Ecranizarea cărții „Memoriile unei gheișe”

Ieri m-am apucat să scriu un fel de recenzie a cărții „Memoriile unei gheișe”, carte pe care am citit-o pe vară. Așa cum am spus și ieri, m-am apucat să citesc cartea îndemnată de alții dar și e propria mea curiozitate. M-a fascinat. Personaje, locuri și peisaje atât de amănunțit descrise, încât ești transpus ca cititor printre rânduri în mijlocul acțiunii și privești totul cu ochii unui spectator uimit în fața unei piese cât se poate de bună.

Tot ieri v-am promis încă din începutul articolului că vă voi vorbi astăzi și despre ecranizarea cărții „Memoriile unei gheișe”.

descărcare (1)sursă imagine: Google Images

Eu m-am pus să văd filmul imediat ce am terminat de citit cartea. Așteptam să-mi văd propria imaginație transpusă pe ecranul calculatorului. Însă, încă din primele scene am fost dezamăgită de film. Totuși, asta nu m-a întristat și m-am uitat până la capăt. La sfârșit eram copleșită de o tristețe și o fericire, ambele imense și simultane. Eram tristă că filmul nu a ajuns la așteptările mele după ce citisem deja cartea, dar fericită că era un film bun. Poate că era prea lung și nu s-au luat în calcul toate scenele. Dar tocmai acele scene erau importante, căci și ele erau parte din drumul fetiței ce avea să devină o gheișă în toată firea!

Mai apoi, ei bine mai apoi personajul Mamehăi (o altă gheișă) nu este interpretat de o actriță tânără (care trebuia să fie de vârsta lui Hatsumomo și nicidecum mult mai bătrână) și nici de o frumusețe absolută cum este descrisă în carte. Este chiar ștearsă și trecută. Cred că rolurile se potriveau mai bine invers: cea care o juca pe Hatsumomo să fie Mameha (căci,actriță fiind, putea să aibă și rol bun), iar cea care o juca pe Mameha să fie Hatsumomo (căci, la fel, actriță fiind, putea să interpreteze și un rol rău).

Cea mai mare dezamăgire a fost spre sfârșitul filmului, atunci când Nobu-san a apărut, după ce războiul se terminase, lângă Sayuri (personajul principal) având ambele membre superioare intacte și ferme. Cred că este cea mai mare greșeală a filmului. De ce? Păi, dacă ați citit cartea (pentru cei care ați citit-o) ar trebui să știți că Nobu-san avea un membru superior amputat în urma unui accident de muncă cu mulți ani în urmă. Am revăzut scena aceea de vreo 10 ori pentru a mă convinge dacă văd bine sau nu. Atunci filmul mi s-a părut că este mult prea jos față de carte și că nu-i face onoare deloc.

Dacă începutul cărții a fost omis parțial din ecranizare, sfârșitul cărții a fost omis integral. Cartea se sfârșește brusc cu Sayuri tot în Japonia, când, de fapt, fusese dusă în America de cel care îl iubise o viață întreagă.

Da, ați ghicit! Nu mi-a plăcut filmul! Deloc! Atâtea scene omise. Scene ce aveau o mare însemnătate în rândurile cărții! Atâtea detalii omise (precum vârsta Mamehăi, frumusețea acesteia, tinerețea ei, brațul lui Nobu etc). Mi-a părut rău că m-am uitat la film după ce am citit cartea. Cu siguranță, dacă mă uitam la film și nu citeam cartea, îl consideram o adevărată capodoperă. Căci, povestea din ansamblu este, de fapt, aceeași. Dar, citind cartea, îmi pare că o înjosește.

Aștept, desigur, și părerile altora despre film dar și despre carte (dacă ați citit-o). Dacă doriți, recenzia cărții o puteți citi în articolul anterior.

Memoriile unei gheișe – cartea

N-am mai scris pe aici de vreo două zile. Motivul, sincer, nici măcar nu-l știu. Cred că pur și simplu nu mi-au venit cuvintele potrivite. Acelea ce trebuiau așternute aici. Astăzi… ei bine astăzi nici nu știu cum m-am apucat să scriu. Mi-au apărut în fața ochilor cuvintele. Cuvinte ce voiam de tare mult timp să le aștern aici… încă de pe timpul când terminasem de citit cartea „Memoriile unei gheișe” de Arthur Golden, căci despre asta am să vă vorbesc azi, urmând ca mâine să-mi aștern impresiile despre filmul „Memoriile unei gheișe”.

sursă poză: Google Images

M-am apucat să citesc cartea în vara lui 2013, cuprinsă de o curiozitate devastatoare, care îmi măcina întregul suflet. Începusem să dau peste cartea asta peste tot pe internet. Îmi povestiseră atâția o grămadă de lucruri despre ea. De ce să nu o fi încercat? Îmi zisesem, ca de obicei, că o voi lăsa imediat dacă nu mă va cuceri din primele rânduri. Pe mine o carte trebuie să mă captiveze cu totul din prima pagină, altfel risc să nu o citesc ori să o citesc fără nicio tragere de inimă. Am luat e-book-ul în mână și m-am pus pe citit. Dădeam pagină cu pagină și eram din ce în ce mai fascinată. Știu, poate mulți n-ați înțelege de ce… dar a deveni fascinat nu vine neapărat din poveste, ci din cum ea este de fapt scrisă.

Pagină cu pagină mă cucerea fiecare personaj în parte, căci toate erau descrise atât de amănunțit, încât nu aveai cum să nu le faci portretele în minte. Locuri și peisaje atât de bine descrise, încât reușeam să mă transpun într-o Japonie din anii 1930. O Japonie în care okiile și gheișele erau încă în mare vogă în marile orașe. A se înțelege, de fapt, noțiune de gheișă, căci ea nu reprezintă nicidecum o femeie ușoară care să-și vândă trupul și sufletul atâtor și atâtor bărbați. A fi gheișă reprezintă a fi întreținătoare de petreceri, a purta discuții și a fi amuzantă alături de alte gheișe pentru un cerc de bărbați, adesea distinși. Desigur, fiecare la un anumit moment dat din viața ei, ajungea să se îndrăgostească de un bărbat ai cărui ochi îi păreau mai blânzi decât ai tuturor, ale cărui vorbe erau mai suave și a cărui frumusețe, pentru ea, era unică. Prea puține ajungeau să se căsătorească și să scape de viața cumplită de gheișă, pentru că ea nu era nicidecum ușoară. De cele mai multe ori însă, se mulțumeau a fi doar amante protejate ori rămâneau singure, cu sufletul pustiit de o iubire imposibilă.

Probabil, cei care nu știți nimic despre viața gheișelor, ori cei care nu ați citit cartea ați afirma că nu le-a împins nimeni către o suferință cumplită și anume acea de a împărtășii iubire altora și nu celui iubit. Adevărat. Nu le-a împins nimeni. Majoritatea erau vândute unei okii și obligate să devină slugi, să devină datoare okiei, iar apoi să devină gheișe pentru a câștiga okia bani și astfel plătindu-și fiecare gheișă datoriile (okiile când le cumpărau o făceau pentru a câștiga ulterior cu ele, după ce cheltuiau câțiva ani sume imense de bani). Astfel, personajul nostru principal și anume Chiyo, devenită mai apoi Sayuri, a cărei mamă era pe moarte și tatăl prea bătrân să o întrețină atât pe ea cât și pe sora ei, fusese vândută unei okii, iar sora fusese vândută unei case de prostituție (dacă o pot numi așa). Copilăria săracă dar fericită, se transformase brusc în chinul de zi cu zi. Frumusețea ei răpitoare, frumusețea acelor ochi cenușii dar și a tenului măsliniu, îi aduseseră invidia propriei gheișe protectoare.

Chiyo, din momentul în care călcase pentru ultima dată pragul propriei case, fusese condamnată la o viață plină de suferințe și neîmpliniri. Condamnată să se îndatoreze și să nu-și mai poată plăti în veci datoria față de okie. Nici măcar încercările de a fugi nu o scăpaseră, ci ba din contră… aveau să-i înmulțească suferința. Totuși, o speranță apăruse pe vremea când încă era o copilă. Întâlnirea lui. A președintelui ce era prea frumos și prea blând ca să fie adevărat. Părea o fantasmă. A bărbatului ce se transformase din prima clipă în unicul motiv de a îndura suferințele și de a trăi. O batistă îi amintea de ochii lui blânzi și de vorbele-i calde, cât și toate pozele și pasajele din ziare în care se regăsea numele lui.

Dar, cum se spune că tot răul spre bine… și gheișa noastră, devenită acum Sayuri, avusese parte de protecție. Mameha se transformase în îngerul ei păzitor printr-un pariu făcut cu stăpâna okiei. Un  pariu greu de câștigat. Un pariu care, de fapt, era destinat sferei imposibilului. Suferințele, anii și dorința de a-l reîntâlni într-o zi, făcuseră din Sayuri o gheișă faimoasă și demnă de respectat. Era apreciată de toți bărbații ce o întâlneau și în același timp dorită. Trupul și sufletul ei aparțineau însă unui singur bărbat. Acel bărbat întâlnit în copilărie pe care ajunge să-l reîntâlnească. Întrebarea este însă ce se va alege de aceste două destine. Destinele celor doi, căci o dată cu reîntâlnirea lor situația se va schimba radical. Suferințele însă nu se vor termina aici pentru că viața unei gheișe era condamnată să urmeze calea suferinței și a neîmplinirilor.

Cartea ne introduce într-o Japonie suferindă. O Japonie în care trupul virgin le era vândut pentru a-și plăti datoria. O Japonie afectată de războaiele mondiale. O Japonie în care iubirea era condamnată morții, alături de speranță. Este urmărită ascensiunea suferințelor și decăderea umanității în abis. Nu știu dacă vi se va părea că această carte merită citită, totuși eu vă invit să o citiți pentru propria voastră cunoaștere, căci personajele sunt cât se poate de reale (având doar alte nume), iar scenele la fel. Împreună scriu o parte din istorie.

Aștept părerile voastre asupra recenziei, cât și părerile celor ce deja au citit cartea.