmpla. Încercăm mereu să ne amăgim cu ”ce-ar fi fost dacă… dacă nu am fi acționat așa.. dacă deciziile noastre, ale fiecăruia ar fi fost altele”. Ne facem N scenarii în minte cu posibile întâmplări, cu un posibil alt prezent. Însă degeaba. Trecutul e trecut. Prezentul e prezent. Singurul ce mai poate fi schimbat e viitorul ce depinde de fiecare decizie din prezent. Acum,  tu ca și călător în viața mea, iar eu ca și călător în viața ta.. amândoi suntem călători prin timp. Iar timpul, timpul schimbă. Mă schimbă pe mine, te schimbă pe tine, îi schimbă chiar și pe acei ”ei”. Și cum timpul prezent e bazat pe reflectarea asupra timpului trecut, noi, nu încetăm niciodată să ne gândim la cei care-am fost, nu încetăm niciodată să ne fie dor de acei noi, de ceilalți noi dintr-un alt prezent, fost prezent. astfel apar regretele și suferința. Lacrimile. Gândurile că nimic nu poate să mai fie ce a fost. Apar reproșuri. Multe reproșuri. Vina ta. Vina ei. Vina lui. Vina lor… dar niciodată VINA MEA. Încercăm mereu să distribuim și vina noastră către alte persoane, către alți călători. Totul parcă ar fi mai ușor dacă acel călător ar ieși cu totul din viața ta, ar pleca și nu, nu s-ar mai întoarce. El continuă în schimb să plece să vină, să plece, să vină într-un cerc ce nu pare să aibă de gând să se rupă niciodată. Acum îți zâmbește și vine, mâine te învinovățește și pleacă. Acum e aici, cu tine, mâine dispare, plecă… continuând să se îndepărteze tot mai mult de călătorul ce a fost, transformându-se într-un cu totul alt călător, un călător demn de dispreț, al tău, al tuturor. Un călător ce acum te calcă în picioare, îți zdrobește sufletul cu fiecare lacrimă, chiar și cu fiecare zâmbet. Iar tu, tu devii un călător în trecut, te cauți pe tine și pe călătorul ce-a fost odată. Îi găsești. Și cel mai groaznic e că nu te mai poți despărți de ei. Nu te mai poți despărți de zâmbete ce-au fost cândva adevărate, de cuvinte provenite din suflet, de glume și de tăceri. Nu te mai poți despărți de călătorul tău din trecut, acel ce a fost odată. Rămâi astfel plutitor în prezent deasupra trecutului. Privești cu lacrimi în ochi trecutul și cu o răceală infernală prezentul. Îți dorești din răsputeri să schimbi ceva, să te schimbi chiar pe tine. Cu neputință însă. Nu te mai poți schimba nicicum în ce ai fost, te poți schimba doar în ceva ce nu ai fost. Poate în mai bine, poate în mai rău. Dar, caracterul tău slab nu se poate despărți de trecut, nu, refuză. Își dorește ca ceva să o ia de la capăt, ca undeva să existe un buton de restart, astfel încât printr-un ”La revedere, călători” să se trezească într-o altă lume pentru un scenariu cu final fericit. Îți dorești într-un fel să poți să te întorci în lumea reală din prezentul tău și să te ”dezatașezi” de călător. Să scapi. Să uiți și să mergi mai departe. De ce oare toate astea sunt de domeniul imposibilului? De ce nu poți să scapi pur și simplu de persoanele din viața ta fără să rănești pe nimeni, pe tine sau pe ele? De ce singurul lucru ce se mai poate face e un ”Goodbye”, fără a avea măcar o explicație?  Oare de ce oamenii trebuie să fie ipocriți, de ce trebuie să urască, să se schimbe? Și.. de ce.. de ce nu putem accepta orice schimbare? De ce avem mereu impulsul de a renunța pur și simplu, de a ne cufunda în melancolie ori într-o depresie, de a ne cufunda în trecut, un trecut ce pentru prezent e pur și simplu o fantezie a ceea ce nu poate fi? Mă uit în jur. Mă uit și mă uit degeaba. M-am desprins demult de cea care am fost, iar acum.. acum nu știu cum să mă mai întorc, cum să îmi unesc sufletul cu ființa-mi trupească, cum să devin un eu întreg… Sunt pierdută într-o lume ce nu-i a mea, o lume pe care cu fiecare zi ce trece parcă tot mai puțin o cunosc, o înțeleg. Sunt pierdută și vreau să mă găsesc. Am plecat în căutarea călătorului ce a fost și am uitat să plec cu totul. Am plecat pe drumuri și cărări întortocheate, lăsând în urmă mereu câte puțin din mine. Puțin ce a dispărut. Unde?… Nu știu! Încerc să merg tot înainte printre tot mai mult alb ce mă înconjoară, un alb ce-mi înfășoară tot ce-am avut, ce-am trăit, ce-am simțit. Merg și merg… și merg.. și nu dau de nici un capăt. Merg parcă în gol sub privirile tuturor ce-au fost cândva călători în viața mea. Albul dispare. Dispare de tot. O nuanță neagră îmi îneacă acum privirile. Deslușesc o lustră, încet încet tavanul, pereții, un birou și o lumină ce cu greu străpunge niște perdele. Un vis. Un vis. Un vis a fost. Păcat că visul.. e chiar real 🙂 .

sursă youtube ( user PariucuviataProTV)

Cu ochii în tavan :)

Stând cu ochii ațintiți în tavan, citate îmi alunecau prin minte. Unul singur am reușit în schimb să mi-l amintesc exact așa cum era el. Cu virgule. Cu puncte. Practic nu-mi aminteam citatul în sine, dar puteam să-i văd imaginea proiectată pe tavan. Puteam să-l citesc în minte, cursiv, ca și când cartea ar fi fost în fața mea și nu un tavan în întuneric.

Cred că fiecare din noi când se află între starea de veghe și somn, își proiectează în minte întâmplări, cuvinte, melodii. Se lasă purtat de undele lor undeva departe, pe căile somnului. Eu spre exemplu, aseară, m-am lăsat purtată de cuvintele citatului din minte și-mi căutam răspunsuri în cuvinte, în lucruri și în culori. Printre stele și nori. Așadar pe ziua de azi, până deseară când aș avea chef să vă postez ceva diferit, aveți parte de un alt citat din cărticica de care v-am tot povestit câte ceva. E un citat despre fiecare în parte, despre felul fiecăruia de a fi la un anumit moment dat sau într-un anumit colț al sufletului său. Iar acum pe când să scriu citatul, m-am gândit să scriu unul din două, că prea bine se potrivesc 🙂

Nu știu când m-am născut, probabil în fiecare zi, stingher, anacronic, jumătatea care nu ar fi trebuit să fie. Hăituiri de niciunde își înfigeau concrete ghearele, mă apucau cu o dezinvoltură acaparantă. Un fel de mâzgă creștea începând din tălpi, mlaștină în care noroaiele rodesc, în care peștii mor …

Acum ..

Mă repet până mă învăț pe de rost. Mă învârt în cerc. În goana dinspre mine spre mine, mă lovesc de lucruri. Încerc să le pun în ordine, să le fa să tacă sau să-mi răspundă șoptit într-o limbă maternă comună, nearticulată. În agonia lor, lucrurile îmi iau pulsul, mă pun la punct, mă opresc. Atingerea noastră creează oglinzi.

Astfel …

Viața e socialmente condamnată la rigori, la reflexe ce adesea nu mai au nici o legătură cu trăirea. Iar societatea este un spital supradimensionat care ne vindecă de toate (și de nimic în același timp, după părerea mea ).

Și uite așa …

La un moment dat, ca niște articulații, toate dor, cele ce sunt și cele ce nu sunt.

Iar …

Sufletul meu devine un cimitir deschis. Ce îngroapă și ceea ce a murit dar și ceea ce a mai rămas viu.

Și uite așa de la un citat am ajuns la 2… și de la 2 am ajuns chiar la 5, într-o succesiune normală, de la naștere la moarte. Mă întreb oare cum ar fi, dacă procesul s-ar relua invers?