Inspirația mea s-a dus la vale…

N-am un titlu potrivit pentru acest post. Și cred că nu o să am nici după ultimul punct al acestui text. Dar am să încerc, pe parcurs ce trag cu cleștele de inspirație, să găsesc unul.

Inspirația mea, s-a dus la vale. (Și tocmai am hodărât într-un consiliu, pe loc, eu cu mine, ca acesta din urmă să fie titlul acestei postări. I se potrivește). M-a lăsat singură, să tremur de frig într-un halat de baie. Simt că nu mai am inspirație. A început să nu-mi mai placă să scriu la comandă. A început, de fapt, să nu-mi mai placă nimic, căci nici pentru propriile mele idei, nu mai ai idei (dacă înțelegeți ce vreau să spun).

inspiratie

Când mi se dă o temă, inspirația mea o ia la goană și strigă tare: „NUU MAI VREAU! NU!  Descurcă-te singură”. Și pleacă. Acum, spre exemplu, nici nu a mai stat să-i spun ideea articolului. A plecat dinainte să afle că tema-i a mea. Și plecată a rămas. Probabil mă urmărește și așteaptă să mă ridic de pe scaunul ăsta din fața laptopului. Atunci o să știe că am terminat și o să se-ntoarcă la mine să îmi facă capul calendar cu enșpe mii de chestii care nu-și au efectiv rostul și care nu m-ar ajuta cu nimic. Dar așa e ea… inspirația mea. Iar eu încerc să o las în pace și să o accept așa cum e. N-aș vrea să o supăr mai tare și să mă părăsească de tot. Ar fi în stare să facă asta. Și probabil dacă nu i-ar fi puțin milă de mine, m-ar părăsi chiar acum. M-ar lăsa să-mi storc creierii pe vecie pentru a pune măcar un cuvânt pe hârtie. E bună și mila asta la ceva, din câte se pare. Pe mine mă ajută deși, de obicei, nu o suport și nu o doresc în viața mea. Urăsc mila din jurul meu, atunci când ea apare. Ăsta-i însă un caz excepțional. Trebuie să accept mila ei. TREBUIE.

Aș cam încheia. Îmi pare rău de inspirația mea să o știu acum în frig, pe-afară. Se plimbă cam de mult și, dacă acum stă și mă pândește, probabil stă în același loc. Nici măcar nu se mișcă să se mai încălzească. Vrea să se întoarcă la mine. Probabil nu-i chiar atât de scorpie și ține și ea la mine la fel de mult cum țin și eu. Cu siguranță ține la mine și nu e vorba doar de milă. Altfel, poate într-o zi chiar ar fi plecat și nu s-ar mai fi întors veci pururi, corect?

Mă duc. Mă duc să-mi chem inspirația înapoi, în casă.

Stare apatică

Peste tot se spune că blogul, a fost, cândva, un jurnal personal. Treptat, noi, bloggeri, l-am schimbat în orice altceva. Prea puțini l-au păstrat drept ceea ce a fost încă de la începuturi. Eu mi-am făcut blog cu scopul de a scrie ce-mi trece prin cap, fără a avea intenția de a scoate vreun ban din el. Dar, mai apoi, ca orice adolescento-adult ce se îndrăgostește mult prea mult de ideea de libertate și independență, am vrut să-mi câștig proprii mei bănuți, fie și din „niște cuvinte aruncate pe o pagină virtuală”. Din nefericire, pentru blog și ideea de blog, m-am axat mult prea mult pe astfel de articole, uitând să mai fac ceea e mie îmi place de fapt: să arunc cuvinte, oriunde, oricum. Cuvinte care să exprime ceva. Orice. Oricând. Astfel, postul de astăzi va fi o pagină de jurnal cu stări apatice. Atât și nimic mai mult. Voi scrie pentru că scriu.

stare-de-nestare_2b90daa34922b4

Duminică. O zi cu soare. Și câțiva nori, acolo, undeva, pe cer. Fără chef. Eu, fără chef. Fără să am vreo dorință de a face ceva. Un singur gând, mă urmărea. O pregătire. Chimie. Ah… atâta chimie, încât simți că-ți iese pe nas, pe ochi, pe gură și pe urechi. Și totuși tu nu știi nimic. Mă plimbam prin cameră și mă gândeam ce-am să-i răspund eu profesoarei la întrebarea firească: „Tu cum stai cu materia pentru admitere, acum într-a 12-a?”. Să-i fi spus oare „prost” sau ”PROST!!!”? Sau să fi sfârșit prin a-i spune așa: „Știu mai multe decât oricare copil care abia a început chimia organică… și mult prea puține față de unul ce a făcut doi ani de zile materia asta”? Da… așa i-aș fi spus. Dar, pe gură, nu mi-a ieșit decât: „ăăăăă.”. Totuși, te simți minunat când ieși pe o ușă puțin mai deștept decât ai intrat. Măcar atât.

Ploaie. Multe picături de ploaie se loveau cu brutalitate de tot ceea ce era în jur: geamuri, pereți, copaci, trotuare, mașini, străzi, stâlpi și oameni. Și când te gândești că fusese un soare atât de mare și de rotund într-o parte de cer. Unde s-o fi dus? Unde o fi dispărut? Era prea frumos. De ce să se fi ascuns? Plouă ca să nu plouă. Plouă ca să fie ceață. Să ne înghită gândirea, simțirile și orice altceva ar mai putea înghiți ea. Tot, pe scurt. Plouă ca să-ți creeze, probabil o stare apatică. Căci, serios vorbind, era prea frumos fără. Ori, pur și simplu plouă ca să plouă. Fără niciun motiv anume. Un fenomen dat iarăși pe „repeat”, în atmosferă. Nimic mai mult. O simplitate, complexă, a naturii. Oricum, îmi place ploaia. Nu înțeleg de ce mă plâng. Sau poate așa mă bucur eu?

Iar eu, sincer, nici măcar nu știu de ce scriu asta aici. Arunc, din nou, cuvinte pe hârtie albă, fără a avea vreun sens. Dar eu, le arunc. Și încă voi continua să o fac. Nu știu pe cine interesează că mie, un copil mic și prost, îmi era frică de o pregătire la chimie. Sau că într-un anumit colț de țară, azi, a plouat, ori că a fost ceață, ori că a fost soare. Eu am scris. Am spus ce aveam de spus. Mi-am lăsat amprenta, aici, acolo, undeva. Am însemna și aici, o zi care a trecut. O zi fără sens. O zi care… a trecut, parcă, degeaba. O zi în care inspirația, se pare, din cuvintele de mai sus, m-a lăsat baltă. M-a abandonat și m-a condamnat să mă fac de râs în fața tuturor celor care au citit acest articol sau îl vor citi cândva. Da.. cred că asta s-a întâmplat azi. M-a abandonat inspirația, care și așa era puțină.