50 de ani. O viață de om. O viață.

Uneori în 50 de ani se pot întâmpla atâtea, iar alteori nimic. În 50 de ani te poți înconjura de atâtea lucruri frumoase că nici nu le-ai putea număra sau înșira undeva. Tot atât de bine te poți înconjura în 50 de ani de vid. Un vid aparte al singurătății.

50 de ani reprezintă atâtea împliniri și neîmpliniri. 50 de ani cuprind în ei alte vieți. Vieți ce au luat ființă chiar din ei, cei 50. Un număr atât de mic și totuși uriaș pentru o viață de om. Da, uriaș. Uriaș din cauza faptului că alții poate nu prind nici 18.

50 de ani mie îmi par atât de mult… mai ales când este vorba de o căsătorie. Mă întreb cât de mare să fie iubirea încât să reziste 50 de ani. Cât de îndrăgostiți să fie doi oameni încât să reziste 50 de ani împreună? Și nu, cu siguranță nu este vorba doar de obișnuință. Degeaba există obișnuință dacă nu există iubire. Știu asta. Mi-au spus-o bunicii mei, căci da, despre ei este vorba.

Eu abia am făcut 19. Îmi pare că sunt atât de mică, iar altora atât de mare. Până și 19 ani ai putea spune că e o viață de om. Dar 70+, 80+ și 50 de căsătorie? Atât de mult. Și atât de frumos.

Nu mai e mult. Peste câteva luni își vor serba jubileul căsătoriei lor. Ce frumos. Ce minunat. Vor serba o viață alături. Mai mult de o viață alături. Vor serba ziua în care s-au cunoscut. Ziua în care s-au căsătorit, zilele în care li s-au născut cei doi băieți. Zilele în care aceștia s-au căsătorit. Zilele în care li s-au născut cei 2 nepoți. Și toate acele zile petrecute împreună. Unul lângă altul. Toate zilele petrecute alături de copiii lor, nurori și de nepoți. O viață plină cu bune și cu rele, căci altfel nu se poate. Tocmai combinația asta este cea care redă, probabil, perfecțiunea fericirii unui cuplu. Împlinirea lui.

M-am gândit adesea, ce idei de cadouri s-ar potrivi bunicilor mei? Ce-ar fi cu adevărat minunat să primească? Știu că ei nu și-ar dori nimic material. Tot ce și-ar dori e fericire. Fericirea că sunt încă împreună la o vârstă atât de înaintată. Și-ar dori cu siguranță, ca fiecare cadou pentru femei sau bărbați în parte, să fie reprezentat de prezența celor dragi: de copii, nepoți și prietenii apropiați. Dar asta fără a fi ceva oficial, ci ba din contră, ceva neoficial.

Dar eu. Eu sunt încăpățânată de fel. Vreau ceva surprinzător. Ceva cu adevărat fantastic. Ceva care să le aducă într-adevăr lacrimi în ochi, dar de fericire. Mi-am făcut atâtea și atâtea scenarii în minte. Mi-am desenat atâtea variante, imaginar. Doar una pare să prindă din ce în ce mai mult contur. Una ce știu că i-ar impresiona cu siguranță.. I-ar duce pe culmile fericirii absolute. Și chiar asta este ceea ce-mi doresc.

La țară. În livadă. Scaune acoperite cu dantelă. Mese rotunde cu același material. Dantelă. Multă dantelă. Pomii înfloriți. Mese de o parte și de alta a livezii, sub pomi. Între, un culoar plin de iarbă proaspătă (căci evenimentul este în primăvară) cu multe petale de trandafir presărate. Invitați. Nu foarte mulți. Doar cei apropiați. Cei mai apropiați: colegii bunicului de facultate (căci ei sunt ca o familie), colegele bunicii și câteva rude, printre care și noi, nepoți și copii. În capăt o masă. O masă dreptunghiulară, acoperită cu dantelă, pe ale cărei colțuri sunt sprijinite două lumânări. De o parte și de alta a mesei stau cei doi copii, cele două nurori, cei doi nepoți și nașii. Dincolo de masă, un popă. Toți așteaptă în liniște. Așteaptă în liniște pentru că știu că cei doi bunici au primit instrucțiuni clare de la nepoată că azi vrea să marcheze o zi specială, așa că să se îmbrace frumos și să asculte întocmai. Cineva a fost rugat să-i lege la ochi cu grijă (nici prea strâns nici prea lejer) și să-i ducă pe amândoi de cot, încet, către necunoscut. Știu că se întreabă ce le-a mai plănuit nebuna de nepoată, căci ea nu are decât idei năstrușnice. Dar știu amândoi că dacă ea le-a dat cuvântul, nimic rău nu se va întâmpla.. așa că se lasă conduși. Eu știu că ei își vor da seama că sunt îndreptați spre grădină. Își știu prea bine curtea, gospodăria. Dar nu, nu știu ce-or să-i aștepte. Au ajuns deja în livadă. Se îndreaptă legați la ochi printre invitați, fără să bănuiască prezența lor acolo, spre capătul livezii. Se vor opri puțin. Bunica e prea atentă la tot ce se întâmplă. Cu siguranță simte respirațiile invitaților, sper doar ca păsărelele să facă mai multă gălăgie. În sfârșit ajung în fața noastră, a familiei și a preotului. Sunt dezlegați la ochi. Nepoții, în fața lor, țin în mâini o cutie de bijuterii. O deschid ușor și lasă la iveală cele două verighete, spunându-le: „La mulți ani fericiți în continuare, dragii noștri!”. Aplauze. Cu siguranță se vor auzi aplauze. De aici încolo se va oficia cununia religioasă. Se va întări legământul sufletelor lor. Sfârșit.

Întrebare: Tu ce ai face pentru cei 50 de ani de căsătorie ai bunicilor tăi?

Aștept cu nerăbdare răspunsurile voastre!

Have fun,

Pishky

Anul acesta s-au împlinit 50 de ani de când bunicul meu a terminat facultatea. Pentru noi poate nu reprezintă cine știe ce mare chestie. Pentru cei ce au sărbătorit reprezintă totul. Reprezintă o speranță. Speranța că vor reuși să mai însemneze într-un calendar încă un an, la fel cum l-au însemnat și pe cel ce a trecut.

De la an la an câte un coleg sau mai mulți organizează o nouă întâlnire în diferite locații din țară. Spun unul sau mai mulți pentru că depinde de numărul lor: dacă se organizează de către cei de la Constanța vor organiza mai mulți pentru că acolo locuiesc mai mulți, dacă se organizează la Târgu-Jiu va organiza o singură persoană pentru că-i doar una prin zonă.

Anul acesta s-a organizat la Herculane. Un loc tare frumos din punct de vedere al cadrului natural, dar prost întreținut în ultimii ani. Un loc liniștit, presărat cu tot și toate.

Am o relație apropiată cu bunicii și-am mai participat la două întâlniri când eram mai mică. Ca și atunci și acum am fost întrebată: ”Ce fată, te-ai dus acolo cu moșii?”. Atunci am răspuns simplu: ”Da!”. Acum am răspuns ceva mai complex: ”Nu, am fost cu niște oameni care chiar au ceva de spus!”. Liniște. Asta s-a creat în urma răspunsului meu: liniște și s-a înghițit în sec.

Da, am stat două zile printre oameni care chiar au ceva de spus: au de împărtășit experiențe de viață și cunoștințe. Oameni ce au muncit să ajungă: profesori universitari, doctori, ingineri. Oameni ale căror cuvinte le sorbi pur și simplu fără să mai stai pe gânduri. Oameni ce trăiesc de pe un an pe altul cu speranța că se vor mai revedea și la anul, până când inevitabil moartea îi va despărți de tot cum deja a reușit să îi despartă de câțiva.

M-a impresionat să-i văd strânși legați de concepția de familie. Asta se consideră, asta au devenit: o familie. O familie numeroasă în care și-au integrat ulterior soțiile, copiii și nepoții. O familie dornică să se reîntregească de la an la an într-un număr cât mai mare. M-a impresionat să îi văd atașați unii de alții, legați de o prietenie veche care tinde să se dezvolte încă de la an la an. M-a impresionat să-i văd sperând, luptând încă.

E o experiență interesantă să stai printre astfel de oameni fie și doar două zile. E interesant să îi cunoști și să îi asculți. E interesant să le urmărești gesturile. E interesant să-i vezi că în ciuda vârstei sunt plini atât de seriozitate cât și de umor, sunt încă plini de viață. O experiență plăcută ce m-aș bucura sincer să se repete.