Singurătate

Astăzi nu am chef de scris. Dar totuși o fac. Scriu ca să vă spun că nu am chef de scris. Azi am chef de orice altceva. Și prin orice altceva înseamnă că am chef să stau într-un colțișor al meu, întunecat, printre gânduri și poate niște lacrimi. Azi am chef să stau eu cu mine, cu mintea și cu sufletul meu. Azi n-am chef de nimeni. Azi nu am chef nici măcar de mine, dar de mine nu prea pot scăpa. Am încercat, recunosc. Dar nu mi-a ieșit. Nu m-am putut arunca niciunde să rămân în singurătatea absolută. Poate și pentru că absolutul nu există și nici nu va exista niciodată decât ca un pur concept de referință.

Postul ăsta nu va fi lung. Nici nu are de ce să fie. Nu spun nimic concret, interesant pentru cineva. Nu-i interesant nici măcar pentru mine. Dar eu cel puțin, spre deosebire de cei care veți citi acestea, mă regăsesc printre cuvinte și emoțiile lor.

Blogul meu. Jurnalul meu. Voi scrie. Cuvinte. Fără sens. Fără să prezinte vreun interes. Voi scrie în jurnalul meu. Voi scrie. Dar ce voi scrie? Ce să vă spun? V-aș pune litere la întâmplare, dar mă tem că ar ieși tot ce a ieșit și mai sus. Tot litere la întâmplare am pus. Ele însă au emoții, iar cele de mai jos poate nu ar mai avea.

Titlul ăsta, al articolului zic, nu vi se pare prea banal? Dar parcă ilustrează tot ceea ce am scris eu până acum. Parcă într-un singur cuvânt se regăsesc toate celelalte cuvinte. Sau e doar impresia mea? De obicei am impresii eronate și care nu au nicio tangență cu adevărul. Se întâmplă des. Poate chiar mult prea des. Mă conformez. Sau cel puțin încerc să o fac.

Atâtea cuvinte, când, de fapt, putea fi unul singur. Sunt curioasă dacă voi ați înțeles ceva, sau doar eu am problema asta și uneori nu înțeleg nimic din ceea ce scriu. Se mai întâmplă și asta de atâtea și atâtea ori. Mă conformez însă și cu acest aspect din viața mea. Nu toți avem norocul să întâlnim perfecțiunea din imperfecțiune. Mai sunt și bătuți de soartă, așa ca mine. Desigur. Glumesc. Dar nu pun ironie în toate cuvintele. Restul sunt așa cum trebuie să fie de fapt. Reale. Pline cu emoțiile și trăirile lor. Cuvinte, ca toate celelalte… și totuși atât de diferite.

Ahh… câte sentimente într-o singură stare. Și câte stări. Cum pot exista toate? Ce întrebări stupide și fără sens. Ce cuvinte înșiruite. Promit ca mâine să n-o mai fac. Dar am să o fac altădată, căci parcă îmi place și mie să scriu așa. Când sunt tristă mă relaxează. Cuvintele sunt singurele pe care pot și vreau să le accept în dorința mea de singurătate. Iubesc cuvintele, căci ele pot căpăta orice formă de alinare. Pot cuprinde fiecare sentiment în parte și se pot mula pe propria-ți simțire de fericire sau tristețe. Cuvintele sunt atât de complexe în simplitatea lor. Pot căpăta atâtea și atâtea forme. Atâtea și atâtea stări. Poate chiar de asta îmi place să scriu. Cuvintele sunt o parte din mine. Din sufletul meu. Din gândurile mele. Din trăirile mele. iar ele, de fiecare dată, se mulează perfect pe starea mea. Sunt aderente oricărei forme pe care sufletul meu o adoptă. Și asta îmi place. Mă fascinează. Și mă face să le iubesc. Să le iubesc atât de mult încât au devenit o parte din mine. Cuvintele sunt drogul meu. O sursă de viață de care nu aș putea să mă separ vreodată.

Gata. Atât. Sfârșesc aici. Am scris destul. Îmi iau cuvintele și le închid în mine. Plec cu ele în colț, spre singurătatea mea. Plec cu gândurile mele. Dar promit să le deschid porțile de fiecare dată și să le las să se aștearnă cum vor aici.