Hai să facem fapte bune!

În lumea asta mare, plină de lucruri și de fapte care ne displac, de oameni care ne dezamăgesc, în lumea asta, pe care din ce în ce mai mulți pare-se că o urâm, există oameni și proiecte care promovează ideea de a face lucruri bune oricând, nu doar atunci când sunt sărbători religioase. Iar oamenii ăștia, precum Constantin, trebuie încurajați și promovați.

Constantin, a lansat în blogosferă o provocare, aceea de a povesti care este ultimul lucru bun făcut de noi, cât și încurajarea continuității înfăptuirii lucrurilor bune. Iar eu una, sincer, m-aș bucura din suflet, dacă această provocare ar continua și în afara blogosferei, prin cititorii care ne citesc și nu fac parte din lumea asta minunată a noastră.

fapte bune

Sursă Imagine: Google Images

Așadar, care este ultimul lucru bun făcut de mine?

Hmmm… am stat ceva să mă gândesc, dat fiind faptul că mă învârt într-o lume care mă obligă să fiu orice altceva, decât o persoană bună, plină de sentimente umane. Și totuși, stând eu așa cu gândurile mele, am găsit cel mai recent moment, drept de o faptă bună, conform viziunii mele proprii și personale.

Era o zi de vineri seara, iar eu eram moartă de foame. Am intrat în primul Mega Image din București și mi-am luat ceva de mâncare. Am ajuns la casă. O față acră și-a făcut apariția. Respectiva îmi arunca produsele prin fața scanner-ului și apoi le trântea în partea cealaltă, uitându-se la mine cu o privire de mai că-i venea să mă ucidă pe loc, întrebându-se parcă: „tu ce mai cauți pe aici să mă pui pe mine la treabă?”.  Iar eu îi zâmbeam, fără să-i par amuzată de comportamentul ei. Un zâmbet cald și-atât. Dânsa însă, părea din ce în ce mai nervoasă pe atitudinea mea, așa că, ca să scape repede de mine, mi-a spus printre dinți un preț. Am scos banii, i-am dat, mi-am așteptat restul, iar apoi i-am oferit un „Mulțumesc!”, la fel de calm și de cald, împreună cu un zâmbet și mai larg.

Rezultatul? Inițial am vrut să sun la salvare. Respectiva s-a făcut verde, roșie, galbenă, portocalie și alte culori din astea ciudate pentru chipul unui om. Și-a bulbucat ochii, apoi i-a făcut mici, s-a uitat atent la mine, m-a studiat din cap până-n picioare, iar apoi mi-a zâmbit laaaarg, caaaald și dlăăăguț (da, da, cu l…  din când în când mai sunt copil și mă plostesc), mi-a spus: „Cu plăcere!”, întorcându-se zâmbitoare spre următorul client, cel din spatele meu, în timp ce respectivul se uita mirat și speriat la acțiunea din fața lui, spunându-i: „Bună seara!”, lucru pe care mie nu mi l-a spus. Dar eu m-am mulțumit și cu privirea dânsei cea urâtă, ca mai apoi să mă bucur de toată căldura și frumusețea chipului ei.

Deci, poate fi oare acesta considerat drept un lucru bun? Eu zic că, în lumea asta plină de lacrimi și zâmbete triste, în lumea asta plină de amărăciune, disperare și frustrare, un zâmbet, adus din adâncurile sufletului, pe chipul unui om, este, cred, unul dintre cele mai frumoase întâmplări care se pot întâmpla, în lumea asta plină de atâtea și atâtea lucruri, numai de frumusețe și bunătate nu.

Și dacă eu v-am povestit ultimul lucru bun pe care l-am făcut și de care m-am bucurat cu tot sufletul, aș fi curioasă care este ultimul lucru bun pe care voi l-ați făcut. Aștept comentariile voastre, mai jos, în secțiunea de comentarii.

fapte bune

Sursă Imagine: Google Images

De data asta… am pierdut!

Când am ales să-mi fac blog, indirect am ales să-mi pun și viața printre cuvinte. Practic, orice om, care scrie și pe care-l citești, ar trebui să fie deschis. Asta am să fac și eu. Am să mă descarc din nou, căci blogul ăsta este o modalitatea a mea de a mă descărca și așa va rămâne. Va rămâne mereu, aici, un colțișor umbrit în care să-mi ascund bucățele din suflet.

M-am apucat să înșir cuvintele astea, aici, de vreo două zile. Și nici până acum nu am reușit să mi le adun pe toate. Să le pun în ordine și să-mi arunc aici toate sentimentele mele triste. Îmi vin în minte atâtea și atâtea gânduri. Atâtea idei. Atâtea trăiri. Și o grămadă de vise. Toate însă, împreună, au dus la un eșec. Iar el e negru. Dacă voi reuși însă a-mi aduna cuvintele și a-mi putea exprima tot ceea ce simt, să-mi fie măcar asta reușita.

bucuresti

Sursă Imagine: Arhivă proprie

 

M-am obișnuit să câștig. Nu am fost obișnuită să pierd. Nu am învățat să pierd. Și tocmai atunci când pierzi și nu știi să o faci, lovitura e și mai mare. Dezamăgirea e mare. Suferința e mare. Chinul e imens. Doar tu ești un om mic asupra căruia se năpustesc toate. Și cu ele peste tine, tu ești la pământ. Un pământ tare și rece. Am fost obișnuită să lupt pentru ceea ce-mi doresc cu adevărat. Să lupt atât de mult, încât să obțin acel lucru. Să-l obțin indiferent de mijloace și sacrificii. Am învățat să lupt și să câștig mereu. De data asta însă, lupta mea nu a fost suficientă. Strategia nu a fost bună, căci dorința mea a fost mare. Nu pot spune că nu mi-am dorit, ci doar că nu am știut să lupt suficient de mult și de bine pentru visul meu. Vis care era, de fapt, cel mai mare și mai important.

Și ce faci atunci când ești obișnuit să câștigi mereu, dar pierzi o dată? Te stingi. Te sfârșești. Mori. Sau cel puțin simți că ți se întâmplă asta. Atunci când lupți pentru visul tău, iar el îți scapă printre degete și se duce, așa, ușor, pe aripile vântului, simți că întreaga ta lume se prăbușește. Și tu te prăbușești o dată cu ea. De două zile refuz să mănânc. Să dorm. Și să fac orice altceva în afară de a-mi lăsa lacrimile să-mi curgă pe obraz. Sau mai bine zis, aș vrea să pot mânca, să pot dormi, dar nu reușesc. De două zile mă gândesc doar unde am greșit în lupta mea. Unde strategia mea a eșuat? Când? În ce punct? Și oricât aș căuta un răspuns, nu-l găsesc. Nu dau de el pe nicăieri și nici că reușesc să mă liniștesc în vreun fel.

În ultimele 48 de ore, am auzit întrebările: „Ce s-a întâmplat cu tine?”, „Ce ai pățit?”, „Cum ai făcut?”, „Te-ai blocat?”, „Cum de ai picat?”, „Ce ai greșit?”, „Cum te simți?”, „Ești mai bine?”, „Te-ai gândit să renunți?”, „O să dai la altă facultate?”, „De ce nu ți-ai băgat dosarul undeva?”, încât mi s-a urât, mi-au ieșit și pe gură și pe nas toate întrebările astea. Oameni buni, nu mă ajutați cu întrebările voastre. Absolut deloc. Cum, ce, când, unde, de ce, bla bla bla, nici măcar eu nu realizez. Habar nu am. Tot ceea ce știu este că am picat. Că visul meu a zburat. S-a dus. Și nici măcar nu l-am prins.

Da. Am picat admiterea la medicină. Am picat într-un fel de depresie, pentru că nu conștientizez încă ce și cum. Totuși, nu am renunțat la visul ăsta. Nu m-am înscris la o altă facultate. Nu m-aș vedea făcând altceva. Și plus că nu înțeleg de ce te-ai înscrie la o facultate doar pentru că ai pica la alta. Nu înțeleg cum vine să vrei la medicină, dar să ajungi la drept, la economie, sau la litere. Ce legătură au unele cu altele. Dacă faci asta, înseamnă că nu ți-ai dorit niciodată cu adevărat medicina. Eu îmi doresc. Așa că am ales să stau un an acasă și să reușesc la anul, căci ambiția mea este și mai mare acum, decât în decursul anului școlar ce tocmai s-a încheiat.

Simt că întreaga mea lume s-a prăbușit. Că totul s-a dus. S-a încheiat. S-a sfârșit pentru mine, indiferent de ceea ce-mi spun oamenii din jurul meu, indiferent de încurajările care mi se aduc, dar mai ales când mi se spune că puteam și știam, când eu am eșuat. Orice altă problemă din lumea asta, cu adevărat gravă, îmi pare minoră. Probabil, pentru un timp, voi renunța chiar și la blog, căci într-un fel îl consider vinovat pentru timpul dedicat lui ca să câștig bani să mă ajut atât pe mine, cât și să-mi scutesc părinții de anumite cheltuieli. Am decis să mă autopedepsesc. Să refuz să primesc lucruri, pentru că nu le merit. Inclusiv susținerea și iubirea părinților mei o refuz, căci, cu siguranță, în adâncul sufletului lor i-am dezamăgit la fel de mult cum m-am dezamăgit pe mine, căci da, dezamăgirea din sufletul meu, pe cât sunt eu de mică, pe atât e ea de mare.

M-am decis, ca pentru visul ăsta, ca el să devină realitate, să renunț la tot ceea ce va fi nevoie, chiar și la blog, care este, de fapt, o mare parte din mine, căci aici mi-am pus sufletul, gândurile și sentimentele. Ce voi face însă, nu aș putea să spun. La ce voi renunța până la urmă, nu știu. Încă sunt confuză. Încă îmi caut răspunsuri la întrebări. Și încă caut întrebări pe care să le pun să îmi găsesc răspunsuri.

Deocamdată însă, știu că poza de mai jos parcă a fost făcută special pentru articolul ăsta. Predestinată lui, încă înainte de a veni ziua de 23 iulie și de a mă apuca să-l scriu. Așa că azi voi spune stop. Mă voi retrage și mă voi gândi mai bine la tot ceea ce voi face, ca de data asta să iasă bine, căci visurile cele mai mari, dacă-ți scapă o dată, trebuie să alergi mai mult după ele, să le prinzi și să le faci posibilă existența în viața ta.

parc izvor

Sursă Imagine: Arhivă proprie

11- zi cu ghinion

Da. Deși nu e 13, sau orice altceva, azi am avut ghinion. Ohh.. stai.. e vineri. Mda. Acum îmi explic lucrurile. Dar trebuia să ajung pe blog și să încep să scriu ca să-mi dau seama că, de fapt, azi e vineri. Zi cu ghinion.

zi cu ghinion

Sursă Imagine: Google Images

Azi m-am trezit de dimineață. Prea de dimineață. Și apoi m-am dus să-mi iau frumos actele, trimise de mama cu autocarul, din autogară. Și m-am urcat frumos în 41, având de gând să cobor la Lujerului să iau metroul. Doar că amețita de mine, nu și-a dat seama că stația de tramvai de la Lujerului e fix la ieșire din tunel. Așa că am ajuns în Crângași. Și din Crângași am luat metroul e la Eroilor (metrou care nu mai venea) și apoi din Eroilor la Păcii. Și uite așa trecea timpul.

Apoi am luat actele, fain frumos. Știți voi. Actele alea pentru înscriere. Foaie matricolă. Adeverință de echivalat bacalaureatul. Copii legalizate. Certificat de naștere. Bla. Bla. Bla. Și-am fugit iar la metrou. Și m-a prins ploaia. Și până să apuc eu să deschid umbrela, m-am făcut deja fleașcă. Am intrat la metrou. M-am uscat până la Lujerului. Și apoi m-am făcut iar fleașcă până în stația de tramvai a lu 41 de la Lujerului. Am urcat în 41. M-am semi-uscat iar. M-am dat jos în Drumul Taberei. Și m-am dus să mă schimb. Și până să ajung să mă schimb eram deja, iar fleașcă. A. Da. Și aveam umbrelă. Dar cum ploua din toate părțile, era ca și când nu aș fi avut umbrelă.

Apăi și m-am schimbat. M-am dus să iau 105-ul spre Apaca, să ajung la cursuri. Și când am ajuns în intersecție. Am fost făcută fleașcă din cap până-n picioare de-un dobitoc. Și uite așa m-am întors iar și m-am schimbat. Și am pierdut 105-ul. Care apoi nu mai venea.

Am ajuns și la cursuri. Iar la cursuri am aflat că adeverințele conform cărora se echivalează trecerea bacalaureatului, adeverințe care au fost deja eliberate și după care s-au făcut copii legalizate, nu sunt bune. Alte adeverințe au fost eliberate de minister. Așadar toate adeverințele eliberate sunt nule. Bani dați degeaba pe legalizări. Trebuie să ridicăm luni alte adeverințe, cele aprobate de minister. Adeverințe care au diferit doar faptul că într-un col al paginii scrie că sunt avizate de minister. Sau ceva în genul ăsta. Și uite cum pierd eu o zi de înscriere, adică ziua de luni, când nu e aglomerat și o să stau la coadă marți, când o să se înghesuie toți. Sincer nu înțeleg de ce au eliberat niște adeverințe care nu au fost aprobate de minister. Care vă e frate logica? Ziceți-mi și mie, să înțeleg și eu. Că na. Mai sunt și proști ca mine, bătuți în cap, care nu înțeleg ce și cum. Noi vrem explicații, dacă să poate și nu cumva sunteți și voi mai proști ca noi (adică ăia care au creat toată chestia asta cu adeverințele).

Și de aici ghinionul meu s-a încheiat. În afară de o stare de oboseală nu m-a mai lovit nimic. Chiar și 105-ul l-am prins din prima când am ieșit de la cursuri. Și ca să vedeți că sunt fată de treabă, nu vă mai bat la cap cu lucruri care și așa nu vă interesează. Închei aici. Fila asta de jurnal își are punctul fix aici. Punct.

Jurnal de BAC: Dacă mai stau pe Facebook, intru`n depresie

bacalaureat

Sursă imagine: Google Images

Vreau.. vreau… vreau… vreau să știți că urăsc toți oamenii care anul ăsta nu dau BAC-ul și, și, și, și, și, și, și care se bucură din plin de vară și de aptul că la ei a venit vacanța. Ura asta a mea a început în momentul în care, pe Facebook, am început să dau de tot felul de poze, ba de la munte, ba de la mare, ba de la piscină, ba de prin Londra, ba de prin Paris, ba de prin Dubai, că na.. oamenii se distrează și trebuie să împartă asta și cu nefericiții care stau închiși între patru pereți, pentru că DAU BAC-ul!!!!!!!

M-am decis să nu mai intru pe Facebook. Am dat log out, am luat cartea și caietul de mate… și m-am pus pe treabă. Zece (10) minute. Zece. Și mi-am băgat repede e-mail-ul și parola…. și, și, și log in, ca ultimu copil retardat care nu poate sta fără jucăria lui preferată. Da. Am momentele mele de retardism. Și v-aș fi recunoscătoare dacă mi le-ați lăsa și nu le-ați critica. Sunt drăguțe în prostia lor. Chiar sunt drăguțe.

Am intrat și am ieșit de pe  Facebook, ca ultimul alcoolic anonim care își ia sticla de băutură în mână și apoi o părăsește sub privirile celorlalți. Eu părăseam Facebook-ul sub privirile pătrățelelor caietului de matematică și a chestiilor ălora (numite exerciții) din culegerea de BAC. Dar am promis că o să o fac și am să o fac. De mâine mă las de Facebook, că dacă mai văd pozele ăstora, în care se bucură de vacanța lor minunată, o iau razna. Căpiez. Și în curând o să mă citiți de la nebuni. Da. Am să scriu dintr-o cameră de la spitalul 9 (noo).

Dar promit. Promit solemn, ca atunci când va veni și vremea lor, să plec și eu să mă bucur de vară și să-i oftic frate pe toți. Să le rup și eu inima și sufletul în bucățele, așa cum au făcut ei cu mine. Da am să postez multe poze și am să le trimit și la fiecare în parte, să vadă și ei cât de minunat e să nu ai niciun stres, în timp ce alții se dau de ceasul morții, pe ultima sută de metrii înainte de tortura finală și supremă, căci da.. momentan, BAC-ul îmi pare ca fiind cea mai mare tortură din toate timpurile, o tortură psihică, desigur, dar care are și manifestări fizice, în cele din urmă.

Iar acum, pentru că am un pat care mă așteaptă și căruia îi e tare, tare, tare dor de mine, dezactivez Facebook-ul și dispar din peisaj pentru următoarele doisprezece (12) ore.

Urăsc piața. Și ea pe mine

Vă amintiți voi oare, că acesta este un blog? Ei bine, ca atare, am să continui a-mi spune păsurile aici. Iar azi, pentru că oricum nu mă poate împiedica nimeni, am să vă aburesc cu faptul că mie nu-mi place piața. O urăsc, dacă nu chiar o detest, din tot suflețelul meu mic și scump. Și ea mă urăște pe mine. Mă chinuie de fiecare dată când intru în ea.

piata

Sursă poză: Google Images

 

Simt că mă sufoc în toată acea mare de oameni care mă înconjoară. Nu-mi găsesc locul printre tarabe și nici n-am să mi-l găsesc vreodată. Atâtea legume. Atâtea prețuri diferite la cartofi, căpșuni, cireșe și alte d-astea de se găsesc acum în piață. Atâția oameni care cer și nu cumpără nimic… și atâția oameni care nu cer și cumpără de toate. Știu. E un paradox. Dar există.

Mă plimbam printre tarabe,  cu maică-mea, fără să mă uit la ceva. O urmăream pe ea din reflex. Încercam să mă gândesc că nu sunt acolo și nu sunt întrebată de fiecare vânzător în parte:

-Da domnișoară? Ce dorești? Cartofi?
-Nu. Ceapă. Ai ceapă? N-ai ceapă.

Da. Fac asta când mă duc în piață. Pur și simplu îi urăsc când mă agasează pur și simplu cu întrebările lor. Vă văd și eu. Dacă aveți ce caut, iau. Dacă nu, merg mai departe. Bine.. în cazul meu, mă aflam acolo cu forța și nu voiam nimic. Dar pur și simplu nu-i înțeleg. Nu-i de la sine înțeles că dacă te afli acolo, nu te afli de nebun și cauți ceva și te oprești fix unde ai nevoie? Poate că nu. Oricum, eu par, uneori, a fi de pe altă planetă, așa că nu trebuie să mă băgați prea mult în seamă, ci doar să-mi permiteți să aberez, că dacă nu… dacă nu… oricum o fac.

Pentru mine s-au inventat supermarketurile. Eu merg acolo. Îmi place să merg acolo. Iau ce am nevoie și nici nu mă stresează nimeni. În supermarket, mă duc cu lista și cumpăr ce am nevoie. La piață, la piață pur și simplu nu rezist printre tarabe. Cred că am fobie de tarabe, dacă există așa ceva. Și dacă nu există, inventez eu fobia de tarabe. Ete așa. Că pot!

Iar articolul ăsta nu o să mai fie lung. Am să spun doar că mi-a plăcut piața de la Obor, etajul unul, că parteru-i la fel ca piața mea din Tg-Jiu. Plin de oameni agasanți. Și gata. Am tăcut. Mi-am luat jucăriile, literele, cuvintele, frazele și toate ideile mele și-am plecat într-un colțișor. Măcar acolo.. acolo poate nu mai aberez. Și tac. Și mă pun pe învățat.. că nu e ca și când eu aș da bacul.

Singurătate

Astăzi nu am chef de scris. Dar totuși o fac. Scriu ca să vă spun că nu am chef de scris. Azi am chef de orice altceva. Și prin orice altceva înseamnă că am chef să stau într-un colțișor al meu, întunecat, printre gânduri și poate niște lacrimi. Azi am chef să stau eu cu mine, cu mintea și cu sufletul meu. Azi n-am chef de nimeni. Azi nu am chef nici măcar de mine, dar de mine nu prea pot scăpa. Am încercat, recunosc. Dar nu mi-a ieșit. Nu m-am putut arunca niciunde să rămân în singurătatea absolută. Poate și pentru că absolutul nu există și nici nu va exista niciodată decât ca un pur concept de referință.

Postul ăsta nu va fi lung. Nici nu are de ce să fie. Nu spun nimic concret, interesant pentru cineva. Nu-i interesant nici măcar pentru mine. Dar eu cel puțin, spre deosebire de cei care veți citi acestea, mă regăsesc printre cuvinte și emoțiile lor.

Blogul meu. Jurnalul meu. Voi scrie. Cuvinte. Fără sens. Fără să prezinte vreun interes. Voi scrie în jurnalul meu. Voi scrie. Dar ce voi scrie? Ce să vă spun? V-aș pune litere la întâmplare, dar mă tem că ar ieși tot ce a ieșit și mai sus. Tot litere la întâmplare am pus. Ele însă au emoții, iar cele de mai jos poate nu ar mai avea.

Titlul ăsta, al articolului zic, nu vi se pare prea banal? Dar parcă ilustrează tot ceea ce am scris eu până acum. Parcă într-un singur cuvânt se regăsesc toate celelalte cuvinte. Sau e doar impresia mea? De obicei am impresii eronate și care nu au nicio tangență cu adevărul. Se întâmplă des. Poate chiar mult prea des. Mă conformez. Sau cel puțin încerc să o fac.

Atâtea cuvinte, când, de fapt, putea fi unul singur. Sunt curioasă dacă voi ați înțeles ceva, sau doar eu am problema asta și uneori nu înțeleg nimic din ceea ce scriu. Se mai întâmplă și asta de atâtea și atâtea ori. Mă conformez însă și cu acest aspect din viața mea. Nu toți avem norocul să întâlnim perfecțiunea din imperfecțiune. Mai sunt și bătuți de soartă, așa ca mine. Desigur. Glumesc. Dar nu pun ironie în toate cuvintele. Restul sunt așa cum trebuie să fie de fapt. Reale. Pline cu emoțiile și trăirile lor. Cuvinte, ca toate celelalte… și totuși atât de diferite.

Ahh… câte sentimente într-o singură stare. Și câte stări. Cum pot exista toate? Ce întrebări stupide și fără sens. Ce cuvinte înșiruite. Promit ca mâine să n-o mai fac. Dar am să o fac altădată, căci parcă îmi place și mie să scriu așa. Când sunt tristă mă relaxează. Cuvintele sunt singurele pe care pot și vreau să le accept în dorința mea de singurătate. Iubesc cuvintele, căci ele pot căpăta orice formă de alinare. Pot cuprinde fiecare sentiment în parte și se pot mula pe propria-ți simțire de fericire sau tristețe. Cuvintele sunt atât de complexe în simplitatea lor. Pot căpăta atâtea și atâtea forme. Atâtea și atâtea stări. Poate chiar de asta îmi place să scriu. Cuvintele sunt o parte din mine. Din sufletul meu. Din gândurile mele. Din trăirile mele. iar ele, de fiecare dată, se mulează perfect pe starea mea. Sunt aderente oricărei forme pe care sufletul meu o adoptă. Și asta îmi place. Mă fascinează. Și mă face să le iubesc. Să le iubesc atât de mult încât au devenit o parte din mine. Cuvintele sunt drogul meu. O sursă de viață de care nu aș putea să mă separ vreodată.

Gata. Atât. Sfârșesc aici. Am scris destul. Îmi iau cuvintele și le închid în mine. Plec cu ele în colț, spre singurătatea mea. Plec cu gândurile mele. Dar promit să le deschid porțile de fiecare dată și să le las să se aștearnă cum vor aici.

Jurnal de tren – o altă zi

15 și 15. Mi-am părăsit iar orașul de 15 minute. M-am așezat în același loc în tren. Parcă-mi place mai mult priveliștea pe geamul ăsta. În jurul meu e verde. Mult verde. Iar undeva sus, în depărtare, dungi de albastru și alb se îmbină perfect.

Azi am descoperit două păduri prin care trec de fiecare dată. Dar parcă azi le-am văzut cu alți ochi, sub o altă formă. O altă înfățișare a lor mi-a întâmpinat privirea. Iar pe partea opusă… pentru prima dată m-am uitat pe partea opusă și am descoperit un sat, căci am observat case. Multe case și-o biserică. Care sat, nu știu. Sunt cam aeriană. Prima dată când am circulat cu trenul așteptam să ajung în gara din Rovinari, și-am scris despre o multitudine de gări până să ajung în Filiași și să-mi dau seama că Rovinarii erau pe altă linie. Sunt incultă din punct de vedere al cunoașterii tuturor satelor din Gorj.  Sau cel puțin eram. Acum am început să le mai cunosc după gări (și m-am uitat și pe Google Maps să văd exact în ce zonă, spre Craiova, în Gorj, se află satele astea).

O altă pădure. Altă verdeață. Alte nuanțe de verde. Alți copaci. Alte frunze și alt pământ încălzit de alte raze de soare.  Un câmp. Niște stâlpi de înaltă tensiune și niște bălți, căci în ultimul timp a plouat mult.

Azi am descoperit o nouă linie de tren pe lângă care treceam de fiecare dată. Mergea paralel cu trenul până în satul despre care tocmai v-am spus mai sus (al cărui nume nu-l știu). A fost mereu acolo, iar eu abia azi am observat-o. Așa se întâmplă mereu. Avem lucruri, persoane, lângă noi pe care nu le-am observat decât de la un anumit moment în colo. De ce? Nici măcar nu știu. Și eu mă întreb asta.

Pojogeni. Știu unde-i asta. Nu. Nu ne-am oprit. Gara asta nu a apucat să ne absoarbă din suflete și amintiri. Poate doar foarte puțin. Ăsta-i un tren personal cu mers de accelerat. Știu. Sună ciudat. Dar suntem în România. Țara tuturor ciudățeniilor. Iar cea mai mare ciudățenie la ora actuală este recrutarea tinerilor care nu au mai făcut armată și să-i trimită la război, în caz că se va produce unul, curând. Mă întreb sincer cum o să-i trimită pe front, când ei nici măcar nu știu să țină o armă în mână. Nu au rezistență și habar nu au cu ce se mănâncă un război, un front, o armă, lipsuri, chinuri, morți, armata în general. Oare? Oare cum s-or descurca? Probabil România ar fi o țară în care majoritatea bărbaților între 20 și 35 de ani vor muri într-un război pe care nimeni nu și l-a dorit.

M-am uitat iar pe geamul de vis-à-vis. O doamnă s-a întors la mine și a dat să se întoarcă brusc la loc de teamă să nu o privesc. I-am zâmbit. Și mi-a zâmbit la loc. Îmi place când fur oamenilor zâmbete. Sunt mai frumoși. Iar eu, cum nu mă hrănesc mai deloc cu mâncare, îmi place să mă hrănesc cu zâmbete. Multe zâmbete. E frumos să faci un om să zâmbească din nimic. Pentru un moment i-ai redat o clipă de fericire. Clipă care va rămâne întipărită pe vecie în suflet, căci cam așa stau lucrurile cu fericirea. Rămâne întipărită în suflet de fiecare dată și cam uită să mai iasă la suprafață, să se facă vizibilă. Să se afirme.

Un râu. Murdar. Nu știu de ce, dar în ultimul timp toate râurile sunt murdare. Cred că ploile au spălat din păcate și s-au scurs în râuri. Iar râurile sunt murdare. Ahh… ce gândire de copil am uneori. Dar îmi place și asta. E frumos să fii copil. Probabil e unul din cele mai frumoase lucruri de pe Pământ.

Păduri. Munți. Dealuri. Câmpii. Râuri. Nori. Cer. Ce frumoase sunt toate adunate într-un singur loc. Ce țară frumoasă avem. Îmi place să mă plimb cu trenul și să descopăr de fiecare dată o țară minunată, căci de fiecare dată observ altceva.  Descopăr altceva. Oare de ce nu o dezvoltăm. De ce nu o facem iubită de ceilalți? De ce vrem să o vindem? De ce nu o apărăm? De ce? Oare de ce noi nu o iubim, când ea ne iubește atât de mult? Și dacă ziceți că nu ne iubește, eu am să vă contrazic. Ne iubește. Altfel de ce ne-ar fi dăruit atâtea frumuseți de care să ne bucurăm și să profităm pentru a crea o țară cât mai prosperă?

Ce gânduri am pe tren. Ce întrebări îmi pun. Uneori și eu mă minunez de mine. Și mă minunez mult, nu așa puțin. Am ajuns la aproape una bucată mie de cuvinte în doar 15 minute și mă întreb cum am reușit, căci de obicei stau și două ore să scot idei pentru 500 de cuvinte. Sunt o ciudată. O mare ciudată.

Am mai trecut printr-o gară în care ne-am lăsat bucăți de suflete. Am hrănit-o, căci gările, cum de altfel am mai spus, se hrănesc cu sufletele noastre. Cu memoriile noastre. Cu amintirile noastre și poate chiar cu ale mele cuvinte din acest articol.

Oameni. Mulți oameni în tren. Îmi place să stau în vagoanele de tip salon (alea necompartimentate, cu câte două scaune față în față de o parte și de alta și despărțite printr-un culoar). Îmi place să fiu printre oameni și să-i observ. Să le analizez reacțiile. Să-i cunosc din priviri și gesturi. Îmi place uneori să mă și încarc cu stările lor. Adun mereu un amalgam de stări, de zâmbete, de cuvinte, de lacrimi uneori, de priviri triste și de gânduri abstracte. Unii se uită la mine într-un mod ciudat că scriu încontinuu. Alții îmi zâmbesc. Alții se uită absorbiți în telefone, iar alții se feresc de privirea mea când îmi ridic privirea și-și întorc brusc capul în altă parte. Pe ce-i din urmă nu i-am înțeles niciodată. Ce-ar avea de ascuns față de un om pe care nu-l cunosc și căruia nu i se adresează? Poate chiar și privirea? De ce și-ar feri privirea când se uită totuși la mine atunci când ochii mei sunt aplecați într-o carte, sau în laptop ori pe fereastră, căci de cele mai multe ori îmi place să-mi arunc ochii pe fereastră și să aștept de la ei imagini care să mă bucure sau întristeze.

Musculești. Aici am oprit. Acum gara asta se hrănește cu suflete. Nu știu de ce mereu mi-am imaginat că aici sunt multe muște, deși nu am văzut niciuna până acum. Am plecat și de aici. Am părăsit-o. Îmi pot arunca liniștită ochii din nou pe geam în speranța de a culege noi imagini. Noi trăiri. Noi sentimente.  Deși sunt atâtea momente în care imaginile nu mă dezamăgesc și mă încarcă cu frumos, sunt și momente în care sufletu-mi devine amar de atâta tristețe. Observ locuri lăsate în paragină. Locuri peste care timpul și-a lăsat o amprentă vizibilă. Timpul s-a hrănit cu ele, în timp ce oamenii le-au uitat. Atâtea locuri frrumoase. Atâtea speranțe pierdute, căci cu siguranță în locurile acelea au existat speranțe. Atâta nepăsare în jur.

Mă întreb oare dacă să mai scriu. Mă întreb oare dacă veți mai citi sau dacă ați ajuns măcar la aceste cuvinte și-ați descoperit emoțiile din spatele lor, căci da, în spatele lor se află emoții.

Oameni dincolo de geam. Pe câmp. Sapă. Muncesc. Dar se opresc pentru a ne privi și ei pe noi, cum noi îi privim pe ei. Unii ne fac cu mâna, alții doar se uită. Dar toți ne privesc. De ce? Habar n-am. De ce ar exista un motiv în toate? Ce, nu se pot întâmpla lucruri și fără motiv, lucruri care să vină cu adevărat din suflet, instantaneu? Oamenii caută mereu motive pentru lucruri, ca ele să se întâmple. La mine lucrurile se întâmplă și fără motiv, din pur instict. Și-mi place așa. E mai frumos. Mult mai frumos. Poate chiar mult prea frumos.

Dar gata. Poate că mai sunt multe lucruri de care mă voi bucura până la București, dar am să încetez cu scrisul aici. Cu siguranță poate nu va ajunge nimeni nici măcar la sfârșitul acestui articol. Și deși el a fost scris joi, într-o zi în care soarele încă mai domnea pe cer, el e publicat într-o zi de sâmbătă, într-un cadru bucureștean înnorat și ploios.

(***sursă imagini: arhivă proprie)

Jurnal de tren

Te-ai plimbat vreodată cu trenul? Ai privit vreodată fereastra absorbit de tot ceea ce se afla dincolo de ea? Ai privit vreodată soarele, munții, dealurile, câmpiile, lanurile, marea, cerul, norii, din tren? Ai zâmbit vreodată naturii pe geamul din tren? Te-ai întrebat ce se află dincolo de fiecare gară prin care treci? Ai privit oamenii din tren întrebându-te ce se ascunde dincolo de ei, în spatele unui zâmbet, sau al unei lacrimi, în spatele fiecărui gest, sau fiecărei priviri? Te-ai plimbat vreodată cu trenul pe același traseu de atâtea ori încât să crezi că-l știi și cu ochii închiși, dar mereu, la fiecare privire aruncată pe geam, să descoperi de fiecare dată ceva nou în fiecare loc pe care tu credeai că-l cunoști? Ți s-a întâmplat vreodată ca traseul pe care l-ai parcurs de atâtea ori cu trenul, să ți se pară, de fapt, necunoscut? Ți s-a întâmplat să fixezi oamenii din tren cu privirea și să le urmărești gesturile, reacțiile, să furi parcă o parte din ființa lor în ființa ta?

Mie îmi place să merg cu trenul. Să privesc oamenii. Să privesc dincolo de fereastră și să observ cerul, pământul, munții, dealurile, râurile, norii, ploaia. Privindu-le imaginația mea apătă noi limite, limite care trec de granița celor precedente. Se extind spre infinit, căci au de gând să-l atingă într-o zi, chiar dacă până și ele știu că acest lucru le-ar fi imposibil.  Îmi place să observ oamenii. Să le surprind gesturile. Să fur o parte din ei și să mă dezvolt pe mine prin prisma lor.

Mă întreb adesea ce e dincolo de fiecare gară. Încerc să trec prin ele cu privirea, dar nu-mi iese niciodată. Mă uit la ele și văd ziduri. Ziduri ciupite de timp, șterse, triste și care au întipărite pe ele bucăți din sufletele celor care au trecut pe lângă ele, prin timp. Gările sunt hoți de suflete. Fură din fiecare privire aruncată asupra lor câte o bucată de suflet, căci printre amintirile călătorului se vor găsi mereu imagini surprinse de sufletul lui din fiecare gară prin care a trecut. Instantanee în priviri. Instantanee trimise de fiecare bucățică  de suflet rămasă prin diferite locuri prin care a trecut. Clipiri. Imagini vagi. Amintiri.

Călătoresc cu trenul pe același traseu. Credeam că-l cunosc. Credeam că de fiecare dată cand am să arunc câte o privire pe fereastra de lângă mine am să descopăr același loc prin care am mai trecut.  Dar nu. Ridic privirea. Îi fac avânt. Și o arunc pe geam. Imagini diferite. Imagini noi. Locuri pe care până atunci nu le mai văzusem. O nouă bucățică din acest Pământ descoperită. O nouă amintire. O nouă graniță trecută spre atingerea limitelor infinite. Îmi place să privesc natura în toate ipostazele ei. Să o descopăr și să mă las mereu impresionată de toate fețele ei. De toate măștile ei. E frumoasă și îi place și ei să se lase descoperită. Pătrunsă. Cunoscută. Iubită.

Când am călătorit prima dată cu trenul, singură, spre București, mi-am propus să-mi fac un jurnal de tren.  L-am început. L-am scris. Am pus în el cuvinte pe care le-am acoperit cu sentimente și trăiri, de teamă să nu le fie frig și să nu sufere de singurătate. Mi-am așternut gândurile primei zile din „Jurnal de tren”.  Nu l-am mai continuat. Credeam că voi scrie de fiecare dată același lucru. Azi însă, după zile întregi de călătorit cu trenul, îmi dau seama că, de fapt, fiecare zi ar fi fost diferită. Pentru că fiecare zi mi-ar fi oferit locuri noi. Imagini noi. Sentimente noi. Trăiri noi. Experiențe noi care pot fi prinse prin intermediul a cu totul altor cuvinte în pagini albe de hârtie ale unui caiet vechi. Am să continui, sper, jurnalul meu de tren. Am să-i găsesc și un titlu mai bun, precum: „Jurnalul unei călătoare pe tren”. Sau e prea lung? Să fie oare mai scurt? (Da. Aici vă întreb pe voi, așa că aștept răspunsurile voastre). Să rămână „Jurnal de tren”? Sau „Jurnal pe tren”? Oare?

Acum văd nori. Bălți. Câmpii verzi. Câmpii galbene. Bucăți de pământ cenușii. Petice de cer albastru. Oameni în tren. Și pe mine. O fată cu laptop care scrie neîncetat de ceva timp. Îmi place să observ ce e în jurul meu și să transmit mai departe imaginile capturate de mine. Emoțiile descrise de ele. Să le aștern în cuvinte. E frumos să te joci cu imaginile în cuvinte, căci astfel cuvintele prind viață, ele însăși fiind, într-un fel sau altul, o formă de viață. O altă formă de viață. Una în care găsești atâtea și atâtea alte vieți, sentimente, personaje, trăiri. Un amalgam.

Privește și tu lucrurile din jurul tău. Observă-le. Analizează-le. Digeră-le. Nu pică greu la stomac, ba din contră, pică bine la creier. Trăiește observând. Trăiește cercetând. Trăiește visând. Trăiește creând și lasă toate astea în cuvinte, fiind unul din creatorii vieții de dincolo de cuvinte.

Și parcă aș scrie în continuare. Pe tren gândurile mele par să nu se mai oprească Pe tren dansează. Ating cerul. Se întorc pe pământ. Înoată în fiecare râu pe care îl întâlnesc. Și rup bucăți din norii ce-i zăresc. Cred că gândurile unui om fac parte din lista lucrurilor prețioase din viața acestuia. Acele lucruri pe care trebuie să le îngrijești zi de zi pentru a le culege roadele.

Mă voi opri totuși din scris aici, căci trenul se va opri în Gara de Nord a Bucureștiului. Un loc plin de oameni care aleargă dintr-o parte în alta.  Un loc plin de viață și în același timp lipsit de ea prin agitația-i caracteristică, căci în agitația lor, oamenii uită să privească în jur. Să se bucure. Să se minuneze. Să-și pună întrebări. Să observe. Să descopere. Sunt ca piesele dintr-un joc ce se plimbă dintr-un loc în altul fără să se oprească pe traseu. Fără să privească. Sunt precum niște marionete. Marionete ale propriilor pași. București. 5 aprilie 2014. Sfârșitul acestei postări, în ciuda faptului că ale mele degete ar continua să scrie neîncetat despre povestea ochilor subsemnatei.

Vă las o poză. Una bucată poză de pe traseu. Sau două. Sau chiar trei. Ba nu… PATRU!

Cuvinte cu emoții

Astăzi n-aș fi scris. Am multe zile în care scrisul nu se regăsește pe lista mea de priorități. Și totuși scriu. Scriu pentru că îmi place să fac asta, indiferent de momente, de sentimente.

Îmi place să pun în cuvinte fericire. Îmi place să pun tristețe. Îmi place să presar peste ele emoții, căci ce cuvinte mai sunt alea fără emoții? Fără semnificații majore pentru cel care le așterne literă cu literă pe foi albe de hârtii virtuale?

Astăzi nu știu ce-am să scriu exact până la final. N-am un fir anume pe care-l urmăresc. Construiesc pe baza cuvintelor ideile, trăirile, sentimentele, emoțiile. Le las să se aștearnă frumos peste cuvinte, în liniște și lin.

Am început să cer pauze. Să iau pauze. Să caut altceva. Probabil pe mine. Cu siguranță pe mine. Dar unde oare să caut? De pierdut, știu că m-am pierdut. Când, unde, cum, sunt detalii care îmi lipsesc cu desăvârșire.

Azi am început să renunț la lucruri. La sentimente care mă apăsau. La trăiri care nu duceau și nu ar fi dus vreodată undeva. Azi am hotărât să mă regăsesc pe mine, căci da… uneori avem nevoie de noi și nu de altcineva.

Mă întreb oare care este rolul persoanelor care trec prin viața noastră. De ce vin? De ce rămân? De ce pleacă? Mă întreb de ce lasă urme adânci? Zâmbete. Lacrimi. De ce oamenii nu rămân cu bune în viața noastră? De ce lasă un amalgam de urme de tristețe și fericire? Oare la ce bun cunoaștem oamenii? Oare la ce bun intervin în viața noastră? Emoții. Să ne dea emoții. Să ne inspire. Să ne ajute să ne alegem cărările. Să realizăm ce este cu adevărat bine pentru noi și ce vrem cu adevărat să facă parte din viața noastră. Sau cine.

M-am exprimat întotdeauna mai bine în scris decât verbal. Ideile mi-au curs fluent mereu în scris. Emoțiile mele s-au regăsit mai bine în cuvinte decât în vorbe. Le-a plăcut să se ascundă printre ele. Probabil sunt mai frumoase. Mai primitoare. Mai altfel.

Uneori cuvintele fac diferența între ceea ce este viul grai și scrisul. Deși se folosesc și colo și colo. Oare știu ce zic acum? Am vaga impresie că mă încurc printre propriile mele cuvinte. Dorințe. Trăiri. Sentimente. Lacrimi. Sunt ca un labirint și pentru mine, nu doar pentru cei care le citesc, iar de data asta m-am pierdut printre ele… și iar nu mă mai găsesc.

Întâlnim mereu oameni care ne arată că drumul nostru este altul. Întâlnim oameni care aduc în viața noastră lacrimi. Și întâlnim oameni care aduc în viața noastră zâmbetele. Azi. Azi am decis să renunț la lacrimi. Azi am decis să culeg mai multe zâmbete. Fericire. Căci viața… viața cred că-i o goană după fericire. Zâmbete. Frumos.

Am scris atâtea paragrafe… paragrafe în care am pus emoții. Paragrafe în care, printre cuvinte, mi-am mai așternut o parte din viață. Din dorințe. Și dacă m-ați putea citi cu adevărat. Dacă oamenii ar înțelege cu adevărat… lumea probabil ar fi perfectă, nu? Scriu. Scriu. Scriu cuvinte. Litere. Propoziții. Fraze. Texte. Și toate cu un singur scop. Care? Da când am zis că aș știi care este? Nu-l cunosc. Dar știu că tind spre el. Cu zâmbete.

Azi am renunțat la tristețe. Azi am decis să deschid geamul picăturilor de ploaie și să le las să bage în cameră stropi de fericire. Azi. Azi am lăsat până și norii cenușii să îmi zâmbească. Azi am spus în sfârșit gata tristeții în care am reușit să mă cufund e o vreme bună de timp. Azi am reușit să spun pa. Să pun pauză tristeții. Dar nu. Încă nu m-am regăsit. Încă nu știu unde mă aflu. Cum am ajuns aici. De ce. Încotro ar trebui să mă îndrept.

Avem nevoie de zâmbete ca să avem puterea să mergem înainte. Și avem nevoie de lacrimi să ne dăm seama că nu toate alegerile noastre sunt corecte. Lacrimile, la fel ca zâmbetele, ne schimbă pașii. Ne reorientează gândirea. Viziunea. Ambele sunt bune la ceva în viața noastră. Ambele ne transformă. Ambele ne formează. Ne maturizează. Ne schimbă.

(***sursă imagine: Google Images)

Biblioteca

(sursă. Google Images)

M-am hotărât de ceva vreme să-mi fac veacurile pe la bibliotecă. Acolo se învață altfel. N-am voie să mă mișc, să mă plimb, să scot sunete. E liniște. Nu sunt tentată de fereastră, nici să ascult vreo melodie, nici să mai răspund vreunui comentator pe blog, nici să fac o conversație pe chatul de la facebook, nici să număr pentru a miliarda oară câți pași are camera mea dintr-o parte în alta atât pe lungime cât și pe lățime, nici să văd dacă merg robinetele de la baie și de la bucătărie, nici să mă dau de ceasu morții că nu am ce ronțăi, nici să privesc becul și să aproximez cât mai are până să se ardă, nici să-mi privesc tablourile din cameră, nici să foșnesc aiurea la caiete până ajung la concluzia că am pierdut timpul și n-am învățat nimic util pe ziua respectivă, nici să mă hotărăsc cu care pix ori stilou să scriu etc. Poate, la bibliotecă, din când în când, există posibilitatea de a mă pierde cu privirea printre rafturile cu cărți. Da. pățesc asta de multe ori. În special atunci când nu înțeleg ce am citit și sper să găsesc răspunsul printre cărțile de pe rafturi. Dar nu. Sunt mute și nu-mi spun nimic. Tac acolo și țin totul pentru ele. Egoistele.

În sala de lectură nu prea cunosc pe nimeni. Niște foști colegi, colegi actuali și alți oameni trecuți de prima vârstă. Toți cu ochii în cărți, caiete, foi, ziare ori reviste. Aș putea spune că nu le cunosc ca persoane, dar le știu chipurile detaliat. Chiar și poziția ce o ocupă zi de zi în bibliotecă. Domnul bătrân în față, la colț. Elevii cu un rând după, unde este șirul de mese. Fetele ce învață din aceleași cărți groase, în jumătatea dreaptă a rândului trei. Eu și colega în jumătatea stângă a rândului trei. Domnul simpatic din marginea rândului patru, partea stângă. Stă concentrat, singur pe un rând de mese de cele mai multe ori.Culege mereu informații din diverse cărți înșirate. Zâmbește de fiecare dată când își aruncă ochii aiurea prin sală. Oameni mereu noi în jumătatea stângă a rândului patru. Și rândul cinci stă în așteptarea oaspeților săi. O doamnă simpatică în capăt, bibliotecara. Cu ochelari, înaltă, roșcată din câte îmi amintesc și cu părul până la umeri. Zâmbitoare și cu glasul suav. Mereu gata să-ți înmâneze cea mai prețioasă carte din biblioteca, desigur care să-ți fie folositoare. Ahh.. da.. și jumătatea dreaptă a sălii de lectură, plină cu calculatoare, căci avem o bibliotecă modernă. Rafturi cu cărți pe toți pereții, de sus până jos. Un portret cu Eminescu. Tablouri cu scriitori. Liniște. Concentrare. O stare de relaxare printre cuvinte, pagini, file și cărți.

Biblioteca e o metodă utilă de concentrare și de relaxare în același timp. Sau sunt doar eu o nebună ce o vede așa. Mie-mi place sentimentul de a fi înconjurată de cărți. Mă stimulează să învăț, să rețin, să fiu atentă, să mă pot concentra așa cum nu o fac acasă. Probabil pentru că nu există aceeași listă de factori perturbatori (listă amintită în primul paragraf al acestui articol) ca acasă. La bibliotecă, lista este redusă la o deschidere ușoară de ușă, la schimbarea unei file, o mișcare înceată pe scaun, o șoaptă.

Bine. Am scris destul. Dar recomand mersul la bibliotecă în sala de lectură. Ajută. E altceva. Diferit. Bun. Recomand asta elevilor, studenților, cât și oamenilor ce vor să învețe ceva în liniște, să citească ceva în liniște. La bibliotecă e frumos. Printre cărți e frumos. Un univers pentru fiecare, o lume pentru fiecare, în același univers al cărților. Atâtea lumi… și totuși una singură.

Întrebare: Tu cum crezi că este la bibliotecă?

Încerc să scriu

Aș vrea să scriu ceva. Aș vrea să pot scrie. Am atâtea subiecte în minte și nu știu cu care să încep prima dată. Despre care să scriu. Care idei să mi le aștern mai întâi în paginile astea virtuale.

Stau și îmi pun de câteva ore aceeași întrebare. Ce să scriu?

Uneori e atât de rău când nu ai nicio ideea și ai vrea să  te exprimi. Să lași o urmă după tine prin cuvintele tale. Și nu poți. Nu poți pentru că toate aceste cuvinte se ascund printre rămășițele creierului tău.

Alteori, ai atât de multe cuvinte în cap, cuvinte care alăturate prind atâtea forme cât nu poți tu cuprinde cu imaginația, încât nu poți să scrii. Nu poți pentru că ele nu au o ordine a importanței sau a măreției ideilor. Sunt aleatorii. Se plimbă prin fața ochilor tăi să le prinzi. Întinzi mâna și încep să râdă toate în timp ce o iau la fugă. Râd de neîndemânarea mea. De nesiguranța mea.

Aș vrea să fac o paralelă între un film și o carte, dar parcă e prea recentă după ultima paralelă făcută. Aș scrie și despre azi. Aș scrie și despre săptămâna trecută. Aș abera pe subiecte diverse. Aș scrie povești. Cuvinte fără sens. Le-aș înșirui pe toate, în speranța de a mă regăsi într-o zi printre ele. Sau de a mă găsi alții. Sau de a mă pierde printre ele pe vecie. Una din cele trei cu siguranță va fi.

Încă aș vrea să scriu ceva concret. Ceva palpabil privirii fiecăruia. Palpabil înțelegerii. Dar nu. Cuvintele nu-mi ies așa cum aș vrea din degete. Încă mi se plimbă sub forme diferite de idei. Încă încerc să le prind. iar ele tot fug. Și fug de mine. Se duc unde văd cu ochii. Probabil acolo unde simt ele și eu nu simt. În neant.

Nu. Nu mai am nimic e spus. Cuvintele s-au aliat împotriva mea. Stau ascunse în ideile lor și nu vor să iasă. Se îndepărtează de mine. Mă lasă în întuneric, învelită de ceață. Iar eu vă las acum pe voi. Până când or binevoi cuvintele să se întoarcă și pe la mine. Să mă viziteze. Să-mi aline dorul. Suferința.

10 ianuarie 2006. 2014

Oricare zi de 10 ianuarie, din oricare an începând cu 2006 încoace, o va urî mereu. E o zi neagră în calendar pentru ea. O urăște. Dacă ar putea, ar șterge-o. Ar arunca-o în abis. Ar arunca totul în abis. Și pe ea o dată cu tot. De ce vorbesc la persoana a 3-a? Pentru că pot :).

8 ani. Nici nu-i vine să creadă că au trecut atâția. Ce repede s-a dus timpul. Și când se gândește uneori că putea să moară chiar atunci. Sau poate chiar mai înainte. Ori în decursul acelei săptămâni chinuitoare de pe 10 până pe 17. De multe ori și-a dorit să fi murit. De multe ori se întreabă de ce nu s-a întâmplat așa. De ce nu a murit. Chiar și azi, stă undeva într-un colț de cameră, cu ochii umflați de plâns, plângându-și dorul de ce a fost poate chiar în vară, dorul de persoane, dorul de ei. În ce s-a transformat? Într-o persoană pustiită. Fără suflet sau inimă. Care trăiește să se întrebe doar de ce o face. Nici nu știe cum poate răi un trup fără suflet.

10 ianuarie, a fiecărui an, e o zi importantă în viața ei. Reprezintă ziua începerii calvarului și ziua salvării ei. O salvare pentru ce? Pentru o viață suferindă? Pustiită? Într-un sistem nenorocit? Nu știe cum și de ce a rămas în viață. Nimeni nu i-a dat șanse reale. Se întreabă uneori de ce există minunile? De ce nu sunt ele oferite cuiva care să mulțumească în genunchi? Ea nici nu știe dacă e fericită sau tristă pentru minunea ei. Trăiește prin absență și absentează prin trăire. Acum 8 ani a primit șansa la viață. O viață cu un viitor promițător. Ce viitor? Care? Dacă nu poate fi cel dorit… cel dorit cu… CU… și atât.

Visează încă spitale. Are coșmaruri. Se vede singură. Părăsită. Pustiită. Și visele au un semn. Iar semnul azi s-a împlinit. Se întreabă uneori de ce se îndreaptă spre medicină dacă tot urăște atât de mult spitalele. Dar acestea o atrag și o resping în același timp. Iar ea le atrage și le respinge. E  un magnet mai puternic decât însăși magnetul vieții.

Și-a pus sufletul și inima pe tavă. Le-a dat gratis. Le-a vândut pe gratis. Credea că face schimb. Primește în dar alt suflet și altă inimă. Dar n-a primit nimic. Nici nu avea ce să primească. Cine și-ar da inima și sufletul altuia?  Încet, încet, fără ele s-a pustiit. I s-a înghețat golul pe interior. Iar alt suflet nici că mai are loc într-ânsa. E atâta gheață. Atâta răceală. Atâta moarte adunată.

Crede în date. 2013 i-a adus ce putea fi mai frumos. 10 ianuarie 2014 se pare că i l-a luat. 10-le ăsta blestemat. Data de 10 ianuarie e o combinație de noroc și blestem în viața ei. Nici nu știe de ce? Cum? Când s-au întâmplat toate astea. Universul ăsta a pregătit totul. A dat ceva ca să îi confiște.

Uneori crede că a înnebunit. Vorba colegului ei de bancă. Chiar începe să-l creadă că-i nebună. Face lucruri necugetate… cum ar fi scrierea cuvintelor de mai sus. Nici nu știe dacă să mai scrie. Probabil va pleca. Departe. Unde nici gândurile să nu o ajungă. Nici mângâierile iubirii. Un loc în care să-și regăsească, poate, sufletul pierdut. Sufletul înstrăinat. Deși e conștientă că nu-l va găsi niciodată. Cu siguranță sufletul și inima ei și-au găsit locul într-altă parte. La ia au rămas doar formele. Corpurile a ceea ce se definește a fi trup și organ.

Urăște 10 ianuarie. Ziua în care i s-a dat șansă la viață. Ar trebui să mulțumească cerului, sfinților, Universului, doctorului, spitalului, asistenților, poate chiar și ei. Dar nu o face. Se mulțumește cu lacrimile și amintirile-i triste.

Nu-i nebună. Iar ca să vă conving, am să vă las rândurile următoare. 10 ianuarie 2006. Intra pe porțile spitalului județean din Tg-Mureș. Avea 11 ani și era conștientă că ea trebuie să moară. Nici nu credea că se va întâmpla altceva. Nici nu spera și părea nici să nu vrea altceva. A fost lăsată singură într-un salon de spital. Printre lucruri albe. De atunci urăște albul. Singurătate. Frica. Durerea. Pentru mulți nu înseamnă nimic. Pentru ea înseamnă totul. Nimeni nu a știut și nici nu va ști vreodată cum a trăit până atunci. Și nici ce a salvat-o. Poate doar ambiția unui tânăr medic de a o salva pe masa de operație. Era pusă între două opțiuni: „să o închidem și să moară? sau să o operăm și se încercăm să salvăm ce mai e de salvat?”. Iubirea pentru bisturiu l-a făcut să o aleagă pe a doua. Poate și asta e consecința faptului că eu scriu aici. Că aberez. Că sufăr. Că trăiesc.

Urăște fiecare zi de după 10 ianuarie. Atâția rezidenți a doua zi în jurul ei. Un copil cu ochii mari îi privea și se minuna. Îi ura și îi iubea în același timp. Nu se simțea singur… și totuși.. se simțea părăsit. Își continua cu sfială pașii spre moarte. Îi spunea cu putere mamei că va muri. Îi spunea de pe masa ce o ducea spre operație, cu lacrimi în ochi, tatălui, că nu vrea să moară. Și totuși era conștientă că va muri. Poate chiar își dorea asta.

A trăit. Miraculos. Urma să se trezească a doua zi, după ce au îndopat-o cu anestezice în timpul operației de 12 ore. S-a trezit în schimb peste o oră. Cu un tub pe gură și cu fire ce-i atârnau din tot corpu-i mic și gol. Ningea. Era noapte. Un bec îi lumina geamul în care fulgii dansau. Îi privea cu lacrimi în ochi. Avea privirea ațintită spre bec și fulgi. Poate de asta iubește iarna. Poate de asta fuge din pat, de la birou, de unde o fi ea, pentru a se uita pe geamul camerei la becul de vis-a-vis. Iau rămas în minte razele becului. Nu le va uita niciodată.

Avea un câine. O iubea. Când s-a operat, câinele s-a urcat pe una din mașinile din curte și a început să urle. Bunicul a plecat de acasă. Un ciobănesc mioritic o iubea. Și-ar fi dat viața pentru ea. O făcea fericită cu iubirea lui. Acum, câinele nu mai e. Nici el nu îi mai plânge de milă. S-a dus săptămâna trecută. A murit. Și a murit și din ea o parte cu el. Au murit multe părți din ea cu fiecare lacrimă cursă… cu fiecare suspin și cu fiecare suferință.

Ar vorbi și despre Marius. Băiatul rezident ce-i spunea că lui nu i-a plăcut matematica și de asta s-a făcut doctor. Era singurul în compania căruia se simțea bine. I se lumina fața când el venea și o vizita chiar și în afara orelor de vizită medicală. S-a bucurat când l-a văzut împreună cu colega lui la marginea patului de terapie intensivă. Nu putea să vorbească, dar cu siguranță zâmbea. Ei îi alinau din suferință cu jocurile și glumele lor. Aveau voci blânde.

Cred că datorită lor își dorește ea să ajungă medic. Să-i poată vindeca, dar să le poată aduce oamenilor și zâmbete pe fețele lor triste și amărâte.

Nu se gândea că va avea să vă spună atâtea. Să scrie atâtea sute de cuvinte și să depășească mia. Nici nu voia să mai scrie. Se mulțumea cu lacrimile ei din colțul camerei. Se mulțumea cu semnul morții și cu gândul ei. Ahhh… atât de aproape mereu și atât de departe. A atras moartea și a respins-o de fiecare dată cu aceeași putere. Cineva i-a spus că este o învingătoare. Însă cuvintele nu mai înseamnă de foarte mult timp ceva pentru ea. Doar faptele.

Știți că mie îmi place de Krem? Și nu, nu sar neapărat la altceva și nici nu-s nebună (cred și vreau să cred asta). Îmi aduce aminte de un alt rezident. Îmi pare că seamănă perfect cu el. La față. La păr. La ochi. Era printre cei care îmi înseninau ziua acolo. Și da.. știu că am sărit de la persoana a 3-a la persoana întâi. Nu trebuie să mă luați în seamă Nu fac asta voit… dar nici neintenționat. pur și simplu o fac.

Acum, nu știu dacă să mă mai lungesc aici. Și așa nu or să citească mult. De spus.. ar mai fi multe… cred că din fiecare zi aș putea face un roman. Ar ieși ceva mai multe cărți ca seria din Harry Potter și ar fi ceva mai multe episoade ca în „Tânăr și neliniștit”. Și totuși mă opresc aici. E târziu. Mult prea târziu. De data asta nu sunt cuvintele cele care mă opresc din scris prin absența lor. Ci eu sunt cele care le alungă acum. Le alung și pe ele… cum mi-am alungat sufletul și inima. Și poate le voi pierde cum le-am pierdut pe celelalte.

Acel copil, dacă nu v-ați prins, sunt eu. Sau eram eu.. atunci. Deși el nu m-a părăsit niciodată. A rămas agățat de mine.. și așa va rămâne o viață-ntreagă.

Ultimele 94 de ore

În ultimele 94 de ore am apucat să mai scriu și pe blog, deși m-am chinuit teribil căci calculatorul ăla abia mergea.. iar netul.. netului îi plăcea să stea pe loc. M-am plimbat prin București și am descoperit că nu sufăr mâțele și orice animal în casă. Locul lor e afară. Am mers cu autocarul și m-am odihnit prost.

Sincer, habar n-am ce-i de capul articolului ăstuia. Știu doar că apăs pe litere încontinuu fără să-mi dau seama dacă formez cuvinte logice și am o continuitate în idei. Articolul ăsta va fi o altă pagină de jurnal. Sau cel puțin către asta tinde, cred.

Am plecat spre București într-o zi de joi… pe la orele prânzului. M-am trezit pe un drum lung, ce l-am mai făcut de atâtea ori și căruia nu-i mai vedeam capătul. Era interminabil. M-am trezit într-o autogară ce-am mai văzut-o de atâtea ori… dar care-mi părea atât de străină și m-am îndreptat către metrou. Locul acela în care mișună oamenii dintr-o parte într-alta… atâția oameni într-un singur loc ce se gândesc fiecare la atâtea lucruri diferite în același timp, oameni ce-și îndreaptă gândurile către atâtea alte locații ce se regăsesc toate în același loc. Mă întreb, oare dacă stațiile de metrou ar putea vorbi și citi gândurile.. oare câte povești minunate ne-ar spune?

Am ajuns la apartament. M-am pus la calculator și-au început chinurile scrierii.

Dimineață. Vineri. Mi-am luat cărțile de la Nemira.  4 la număr. Și-am plătit 0.oo leuți. Ieeei. Mulțam SuperBlog și Nemira pt voucher și reducerile de pe site. Inițial eram tare supărată că am primit un voucher de doar 30 de lei. Totuși am primit cumulat reducerile de pe site+voucher-ul spre deosebire de alții cu voucher de 60 de lei cărora nu li s-au cumulat toate reducerile, ci doar voucher-ul.

Lăsând toate cele deoparte.. abia aștept să le citesc.

Seara mi-am plimbat mama pe străzile Centrului Vechi din București și am descoperit că ceea ce aveam eu impresia că este Universitatea, este, de fapt, Spitalul Colțea. Ieeei. Poor me. Am aflat cum se ajunge și de la Unirii în Centrul Vechi, nu numai de la Universitate și și și… m-am întors acăsică cu dureri de picioare. Bleah.

Sâmbătă. Dimineață. Cartea de biologie în brațe și pe principiul „hai să citim și noi ceva înainte de simularea la biologie” răsfoiam cartea și-mi mai picau ochii pe câte o chestie abstractă. Pe la orele 13 mă uitam în sală peste întrebări și mă întrebam: „Oare câte 0 puncte voi lua și eu”. N-am luat 0. Surprinzător, dat fiind că n-am trecut prin toată materia. Am luat 80 și ceva. Huraaaaai he! 80 din 100(și da.. m-am lăudat. Probleme?).

Afi Palace. Atâtea prețuri ridicate. Și atâția oameni ce mișunau prin fiecare magazin cu multe plase în mână, încât am ajuns serios să mă întreb dacă românul are sau nu are cu adevărat bani. Restaurante pline. Hmmm?

Mai târziu. Picioarele dor. O autogară gri. Aceeași autogară tristă și pustie, dar plină totuși de suflete ce-i respirau aerul. un drum lung. O zi nouă. Și cam atât. Mi-am omorât iar cuvintele. Le-am înecat în propriile simțiri și gânduri. Ce-a mai rămas din ele… s-au dus și s-au ascuns prin locuri neștiute de mine. Dar le voi găsi. Cândva.

Pagină dintr-un jurnal

Ieri n-am scris nimic. Astăzi eram pe-aproape să nu o fac. Cuvintele mi-au fost tăiate simetric și apoi înecate în propria lor imagine. Ceva le-a rupt fizicul de suflet și le-a aruncat spre neputință. Le-a omorât cu durere. De murit, n-au murit… căci acum încep să se întoarcă la mine, dar s-au ascuns. Și s-au ascuns bine, căci de data aceasta, se pare, nu le mai găsesc nicicum.

tecuci scrie

Obișnuiam să-mi găsesc cuvintele greu. Să le aștern greu fie aici, fie pe hârtie obișnuită. Acum, parcă, nu le mai pot așterne niciunde cum trebuie. Cum să aștern ceva ce nu am? Ce nu-mi aparține? Au fugit de mine. Ducă-se :).

Probabil vă așteptați să spun ceva despre Moș Nicolae. E un rău phbbbbt. Nu mi-a adus camionul cu ciocolată promis. Mi-a lăsat de milă una singură într-un papuc uitat de lume, în hol. Păi copil de o ciocolată sunt eu?phbbbbt Căci aia nu-mi ajunge nici pe o măsea. Mda. Mă corectează maică-mea di colo: „O CUTIE cu ciocolată ți-a adus!!!!”. Rectific și eu atunci: păi ce… copil de O CUTIE cu ciocolată sunt eu? Rău Moș… răuphbbbbt! Și dacă e să mi-o ziceți acum pe aia cu: „Nemulțumitului îi ia Dumnezeu darul!”.. n-are ce să mai ia… că-i rasă de pe fața pământului cutia respectivă… ete așaphbbbbt!!!!

Astăzi a fost o zi ca oricare alta din ultimele zile. La fel de mohorâtă și la fel de friguroasă. Urâtă. Neagră. Cețoasă. Rece. Niște schelete de brad stau țepene prin centrul orașului și beteala-i atârnată de becuri. Măcar la bec să ne-ncălzim, dacă la calorifer și sobă nu se prea poate.

Știu că n-are nicio legătură, cum nu a avut nici până acum tot ceea ce am scris. Dar eu vă scriu și n-am să mă opresc aici. Mâine plec la Straja. Gala Super Blog. Cică-s finalistă. Am ajuns până la sfârșit. Mă pot declara o eroină printre toți cei care au ajuns la final, căci am rezistat stresului și certurilor pe parcursul celor două luni de concurs. Munte. Dragul meu munte. Ce dor îmi era de el. Abia aștept să-l întâlnesc. Să-l privesc și să mă las privită de el, înecându-mi gândurile și sufletul în imensitate luilove struck. Muntele. Iubitul meu munte. El, una din marile mele iubiri (alea pe care le număr pe două degete laughing).

Dar gata cu scrierile de cuvinte pe ziua de azi. Ne auzim… luni. Asta dacă nu am norocul să rămân înzăpezită și să scap de teza la mate ( hei tu Moș Crăciun.. ești acolo undeva să-mi auzi și mie ruga??? Mulțumesc!)

Sursă Imagine: Google Images