Din copilărie adunate…

Astăzi scriu iar. Încerc, zi de zi, să-mi ies din propria stare. Așa că scriu. Mi-a spus cineva să încerc terapia prin scris. Și funcționează. Dar funcționează strict în timpul de execuție al fiecărei scrieri în parte. În rest, starea nu se ameliorează, nu stă nici pe loc, ci ba din contră, avansează. Scrisul e bun, pentru moment. Pentru moment te refugiezi într-o lume a cuvintelor și uiți. Treci printre alte gânduri și te plimbi printre ele, cu ele. Zburați împreună. Iar când din zbor, aterizezi printre propriile-ți gânduri cotidiene, starea o ia din loc și avansează pe traseul cunoscut. Să zicem că scrisul este un simplu buton de pauză al propriei stări. În rest, nimic nu o mai poate opri.

Astfel, m-am hotărât să fac și altceva. Să-mi umplu timpul pe care-l stau trează, cu diferite activități pe care să le întreprind în mod constant. Așa că m-am apucat de citit, iar cartea pe care o citesc și vi-o recomand o puteți vedea în coloana din partea dreaptă a blogului. Despre carte însă am să vă vorbesc într-un alt articol, atunci când am să o termin de citit.

Astăzi am de gând să scriu despre altceva.

curs dans

Sursă Imagine: Google Images

Da. Despre dans. Încă din copilărie mă visam dansând pe cele mai mari scene ale lumii. Și m-am dus, când eram prin clasele primare, la cursuri de dans. Numai că nu a fost să fie. Din ce motiv, nu mai știu, dar nu am rămas și n-am mai învățat să dansez. Visul meu însă, a rămas. Flacăra lui este încă vie și aprinsă, adânc, în sufletul meu. La fel cum este și flacăra iubirii mele pentru pian. Ahh.. voi învăța eu, într-o zi, să cânt la el.

Să revenim totuși la dans, căci despre el era vorba. Dansul, în viziunea mea de copil, căci de atunci nu  s-a mai schimbat nimic, poate doar niște trăsături ale feței la subsemnata, apare ca cea mai frumoasă artă corporală. Da. Știu că pare pompos pentru gândirea unui copil. Dar chiar așa îmi părea. Și încă îmi mai pare. Nu văd ce altceva ar putea pune mai frumos, două corpuri, pe note muzicale, în evidență, decât dansul.  Dansul, pe lângă faptul că este o altă formă a artei, este și un bun generator de sentimente atât pentru dansatori cât și pentru cei care îi privesc, căci el, prin mișcările sale, transmite emoții care se materializează în diferite simțiri, diferite de la individ la individ.

Mi-ar plăcea, ca într-o zi, iar ziua asta să fie cât de curând posibil, să iau lecții de dans, și de ce nu, niște lectii de dans Latino Time. Apropo, așa, ca off topic, să știți că vine ziua mea în două luni și câteva zile. Adică pe 13 ale lunii octombrie. Și poate vreți să-mi faceți un cadou mai special, așa ca de 20 de ani. Și poate nu știați ce. Ei bine, acuma știți. Ahh, cât subtilitate. Nici măcar eu nu credeam că pot fi atât de subtilă.

Da. Serios vorbind, mi-ar plăcea să învăț, într-o zi, cât mai curând posibil, să dansez. Și nu. Nu am un stil preferat de dans. Fiecare stil are farmecul lui. Iar eu mi-aș dori să pot  știi câte ceva din fiecare stil în parte, ca să pot să dansez fiecare stil în parte. Așa… ca amatorii. Dar cât să nu mai dau cu stângul în dreptul și să nu mă mai lovesc de mobila din casă, în timp ce inventez, pe fiecare melodie în parte, dar și când îi dau repeat, un alt stil de dans.

Și să vedeți voi, cum peste ani, stilurile mele de dans o să fie preluate de alții… Pam – Pam

 

Când eram mică…

… îmi doream să fac multe lucruri! Foarte multe! Dar ca de obicei, nu se găsește timp chiar pentru toate și multe nu am reușit să înfăptuiesc!  Îmi doream să-mi termin la timp temele, dar niciodată nu se prea găsea timp pentru ele.. că de… joaca ocupa mult prea mult. Îmi doream ca timpul de la 12 la 14 să nu existe, să pot sări peste somnul de peste zi .. dar na.. timpul .. nici el nu și-a făcut timp să dispară și el era prea ocupat să bată-n ceasuri ore! Îmi doream să pot visa mai mult, dar nici societatea nu avea timp să mi le ofere, să mi le îndeplinească!

Țin minte, că într-un timp îmi doream să fac cursuri de dans, iar aici, până la urmă… am găsit ceva timp împreună cu mama printre programul încărcat de școală, somn și teme și iar somn! Eram entuziasmată. Fericită. Încântată. Mă vedeam pe lângă profesioniști, pe marile scene. Visam. Dar așa cum am mai spus, societatea nu avea timp să mă lase să visez.. iar visele zburau repede unde le era locu ori unde nu le era. Astfel visul meu zburând, zburând departe, a zburat și dansul. Probabil vă întrebați de ce a zburat, dacă deja era în proces de aplicare. Ei bine, mama, ca toate mamele, a căutat până în pânzele albe până a descoperit că nu era OK pentru copilul ei și uite așa, procesul de aplicare, s-a transformat în proces de retragere. Cât de lung a fost cel dintâi, atât de scurt a fost cel din urmă.

Am început iar să visez, să visez la un oraș mare, la capitală… nu la un simplu oraș de provincie în care mă aflam și încă mă aflu, unde posibilitățile sunt ~ infinit nule ~ . Visam la București. Visam. Îmi doream cu ardoare să iau lectii de dans in Bucuresti. Orașul acela plin de posibilități, plin cu cele mai multe posibilități din țară, plin cu facilități care mai de care mai sofisticate și cât mai pe placul doritorilor. Însă, după cum bine știm cu toții, în viață nu totul este posibil. Nu mi-am putut îndeplini visul.. că de, nu m-am născut în București și nici pe lângă, ci la sute de kilometrii depărtare. Nu orice vis e realizabil, dar nici irealizabil. Poate într-un viitor apropiat sau îndepărtat ( cum mi-o fi norocul) oi apuca să-mi îndeplinesc și acest vis ( sau poate mi-l îndeplinește-o zână… ca-n povești).

Cam atât cu scrierile mele din amintirile de sâmbătă seară. Poate mâine, dacă voi fi la fel de inspirată și plină de amintiri, voi reveni cu altceva pentru rubrica mea de scrieri. Până atunci vă transmit multe salutări și toate cele bune! Weekend plăcut alături de cei dragi și sperați în continuare la visele neîndeplinite!