Medicina ar trebui acceptată în toate formele ei

Există două categorii de oameni pe lumea asta, în ceea ce privește medicina. Și anume există așa.

CATEGORIA X: Oamenii care merg la doctor/spital pentru orice mică sau mare durere.

CATEGORIA Y: Oamenii care efectiv refuză să meargă din prima la doctor și încearcă mai întâi de toate medicina naturistă, alternativă, holistică. Din această categorie de oameni fac și eu parte.

Personal, nu obișnuiesc să mă duc la doctor pentru orice nimic. Unii o consideră o prostie. Eu pur și simplu consider că nu am de ce să iau din prima medicamentele lor, atunci când sun răcită, când mă pot trata cu sirop de brad, sau cu orice altceva, natural și produs în casă. Nu sunt chiar adepta recurgerii la chimicale.

Desigur, dacă vorbim de cazuri grave, în care avem nevoie de tratamente care nu pot fi făcute neapărat în casă, ori de investigații amănunțite în cazul bolilor avansate, este necesar să mergem la un doctor și nicidecum să facem ceva de capul nostru.

Totuși, chiar dacă mergem la doctori, trebuie să încercăm să continuăm să mâncăm sănătos și să ne menținem, în general, un stil de viață cât mai sănătos.

Medicina holistică este cea care, în urma unei investigații amănunțite a organismului ca un tot unitar, prescrie recomandări de tratamente care au la bază ca substanță activă extracte naturale. Sau, chiar și mai simplu, ți se va spune exact ce și cum să-ți prepari.

Medicina holistică este veche de peste 200 de ani și, spre exemplu, în Elveția este tratată cu seriozitate, conferindu-i-se un loc respectabil în cadrul sistemului de sănătate de acolo. Lucrul acesta mi se pare foarte tare căci, în definitiv, medicina ar trebui să fie acceptată în toate formele ei, nu doar în cea evolutivă din zilele noastre. Poate un tratament vechi de 50 de ani este mai bun pentru o anumită persoană, decât un medicament recent apărut pe piață și abia testat.

În Franța, spre deosebire de alte țări, medicina homeopatică este studiată chiar în cadrul Facultății de Medicină.

Recent am descoperit și un cabinet de homeopatie, pe site-ul căruia am citit tot felul de informații interesante. Iar lucrul care m-a fascinat cel mai tare a fost cabinetul doamnei doctor. Chiar mi-ar plăcea să arate așa cabinetele tuturor doctorilor. M-aș duce mai puțin speriată la ei. Mi-ar fi poate chiar drag să discut, simțindu-mă mult mai confortabil și încrezătoare. Contează foarte mult și atmosfera care se creează în cabinet. Dacă vreți să aflați mai multe și voi, intrați pe cabinet homeopatie aici. Vă asigur că veți găsi tot felul de informații interesante.

Imagine cabinet:

homeopatie

Medicina evoluează. Păcat că nu are cine să o folosească

Stăteam ieri, cu ochii ațintiți în tavan, gândindu-mă la vrute și nevrute. Încercam să adorm și, în loc să număr oi, vaci, porci și alte animale, mă gândeam la medicină. Am început să fac asta în mod constant, în ultimul timp. Mă întreb mereu dacă este ceea ce vreau cu adevărat și dacă aș face față. Apoi îmi dau seama că da, îmi doresc nespus de mult, dar pur și simplu nu sunt sigură pe mine. Nu sunt sigură că voi reuși. Că voi putea. Că nu mă voi pierde pe parcurs. De fapt, cred că cel mai tare mă sperie numărul mare de medici ratați și proști cu diplomă. Nu neapărat pentru că sunt proști, ori n-au avut capacitatea necesară unei asemenea facultăți, ci pentru că, din diferite motive, au clacat într-un anumit moment din viața lor.

Am întâlnit o grămadă de medici până acum, fie că am avut eu probleme de sănătate, fie că au avut ai mei. Unii au vrut să mă bage în operație, pentru că mă paralizaze în partea stângă, iar ei voiau să mă opereze de apendicita. Alții, spuneau că am noduli de creștere, când eu aveam probleme destul de grave cu inima, iar alții operează metastaze, când ele nu ar trebui operate. Desigur, am întâlnit și medici care m-au ajutat și mi-au dat o altă șansă la viață, iar pentru ei am toată stima.

Tot ieri, după ce n-am reușit deloc să adorm și am fost nevoită să mă ridic din pat așa, mai mult târâș, m-am apucat să caut pe Sfântul Google despre tomograf și unde se află acestea. Am fost surprinsă de rezultatele computer tomograf dentar targu jiu și computer tomograf dentar targoviste. Mă așteptam că un computer tomograf dentar să fie în marile orașe al țării, iar acolo poate chiar aproape noi. Bine. Sunt răutăcioasă acum.

Degeaba există însă, dacă nu are cine să le folosească. Sau are cine să le folosească, dar nu și cine să interpreteze rezultatele, astfel încât continuarea investigațiilor, ori medicamentația, să fie cele corecte și nicidecum alea care te bagă cu ambele picioare în groapă.

Bunica mea, acum vreun an, a făcut un tomograf pe la Petroșani, că ăsta de la Târgu-Jiu era „stricat”. Și, în loc să-i spună că are cancer, i-au spus că are reumatism și nu mai știu ce altceva. Până când a ajuns să nu mai poată să meargă și să aibă dureri groaznice. Iar rezultatele respective le-au citit o groază de medici și tot degeaba.

Nu știu dacă, pentru toate astea, ar trebui să dau vina pe doctori, ori pe sistem. Cu siguranță problemele sunt în ambele părți. Și nu știu ce ar trebui să se schimbe, dar cred că medicii ar trebui să aibă o motivație să fie dedicați muncii lor cu adevărat.

Mi-ar plăcea o lume mai bună…

În lumea asta care mă înconjoară, observ din ce în ce mai multe lucruri făcute în bătaie de joc, de mântuială, fără interes etc. Și mă întristez. Mă întristez al naibii de tare când văd că nu mai există atât de mulți oameni pasionați de ceea ce fac. De fapt, mint. Oamenii ăia există. Dar nu pot să iasă din umbră, din cauza celor despre care tocmai m-am apucat să vă vorbesc. Prea puțini pasionați sunt cei care ajung să reușească cu adevărat. Iar asta-i cu adevărat păcat.

Mi-ar plăcea să văd o lume plină de oameni capabili, fiecare în domeniul lui, desigur. Nu pot exista oameni capabili în toate domeniile. Sunt de părere că fiecare în parte trebuie să facă o treabă și bună. Iar pe lângă asta să fie și celelalte pasiuni.

Mi-ar plăcea să văd în jurul meu oameni care nu fac o meserie doar pentru un salariu de mii de euro, ori mii de lei. M-aș bucura să văd oameni care pe lângă mulțumirea financiară, sunt mulțumiți și psihic, spiritual, de job-ul pe care îl au și de task-urile pe care le au de îndeplinit zi de zi. Astfel, cu siguranță, oamenii ar fi mult mai puțini obosiți după fiecare zi de muncă și mult mai fericiți. Împliniți sufletește cu ceea ce fac și ceea ce sunt, gata să o ia a doua zi de la capăt. Gata să le împărtășească. Cred că pentru evoluția noastră ca nație, avem nevoie de astfel de oameni și de o societate care să ne îndemne spre lucrul ăsta.

Mi-ar plăcea să nu mai aud oameni care spun asta: „M-am făcut fotograf pentru că se câștigă bine.”, ori „M-am făcut medic pentru că am salariu mare în străinătate”. Mi-ar plăcea să nu mai fie banii invocați. Mi-ar plăcea să aug oameni care spun: „M-am făcut fotograf pentru că sunt pasionat de fotografie și-mi place să pun n valoare orice cadru”, ori „M-am făcut medic pentru că îmi place să dau altă șansă la viață oamenilor”. Mi-ar plăcea să văd un medic în spital, ori un fotograf nunta care să fie pasionați cu adevărat. Să-i văd entuziaști. Mi-ar plăcea să văd un fotograf bun și ieftin, care nu apasă într-una pe buton ca să fotografieze doar pentru a scoate cât mai multe cadre, să fie justificat prețul ridicat. Mi-ar plăcea să văd un fotograf care face cadre puține, dar bune. Foarte bune.

Și mi-ar plăcea să văd oameni care îi apreciază pe ceilalți și-i încurajează în ceea ce fac indiferent din ce domeniu face fiecare parte. Cred că asta ar însemna unul din pașii spre o lume mai bune și mai frumoasă. O lume cu oameni care s acceptă și se sprijină între ei. Fără egoism. Fără cei care vor să-i doboare pe ceilalți pentru a fi ei în vârf, ci cu oameni care vor să se depășească pe ei însăși. Atât.

o lume mai buna

Vouă cum v-ar plăcea să fie lumea în care trăiți? Ce i-ați adăuga, ori ce ați elimina pe deplin din ea?

Lipsă de cuvinte

N-am mai scris pe aici de ceva timp. Iar asta nu pentru că nu aș avea ce să scriu, ci pentru că nu mai am timp să-mi găsesc cuvintele. Nu mai am timp să le aleg și să le aștern frumos aici.

Am atâtea și atâtea subiecte despre care aș putea să scriu și despre care aș vrea să scriu. Dar cum să fac oare asta când și acum leg aici literele astea printre salată de vinete cu pâine și sistemul digestiv? Că na… când nu te cuprinde tot anul frica privind examenul de admitere, te cuprinde acum. Așa că i-am ascultat sfatul mamei, lăsând la o parte blogul, cel puțin pentru o scurtă perioadă de timp. Iar mamă, dacă citești acest articol.. vezi, vezi, vezi, vezi, să mai zici tu că-s eu copil neascultător… acum ți-am ascultat sfatulphbbbbtphbbbbtphbbbbt. Iar asta dovedește ce îngeraș de copil ai tu.

admitere medicina

Sursă Imagine: Google Images

Probabil vă întrebați ce-am mai făcut. Dacă aș sta să analizez cum trebuie, aș zice că am învățat, dacă aș analiza și mai bine, aș zice că parcă n-am făcut nimic și mă întreb când naiba a trecut o săptămână de când nu am mai scris pe aici. Timpul trece fără să-mi dau seama. Și trece fără să-mi lase ceva în urmă. Pur și simplu trece, iar eu, copil mic ce sunt, nici măcar nu-mi dau seama că face asta. Poate doar după mult timp observ și eu că a trecut (de obicei nu prea observ eu lucruri sau persoane decât după o lungă perioadă de timp). Dar na. Ce să și faci. Nu toți suntem perfecți.

Dar totuși, ce-am făcut concret? Biologie și chimie. M-am și plimbat. Am încercat să ies din starea asta apăsătoare și stresantă. Dar nu. N-am reușit. Totuși, măcar am încercat. Iar încercarea asta a mea e un pas înainte, nu?  Până la urmă, încercarea moarte n-are.

Când am să mai scriu? Nici asta nu știu. Probabil după admitere. Atunci cu siguranță o să-mi găsesc cuvintele și am să pot să le aduc împreună aici, în ața voastră. Dar nu vă pot promite nimic. Depinde doar de rezultatul admiterii, rezultat care sper să fie unul favorabil pentru mine. Adică să intru la Medicină Generală la fără taxă. Ăsta-i singurul meu scop. Să obțin un punctaj suficient pentru această încadrare. Asta-i tot ce-mi doresc. Și sper să reușesc.

Totuși, zilele astea am să anunț câștigătorii concursului cu vouchere valabile în magazinele DHS Bike și Smart-Baby. Primii doi sunt aleși. mai trebuie ales cel de-al treilea câștigător.

Și pentru că stresul pentru admitere îmi pune deja frână la mâini să nu mai scriu, am să îmi închei postarea asta aici. Dar am să revin eu. Promit că am să revin curând.

Meseriile viitorului

Cred că pe vremea când eram încă a XI-a, în paleolitic mai exact, în amfiteatrul liceului a avut loc o prezentare a multor chestii legate de meseriile actuale dar și cele care se presupune că vor exista în viitorul apropiat, cât și în cel îndepărtat.

Pentru început ne-au explicat cât de important este CV-ul pentru un angajator și cum ar trebui să arate acesta, cum ar trebui să fie construit pe baza scheletului principal, ce ar trebui să conțină, astfel încât angajatorul să  fie fascinat și convins că respectivul sau respectiva se potrivește perfect job-ului pentru care a aplicat. Condiția? Simplă. Un CV cât mai stufos, cu cât mai multe voluntariate, practici, experiențe, concursuri în diferite domenii, priceperi în diferite domenii. Concluzia? Să nu fi limitat. Să ai o viziune de ansamblu asupra mai multor domenii. Iar eu sunt de acord. Consider că un om trebuie să știe câte puțin din fiecare, iar un lucru să-l facă cu adevărat bine!

Să trecem însă peste prima parte. Să ne îndreptăm cu pași mai rapizi către a doua parte, anume meseriile. Din cretacic până în zilele noastre, meseriile au evoluat cu o unitate de măsură ce nu ar putea fi descrisă. Totuși, mă voi limita la a spune că au evoluat foarte mult.

Să luăm spre exemplu meseria de ciocănitor deșteptător. Acesta era o persoană, care la o anumită oră, dimineața, trecea prin fața geamului fiecărui muncitor și-l trezea. Acum? Acum avem ceasuri deștepte. Și telefoane deștepte. Ambele cu alarme. Iar meseria aceasta, este una inutilă și inexistentă în zilele noastre.

Avem în schimb, după cum ni s-a spus și ni s-a prezentat, meserii pe cale de dispariție. Un exemplu? Meseria de contabil. Sau meseria de economist. Pentru ambele meserii, există deja, programe implementate. Programe care țin contabilitatea unei firme și nu este nevoie de cine știe ce cunoștințe din partea celui care le manevrează. Într-adevăr, este nevoie de IT-iști care să aibă cunoștințe din toate domeniile posibile pentru a crea programele respective. Este nevoie de oameni cu o viziunea polidimensională.

Lumea, în ziua de azi, dar mai ales în cele viitoare, nu mai are nevoie de oameni care să știe să facă anumite chestii. Are nevoie de programe, de aplicații care să conțină toate informațiile necesare. Din păcate, sau din fericire (nu-mi dau seama încă pentru că văd părți bune atât în activitățile manuale ori mintale, cât și în cele tehnologizate), lumea va fi tehnologizată. Iar oameni precum cei de la www.rmaudit.ro, nu vor mai exista. Vor exista programe ce le vor ține locul. Programe bazate pe cunoștințele altora. Pe dorințele altora de a le merge afacerea într-un mod cât mai profitabil.

Se spunea că și meseria de doctor va fi înlocuită de roboți. Însă și pentru ca acei roboți să poate exista, este nevoie de cunoștința unui doctor care să-i implementeze cu ajutorul unui IT-ist anumite funcții. Cunoștințe. Îndeletniciri. Cred că meseria de medic o să existe veci pururi. Căci cercetările au nevoie de un medic, nu de un robot să le facă. Doar un medic poate cerceta și mai apoi, cu ajutorul lui, se poate crea ceva robotizat.

Ce a fost o dată, nu mai este acum. Iar ce este acum va dispărea în viitor. Lumea evoluează. Fie că o face ascendent sau descendent (numindu-se în acest caz o involuție).

Cred însă că toate meseriile vor exista. Fie doar și pentru a sta la baza a tot ceea ce este și va fi tehnologizat. TU ce părere ai?

Despre dorința de a deveni medic

N-am nimic interesant de spus. Nu fac nimic interesant pentru a spune ceva interesant. Doar zăbovesc în fața unui laptop gol și aștept să pice motivația din cer și să mă inunde. Încerc să-mi găsesc o motivație pentru orice. Însă tot ceea ce fac este să mă cufund în neputință.

Vreau să intru la medicină. Și am momente serioase când mă întreb dacă voi reuși asta. Uneori cred în mine. În puterile mele. În propria mea forță. În propriul eu creier. Însă asta se întâmplă în cel 1% din timp, atunci când nu mă gândesc că tot ceea ce fac mă conduce spre un posibil eșec.

Am învățat că trebuie să găsești o motivație. Un stimul destul de puternic încât să te miște din loc. Să-ți pună creierul în funcțiune și să nu te facă să crezi că-l ai degeaba, pus la păstrat într-o cutie, adăpostit practic de praf și atât. Însă motivația aia o tot caut și nu o găsesc. Nu găsesc stimulul acela suficient de puternic. Știți, sunt și eu o adunătură de celule. iar celulele funcționează pe principiul „tot sau nimic”. Așa și eu. Am nevoie de un stimul depolarizant. Un declanșator al potențialului de acțiune, că de cel de repaos m-am cam plictisit, sincer. Ahhh, parcă mă simt mai bine când folosesc astfel de termeni. Par mai inteligentă (știu.. aparențele înșeală.. dar voi tăceți și nu-mi distrugeți visul… MULȚUMESC!).

Nu fac parte dintre cei care spun: ”vreau să devin medic pentru că-mi place House și toată echipa lui” sau „vreau să devin medic pentru că-mi place Gray, ori pentru că Avery e tare”. Sunt doar un copil căruia i se pare un lucru minunat să redai viața în parametrii ei normali. E un lucru divin. Ceva superior ție ca ființă omenească. Și totuși posibil. Palpabil. Îmi doresc asta pentru a reda viața. Pentru a vedea sclipiri în ochii oamenilor și nu pentru a mă juca cu pacienții, așa cum mulți speră. Pacientul nu-i un obiect. E o ființă vie, încărcată cu sentimente și simțiri. Fragilă atât fizic cât și psihic, dar și medical. Complexă în simplitatea ei. O ființă al cărui Univers interior este nelimitat în cazuri și probabilități, dezvoltându-ți viziunea și gândirea în toate formele lor posibile și imposibili.

Da. Știu. Și voi… și eu… ne întrebăm același lucru. Ce filosofii tocmai am scris mai sus? Nu. Nu sunt filosofii. Sunt lucruri ce cred că fiecare viitor sau actual medic ar trebui să le urmeze (desigur, o mică parte din ceea ce ar trebui să fie numite „devizele medicului”).

Scriu și scriu și scriu. Și atât. Stimulul ăla tot nu se declanșează. Mă aflu tot într-un potențial de repaos. Fac niște schimburi în vederea menținerii echilibrului meu. Și atât. N-am spus, cred, multe chestii despre dorința aia din titlul. M-am rezumat în trecere asupra ei. Și atât.

Dacă stimulul nu vine la mine mi-am zis să-l mai caut eu. Așa că m-am reapucat de House și toate episoadele lui. Mi-a plăcut la nebunie. Îmi place la nebunie. Caracterul lui mă fascinează. Genialitatea lui mă cucerește. Am momente când mi-aș dori să fiu ca el, căci viața în mâinile oricărui medic de o genialitate ca a personajului respectiv, renaște. Prinde din nou aripi. Deci da. Mă uit din nou la House. În special pentru a mă motiva să pun  mâna pe chimie și toate romanele ei.

Gata. V-am lăsat. Mă duc la House. Caut printre cuvintele și acțiunile lui stimulul meu.

P.S: TOȚI stimulii să APELEZE la mine! Mulțumesc!!!

10 ianuarie 2006. 2014

Oricare zi de 10 ianuarie, din oricare an începând cu 2006 încoace, o va urî mereu. E o zi neagră în calendar pentru ea. O urăște. Dacă ar putea, ar șterge-o. Ar arunca-o în abis. Ar arunca totul în abis. Și pe ea o dată cu tot. De ce vorbesc la persoana a 3-a? Pentru că pot :).

8 ani. Nici nu-i vine să creadă că au trecut atâția. Ce repede s-a dus timpul. Și când se gândește uneori că putea să moară chiar atunci. Sau poate chiar mai înainte. Ori în decursul acelei săptămâni chinuitoare de pe 10 până pe 17. De multe ori și-a dorit să fi murit. De multe ori se întreabă de ce nu s-a întâmplat așa. De ce nu a murit. Chiar și azi, stă undeva într-un colț de cameră, cu ochii umflați de plâns, plângându-și dorul de ce a fost poate chiar în vară, dorul de persoane, dorul de ei. În ce s-a transformat? Într-o persoană pustiită. Fără suflet sau inimă. Care trăiește să se întrebe doar de ce o face. Nici nu știe cum poate răi un trup fără suflet.

10 ianuarie, a fiecărui an, e o zi importantă în viața ei. Reprezintă ziua începerii calvarului și ziua salvării ei. O salvare pentru ce? Pentru o viață suferindă? Pustiită? Într-un sistem nenorocit? Nu știe cum și de ce a rămas în viață. Nimeni nu i-a dat șanse reale. Se întreabă uneori de ce există minunile? De ce nu sunt ele oferite cuiva care să mulțumească în genunchi? Ea nici nu știe dacă e fericită sau tristă pentru minunea ei. Trăiește prin absență și absentează prin trăire. Acum 8 ani a primit șansa la viață. O viață cu un viitor promițător. Ce viitor? Care? Dacă nu poate fi cel dorit… cel dorit cu… CU… și atât.

Visează încă spitale. Are coșmaruri. Se vede singură. Părăsită. Pustiită. Și visele au un semn. Iar semnul azi s-a împlinit. Se întreabă uneori de ce se îndreaptă spre medicină dacă tot urăște atât de mult spitalele. Dar acestea o atrag și o resping în același timp. Iar ea le atrage și le respinge. E  un magnet mai puternic decât însăși magnetul vieții.

Și-a pus sufletul și inima pe tavă. Le-a dat gratis. Le-a vândut pe gratis. Credea că face schimb. Primește în dar alt suflet și altă inimă. Dar n-a primit nimic. Nici nu avea ce să primească. Cine și-ar da inima și sufletul altuia?  Încet, încet, fără ele s-a pustiit. I s-a înghețat golul pe interior. Iar alt suflet nici că mai are loc într-ânsa. E atâta gheață. Atâta răceală. Atâta moarte adunată.

Crede în date. 2013 i-a adus ce putea fi mai frumos. 10 ianuarie 2014 se pare că i l-a luat. 10-le ăsta blestemat. Data de 10 ianuarie e o combinație de noroc și blestem în viața ei. Nici nu știe de ce? Cum? Când s-au întâmplat toate astea. Universul ăsta a pregătit totul. A dat ceva ca să îi confiște.

Uneori crede că a înnebunit. Vorba colegului ei de bancă. Chiar începe să-l creadă că-i nebună. Face lucruri necugetate… cum ar fi scrierea cuvintelor de mai sus. Nici nu știe dacă să mai scrie. Probabil va pleca. Departe. Unde nici gândurile să nu o ajungă. Nici mângâierile iubirii. Un loc în care să-și regăsească, poate, sufletul pierdut. Sufletul înstrăinat. Deși e conștientă că nu-l va găsi niciodată. Cu siguranță sufletul și inima ei și-au găsit locul într-altă parte. La ia au rămas doar formele. Corpurile a ceea ce se definește a fi trup și organ.

Urăște 10 ianuarie. Ziua în care i s-a dat șansă la viață. Ar trebui să mulțumească cerului, sfinților, Universului, doctorului, spitalului, asistenților, poate chiar și ei. Dar nu o face. Se mulțumește cu lacrimile și amintirile-i triste.

Nu-i nebună. Iar ca să vă conving, am să vă las rândurile următoare. 10 ianuarie 2006. Intra pe porțile spitalului județean din Tg-Mureș. Avea 11 ani și era conștientă că ea trebuie să moară. Nici nu credea că se va întâmpla altceva. Nici nu spera și părea nici să nu vrea altceva. A fost lăsată singură într-un salon de spital. Printre lucruri albe. De atunci urăște albul. Singurătate. Frica. Durerea. Pentru mulți nu înseamnă nimic. Pentru ea înseamnă totul. Nimeni nu a știut și nici nu va ști vreodată cum a trăit până atunci. Și nici ce a salvat-o. Poate doar ambiția unui tânăr medic de a o salva pe masa de operație. Era pusă între două opțiuni: „să o închidem și să moară? sau să o operăm și se încercăm să salvăm ce mai e de salvat?”. Iubirea pentru bisturiu l-a făcut să o aleagă pe a doua. Poate și asta e consecința faptului că eu scriu aici. Că aberez. Că sufăr. Că trăiesc.

Urăște fiecare zi de după 10 ianuarie. Atâția rezidenți a doua zi în jurul ei. Un copil cu ochii mari îi privea și se minuna. Îi ura și îi iubea în același timp. Nu se simțea singur… și totuși.. se simțea părăsit. Își continua cu sfială pașii spre moarte. Îi spunea cu putere mamei că va muri. Îi spunea de pe masa ce o ducea spre operație, cu lacrimi în ochi, tatălui, că nu vrea să moară. Și totuși era conștientă că va muri. Poate chiar își dorea asta.

A trăit. Miraculos. Urma să se trezească a doua zi, după ce au îndopat-o cu anestezice în timpul operației de 12 ore. S-a trezit în schimb peste o oră. Cu un tub pe gură și cu fire ce-i atârnau din tot corpu-i mic și gol. Ningea. Era noapte. Un bec îi lumina geamul în care fulgii dansau. Îi privea cu lacrimi în ochi. Avea privirea ațintită spre bec și fulgi. Poate de asta iubește iarna. Poate de asta fuge din pat, de la birou, de unde o fi ea, pentru a se uita pe geamul camerei la becul de vis-a-vis. Iau rămas în minte razele becului. Nu le va uita niciodată.

Avea un câine. O iubea. Când s-a operat, câinele s-a urcat pe una din mașinile din curte și a început să urle. Bunicul a plecat de acasă. Un ciobănesc mioritic o iubea. Și-ar fi dat viața pentru ea. O făcea fericită cu iubirea lui. Acum, câinele nu mai e. Nici el nu îi mai plânge de milă. S-a dus săptămâna trecută. A murit. Și a murit și din ea o parte cu el. Au murit multe părți din ea cu fiecare lacrimă cursă… cu fiecare suspin și cu fiecare suferință.

Ar vorbi și despre Marius. Băiatul rezident ce-i spunea că lui nu i-a plăcut matematica și de asta s-a făcut doctor. Era singurul în compania căruia se simțea bine. I se lumina fața când el venea și o vizita chiar și în afara orelor de vizită medicală. S-a bucurat când l-a văzut împreună cu colega lui la marginea patului de terapie intensivă. Nu putea să vorbească, dar cu siguranță zâmbea. Ei îi alinau din suferință cu jocurile și glumele lor. Aveau voci blânde.

Cred că datorită lor își dorește ea să ajungă medic. Să-i poată vindeca, dar să le poată aduce oamenilor și zâmbete pe fețele lor triste și amărâte.

Nu se gândea că va avea să vă spună atâtea. Să scrie atâtea sute de cuvinte și să depășească mia. Nici nu voia să mai scrie. Se mulțumea cu lacrimile ei din colțul camerei. Se mulțumea cu semnul morții și cu gândul ei. Ahhh… atât de aproape mereu și atât de departe. A atras moartea și a respins-o de fiecare dată cu aceeași putere. Cineva i-a spus că este o învingătoare. Însă cuvintele nu mai înseamnă de foarte mult timp ceva pentru ea. Doar faptele.

Știți că mie îmi place de Krem? Și nu, nu sar neapărat la altceva și nici nu-s nebună (cred și vreau să cred asta). Îmi aduce aminte de un alt rezident. Îmi pare că seamănă perfect cu el. La față. La păr. La ochi. Era printre cei care îmi înseninau ziua acolo. Și da.. știu că am sărit de la persoana a 3-a la persoana întâi. Nu trebuie să mă luați în seamă Nu fac asta voit… dar nici neintenționat. pur și simplu o fac.

Acum, nu știu dacă să mă mai lungesc aici. Și așa nu or să citească mult. De spus.. ar mai fi multe… cred că din fiecare zi aș putea face un roman. Ar ieși ceva mai multe cărți ca seria din Harry Potter și ar fi ceva mai multe episoade ca în „Tânăr și neliniștit”. Și totuși mă opresc aici. E târziu. Mult prea târziu. De data asta nu sunt cuvintele cele care mă opresc din scris prin absența lor. Ci eu sunt cele care le alungă acum. Le alung și pe ele… cum mi-am alungat sufletul și inima. Și poate le voi pierde cum le-am pierdut pe celelalte.

Acel copil, dacă nu v-ați prins, sunt eu. Sau eram eu.. atunci. Deși el nu m-a părăsit niciodată. A rămas agățat de mine.. și așa va rămâne o viață-ntreagă.

Și… drepturile lui?

Articolul acesta NU ESTE scris pentru Super Blog 2013 sau pentru orice altceva :). Articolul acesta este scris pur și simplu pentru mine. Pentru propriul blog.

De vreo săptămână, dacă nu chiar mai mult, am dat peste un articol al cărui subiect m-a urmărit zi de zi. Prea multe cuvinte, sincer, nu sunt de spus. Nici articolul acela nu are prea multe cuvinte. Are în schimb poze. Iar pozele transmit viață. O viață cruntă. Iar prin asta… se transmite durere. Multă durere.

Nu știu ce naiba aș putea spune mai mult de atât, în afara faptului că nu sunt de acord cu așa ceva decât în cazuri de forță majoră… adică ori fătul, ori mama sunt cu adevărat în pericol și nu există altă cale.

Cei de la Pro Vita (și nu, nu pun link către nimeni și nimic, doar am specificat sursa), pun următoarea întrebare:

Dacă avortul este un „drept al femeii”, care erau drepturile acestui copil?

Iar eu, acum, mai jos, am să vă las poze… și-am să vă întreb: Cum poți face asta unui copil doar pentru că tu ai fost atât de bătută în cap, încât să nu te protejezi?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Da, pentru cei care nu știau, cam asta se întâmpla la un avort. Cam ăsta-i rezultatul. Nu știu cât de dură am fost. Dar, cu siguranță am fost. Nu știu cât suportați voi imaginile astea… dar ele reflectă o realitate. O realitate de care, cred, ar trebui să fim cu toții conștienți.

 

Ziua 1 – Sosire Cluj-Napoca

La ora asta ar trebui să dorm. Cel puțin după o călătorie cu trenul de la 21:30 până pe la vreo 5:30, ar trebui să dorm. Însă nu, eu nu dorm. Am ajuns de vreo oră și ceva ( postul e scris pe la 6:45) în cămin. M-am întâlni cu coordonatoarele și m-am instalat fain frumos în cameră.

De ajuns, am ajuns prima prin părțile astea și am beneficiat și de un tratament special: mi s-a cărat bagajul fix până la cameră…. eee restu nu o să mai primească asemenea tratament.. MUHAHAHAHA).

Spuneam că ar trebui să dorm. Știu că ar trebui să fac asta. Abia mai nimeresc literele și încep să-mi dau seama doar după câteva rânduri că am șters mai mult decât am scris. Ochii îmi sunt deja încețoșați din cauza oboselii, dar am eu timp până la 18:00 să dorm (atunci ne întâlnim cu toții).

Primele ore în Cluj m-au fascinat. N-am văzut cine știe ce din el deocamdată, dar mi-a plăcut gara și ce-am reușit să văd dintr-un taxi în drum spre cămin. Pare a fi un oraș tare drăguț, liniștit și cu oameni primitori cum numai în Ardeal există. Da, sunt olteancă și n-am nicio rădăcină de prin altă pare. Sunt olteancă și nu mi rușine să spun că ardelenii sunt mult mai faini ca oltenii: mai liniștiți, mai călduroși, mai politicoși… mai molcomi (că na.. Ardealu-i Ardeal…). Deci… DA Călin, ai un oraș tare frumos… cel puțin deocamdată!

Ajunsă la cămin când razele soarelui se chinuiau să străpungă un cer întunecat de noapte, m-am întins în pat și o mâncărime a degetelor mi-a cuprins parcă imediat tot corpul. Simțeam nevoia să scriu. Să scriu ceva. Orice, oriunde.

M-am chinuit cu netul… mult, tare mult. Există în camere cabluri de net care nu merg (cel puțin deocamdată). Însă telefonul meu deștept fără de care nu cred că aș mai putea supraviețui unei lumi pline de tehnologie, mi-a oferit drogul de care aveam atâta nevoie pentru a scrie ceva aici. Mi-a oferit o conexiune destul de bunicică la net.

Mă întreba cineva zilele astea următoarele: ”Iubești?”. I-am răspuns evaziv că da: ”Mă iubesc pe mine, muntele, ciocolata, jucăriile și alte chestii care nu includ alte persoane în afară de mine”. Pot spune că acum, pe listă, am mai adăugat și telefonul. Îl ador, îl venerez și am să-i ridic o statuie pentru că după chinuri și rugăminți s-a îndurat să-mi pună la dispoziție o conexiune wi-fi între el și laptopul meu. Nu știu cum au picat de acord, că la început tare reticenți au fost (laptopul și telefonul). Cred că-s geloși unu pe altul.

Trecând peste venerarea netului și a telefonului ce-mi permit să scriu aici, să revenim la Cluj. Am să vă vorbesc puțin despre cămin: drăguț, cochet, mobilier nou, curat… te simți aproape ca acasă. Are multă verdeață în jur și multe alte cămine. E plăcut să te uiți pe geam și să privești pomii și-un cer albastru (priveliștea mea de acum – mai jos aveți și o poză).

Îmi place aici. Mă simt bine. Relaxată în ciuda orelor nedormite.

M-am hotărât pe tren, în timp ce meditam într-un întuneric pe fereastră, să scriu în fiecare zi câte ceva despre ceea ce se întâmplă pe aici. Cine știe, poate or să dea peste aceste postări elevi mai mici în an ca mine ce vor participa pe viitor la ”Universități de Vară pentru Elevi”.

Pentru cine nu știe ce se întâmplă aici, am să vă spun încă o dată… asta dacă nu cumva vreți să citiți postul de AICI – Junior Summer MedSchool. Eu, m-am înscris și am fost acceptată la Facultatea de Medicină și Farmacie din Cluj pentru a experimenta timp de două săptămâni viața de student. Ce o să fac? Păi o să fac cursuri la facultate ca cei din anul I, o să am tot felul de activități, o să mă distrez, o să am o presesiune și o sesiune din ceea ce o să mi se predea. Exact ceea ce-i trebuie unui viitor student pentru a conștientiza cât mai bine ce-l va aștepta.

Momentan sunt încântată (încă n-am început cursurile și încă mai am timp berechet până la ora 18 să mă odihnesc). Din moment ce în continuare voi dormi dusă până îmi vor sosi colegele de cameră (deși nu cred că mă voi trezi nici atunci)… așa că rectific, din moment ce în continuare voi dormi dusă până spre orele 17, 18… n-am să vă mai povestesc prea multe despre ziua de azi, așa că am să închei aici trântindu-vă poza de mai jos, așa cum v-am promis mai sus!CAM00918

Un EL ce merită cunoscut!

Nu știu dacă v-am mai vorbit de el sau nu. Dacă n-am făcut-o și în trecut, mare păcat. Oricum, am să vă vorbesc azi de el. De ce azi? Pentru că e duminică și n-am nimic mai bun de făcut într-o zi de vacanță duminica. Nu. N-am nimic mai bun de făcut.

Dacă stau mai mult pe gânduri și analizez în profunzime ceea ce tocmai am spus mai sus, îmi dau seama că am zis o prostie. Mereu există lucruri mai bune de făcut pentru că mereu e loc și de mult mai bine.

Ziceam însă că astăzi am să vă vorbesc despre un anumit el. Acum nu vă gândiți la tot felul de scenarii despre el sau cine ar putea fi el, că vă zic tot acum că am intrat în subiect.

El este student la medicină și îl cheamă Ovidiu. El este student la medicină în anul V (dacă nu mă înșel), la Timișoara. Ovidiu este omul din spatele blogului OvidiusMD, în caz că ați dat peste el până acum. Dacă nu l-ați descoperit pe Ovidiu prin blogosferă vă invit să o faceți ACUM și AICI (click pe cuvintele anterioare).

Eu i-am descoperit blogul cu mult timp în urmă și tare mi-a făcut apoi plăcere să-l urmăresc. Mi-a făcut plăcere să-i citesc fiecare articol și tare mă bucuram când primeam înștiințarea pe mail că a mai postat ceva pe blog. Acum dacă mie mi-a plăcut, sunt sigură că or să mai fie și alții ce se vor găsi încântați de ceea ce vor citi pe acolo.

Fiind blogul unui student la medicină, veți da peste numeroase articole din sfera medicinei, dar și a dezvoltării personale, religiei, științei și multe altele. Articole tare interesante și captivante. Eu spre exemplu cu ajutorul blogului lui am aflat de atâtea documentare interesante dar și de serialul Perception ce este o combinație de medicină cu psihologie. Îmi place că știe să-și scrie articolele pe înțelesul tuturor și e captivant prin ceea ce scrie. Nu-mi place că fix atunci când simți că intri în miezul problemei el încheie articolul. Mi-ar plăcea sincer să dau de articole mult mai lungi și mai detaliate.

Prima dată când am dat peste blogul lui, am fost fascinată fără să citesc prea multe despre el. Am fost pur și simplu fascinată să văd că există oameni fascinați la rândul lor de ceea ce fac. Dedicați muncii lor actuale (fie ea și de student la medicină). Cum mi-am dat seama de asta? Prin felul cum scria articolele, cum își așternea cuvintele într-o pagină virtuală a unui blog.

Omul din spatele blogului OvidiusMD, este unul din oamenii ce mă inspiră și mă motivează efectiv să fac ceva în viață. Este unul din acei oameni ce te îndeamnă indirect să faci ceea ce-ți place și să faci bine astfel încât într-o zi să ajungi să lași ceva bun în urma ta. El face parte dintr-o listă nescrisă a mea cu oameni: AȘA DA!!!

Ar mai fi multe de spus despre blogul lui și despre el, dar cred că eu am spus deja destul și ceea ce am scris eu ar trebui să rămână doar o introducere pentru ei ce ați citit acest articol. Vă las acum pe voi să îi descoperiți blogul și sper să vă placă aproape la fel de mult cât mi-a plăcut și mie!

Blogul lui îți puteți găsi aici: OvidiusMD.net

Pagina de facebook o găsiți aici: Facebook OvidiusMD

Have fun,

Pishky!

Medicină!?

Postul ăsta o să fie tare scurt, că ziua de azi o am tare, tare, tare ocupată cu tot felul de chestii.

Nu știu câți dintre voi știți și câți nu, dar eu cică m-am hotărât de vreo câteva luni bune să dau la medicină. De ce și cum m-am hotărât, e o poveste lungă ce are o istorie de ani de zile ce se poate rezuma la ”pentru că AȘA AM VRUT!”. Da, am vrut să dau la medicină pentru a-i ajuta pe ceilalți. De mică mi-am dorit să vindec oamenii și n-am suportat să-i văd suferind din cauza unor boli incurabile. Mai nou, adică de pe vară, a-nceput să mă fascineze creierul. E complex, frumos și interesant. E ciudat și foarte greu de descifrat. Are tot ce-i trebuie ca să mă cucerească. Până pe vară eram fascinată de inimă și voiam cumva să nu dau la medicină doar pentru că eu am avut cândva probleme voiam să fie din plăcere, multă plăcere! Așa am ajuns practic la creier, căutând altceva mult mai complex! Bine, adevărat, acum și o singură celulă este complexă, practic fiecare părticică din corpul nostru este complexă, având un rol bine determinat încă din timpuri străvechi, străvechi, foarte străvechi.

Deci, da, pe scurt mă pregătesc pentru medicină.. doar că toată frumusețea ei fascinantă, e un adevărat calvar uneori printre chimie și biologie. Iar când te pomenești cu ceva ca mai jos pe cap, îți vine să fugi undeva în lume, departe, foarte departe… sau ce zic eu în lume? ÎN UNIVERS! Ce Univers… în alt Univers paralel. Și totuși în ceea ce veți vedea mai jos, centrul pozei e cel mai frumos și dulce… el mă face de fiecare dată să supraviețuiesc :))

Cam atât cu pălăvrăgeala pe ziua de azi! Vă las să vă delectați și voi printre formule, cuvinte și date de probleme. ENJOY! YACS!

DSCF4951

 

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky :) !

sursă youtube (user Mark Rosengarten )

10-17 ianuarie. Între viață și moarte!

Am uitat pur și simplu. Am uitat de săptămâna asta. Am uitat de începutul ei. O săptămână ce anul acesta se pare că începe joia și se termină tot joia. Acum vreo 7 ani ea începea marțea și nu, nu avea să se termine marțea următoare, ci atunci avea să fie un nou început. Știți voi.. ca un fel de renaștere, o a doua șansă. De atunci, în fiecare an, această săptămână cuprinsă între cele două date este una… pur sentimentală. O săptămână oarbă, mută și surdă în care nu vreau să văd, să vorbesc ori să aud. Săptămâna asta e o tradiție de 7 ani încoace să fiu mai închisă în mine decât de obicei. Mai închisă în mine, dar deschisă mai mult ca niciodată față de mine :). Nici nu știu cum să continui mai departe, cum să-mi încep următoarele rânduri. Cuvintele mi se împotmolesc pur și simplu printre imagini.. printre amintiri. Un amalgam de amintiri. Și deși m-am învățat să-mi stăpânesc lacrimile aproape în orice  moment, printre orice amintire răsărită fie din neant fie intenționat, ori printre amăgiri sau insulte, de data asta se pare că nu-mi iese, am ochii deja învăluiți de câteva lacrimi ce sigur vor aluneca pe obraji până pe taste:). Dar să lăsăm asta la o parte și să continuăm… povestea:

2b15869f67a74ed882abd390e4ab1b02

Acum vreo 7 ani, mai exact pe 9-10 ianuarie noaptea 2006, îmi părăseam orașul. Sau cel puțin asta simțeam. Mă uitam prin parbriz și vedeam lucrurile ce aveam să le părăsesc curând, așa că m-am întors spre lunetă și m-am uitat la cer. Era un cer senin, plin de mii și mii de stele, de la cele mai mici la cele mai mari, de la cele mai sclipitoare la cele mai puțin sclipitoare. Urmăream să văd vreo stea căzătoare, să-mi pun o dorință. Dar n-am văzut. Așa că am renunțat să le urmăresc așa și-am început să trag linii imaginare între ele, să creez munți, râuri, nori și chipuri. Apoi… apoi totul s-a șters, ceva m-a furat pentru câteva ore bune, iar următorul lucru pe care mi-l amintesc e o clădire mare cu vreo 10 etaje, văzută din elicopter sub formă de H. Un spital. Atunci aveam să cunosc prima dată Târgu-Mureșul. Un oraș mare, în care fulgii priviți printr-un geam imens păreau și ei mai bombați, mai mari, mai sclipitori, mai deși. Obișnuiam să privesc în fiecare zi, printre fulgii de nea spre hambarul elicopterului SMURD, nu exista zi în care să nu-i facă probe, să nu-l înalțe spre cer și apoi să aterizeze. Chiar și acum obișnuiesc să mă îndrept spre geamul din cameră și să privesc fie și razele becurilor de pe stradă. Atunci, am cunoscut oameni, mulți oameni. Oameni ce aveau să moară în următoarea zi, peste câteva zile ori oameni ce aveau să trăiască. Îmi aduc aminte doar 2 nume și-o poreclă: Liviu, Mădălina și Kojak. Erau cele 3 persoane ce aveau să-mi înveselească fiecare moment. Îmi alungau fiecare gând despre moarte și-mi spuneau povești, deși primii 2 erau mai mici cu vreo câțiva ani, iar cel de-al 3-lea avea vreo 16-17 ani. Acum vreo 7 ani, am aruncat undeva, într-un colț de salon copilul egoist și răsfățat din mine. Am învățat să împart cu cei mai puțin norocoși ceea ce aveam eu. N-am să-i uit niciodată lacrimile lui Liviu după bananele aduse de tatăl lui într-un vis. Îmi amintesc și acum momentul: dormea liniștit în pat, se trezește fericit și-mi spune ”Dănuța, hai să mâncăm banane. Tata a adus ieri banane!”; maicăsa s-a uitat nedumerită și i-a spus ”Liviu mamă, dar tata, tata ști bine că nu poate să vină la noi”; șiroaie de lacrimi au început să-i curgă pe obraz, strigăte după ”tata” și banane îi ieșeau pe gură, doar că nimic nu era real, totul fusese doar un vis, un proaspăt vis, la fel cum eu visam noapte de noapte că mă părăsește mama :). Atunci am învățat să dăruiesc și celorlalți, așa că tot ce cumpăra mama de la magazinul din subsolul spitalului împărțeam prin tot salonul și apoi prin celelalte saloane. Îmi plăcea să văd zâmbetele pe care eu le avusesem ani de zile pe față chiar și o secundă pe fețele celorlalți. Așa, încercam să-mi alung moartea din gânduri, chiar dacă nu reușeam în totalitate. Eram fericită că pot să ofer celorlalți ce-am primit eu 11 ani, dar în același timp mă întristam undeva în spatele unui zâmbet la gândul că și eu pot muri cum pățeau cei de câteva luni, câteva săptămâni ori câțiva anișori… și totuși mă simțeam fericită că eu, eu reușisem să trăiesc măcar atât, să mă bucur de părinți, de bunici, de iubire și de tot ce-mi puteau oferi aceștia zi de zi. Tot atunci, am fost drogată pentru prima dată, cu acceptul mamei, că eu strâmbam din nas de fiecare dată când vedeam doctorii și rezidenții intrând pe ușă. Mă uitam în ”scârbă” după cum zicea amuzată chiar mama, așa că săracii s-au obișnuit chiar după primele două zile și mi-au aplicat un regim special: îmi luau sânge, îmi făceau injecții, mă consultau, dimineața la prima oră, înaintea tuturor când aveam somnul cel mai adânc și mai bolovan, de nu schițam nici un gest… până și la EKG m-au luat pe brațe, dar, într-un final m-am trezit… ventuzele alea erau totuși… prea reci! Revenind totuși la droguri, acolo n-aveau cum să mi le mai dea în timp ce dormeam, așa că înainte cu vreo 2 ore de marea operație, mi-au dat o chestie mică și albă, rotundă ce într-o jumătate de oră m-a făcut să văd dublu/triplu, să fiu euforică și să-mi împleticesc limba :). Și totuși mica pastilă m-a făcut să fiu mai lucidă și fricoasă ca niciodată și tot atunci mi-am făcut tatăl să plângă. Pentru prima și ultima dată, mi-am văzut tatăl plângând, la căpătâiul meu, într-un lift, spre o sală de operație, unde i-am spus involuntar ”Mi-e frică. Eu nu vreau să mor. Știu că o să mor. Dar tu, să mă iubești în continuare.”. Nu știu care parte l-a atins cel mai tare, dar oricum ceva a făcut-o. O mască pe față, cu o mână deasupra ei,  tot ce-mi amintesc.. și a.. da, o poezie.. nu m-au pus să număr invers, m-au pus să le spun o poezie. Și-am început ceva cu puișorii, singura poezie ce chiar și acum o mai știu :). Sunt ultimele imagini memorate din ziua de 17 ianuarie de la ora 12 ziua până la ora 1 noaptea din 18 ianuarie. Atunci m-am trezit,imediat ce s-a terminat operația, chiar dacă în mod normal trebuia să mă trezesc după încă vreo 12 ore. Dar eu mereu am funcționat pe invers față de așteptările celor din jur :). Asistente, multe asistente în juru-mi, ce încercau să comunice cu mine. Nimic. Nu puteam vorbi. Un tub ce-l aveam pe tot gâtul și conectat la aparate mă făcea să tac. Dar, am reușit totuși să mă forțez să spun ”mama”. În zadar. S-a găsit o unguroaică mai înțepată să urle la mine că nu-i nici o mama. Un șoc, visele mele părăsită de mamă și spusele ei au creat ceva în mine, ceva puternic, ceva ce nici acum nu-mi dă pace și încă am coșmaruri că-mi mor apropiați :). Însă, cum am fost dintotdeauna un copil ce a obținut mereu ce a vrut, ceva a făcut să fie așa și de data asta, așa că un doctor a intrat pe ușă, a văzut că nu-i ceva în regulă cu mine așa că a întrebat asistentele starea mea, iar răsărita de unguroaică s-a găsit să-i spună. Un singur țipăt am mai auzit către ea. A început să plângă iar mama a ajuns lângă mine cât ai zice ”pește”.. bine.. cât ai zice de ai multe ori ”peste” :D. Mofturoasă la mâncare, de mă dureau urechile când auzeam de ea, aș fi mâncat atunci și pietre, singurul lucru ce aveam voie era o ”supă”=apă chioară cu tot felul de chestii prin ea să-mi întărească organismul… așa că refuzam paiul din pahar și mă uitam pe geam, un geam ce-mi oferea o vedere mai bună asupra elicopterului sub fulgii de nea, iar noaptea, chiar și noaptea-mi lumina un bec drept în față, lăsându-mă să mă bucur de zăpadă (cred că așa am început să iubesc eu cu adevărat iarna), iar până la urmă sfârșeam trăgând din pai conținutul ăla scârbos. Peste alte 2 zile, aveam să sar prin paturi, măcar asta-mi era singura bucurie pe lângă supa aia și printre numeroșii doctori. Încă o lună mai aveam să mai stau acolo, captivă între toți acei pereți, printre toți acei bolnavi. O lună e mers aproape zilnic la psiholog ce încerca să mă facă să vorbesc, din nou, să mă exteriorizez. N-a reușit, de fapt n-a reușit nimeni nici până în ziua de azi. Îmi plăcea însă să o ascult, dar nu-mi plăcea să-i dau crezare. Să se chinuie, că doar și eu am făcut la fel, nu? Atunci, a dispărut copilul sincer și bun din mine, atunci am început să urăsc pentru prima dată lumea, începând cu niște doctori incompetenți de prin orașul meu :), apoi am urât adulții, toți acei adulți ce mă copleșeau și încercau să mă compătimească. N-am dorit niciodată compasiune și nici n-o doresc. E un sentiment fals din punctul meu de vedere :). Atunci am început să nu mai am încredere în oameni, deși mulți cred fix pe invers, dar îi las, îi las să creadă.. doar asta e și intenția nu? Dar cu toate astea am mers totuși prea departe, așa că am rănit și oameni nevinovați, fie ei adulți ori chiar copii, prieteni sau nu :). Am încercat de-atunci mereu să nu țin cont de nimeni, de nici un sfat, uneori nici de-ale mamei sau tatei, iar uneori poate că sfaturile lor erau drepte, iar îndemnurile și mărturisirile lor prea pline de adevăr. Acum, încerc să mai schimb ceva la mine, încerc să-nvăț să ascult mai mult, să trag mai multe concluzii și nu să le evit :). Și da, poate că e prea târziu față de acele persoane, poate uneori chiar și față de părinții mei, dar poate nu e prea târziu să nu mai rănesc și pe alții cu încăpățânarea mea :).

and_so_it_begins_west_end_bar_the_end_opens1

Și uite așa, de-aici, a pornit și dorința mea de a da la medicină.. că tot mă întrebau mulți de ce vreau asta. Na poftiți răspunsul, puțin mai dur, dar altul n-am 🙂

Acum, vă rog să mă scuzați, dar până pe 17, iau o pauză de blogging, de facebook, de mess și chiar și de telefon, păcat că nu pot lua și de școală tot până atunci și tot va trebui să dau ochii cu persoane mai mult sau mai puțin plăcute :). Dar măcar mă pot opri din cele 3 menționate mai sus. Am nevoie să nu mai răspund întârziat, ironic ori în bătaie totală de joc în săptămâna asta. Vreau liniște, mai multă liniște decât am avut poate parte vreodată. Duminică plăcută în continuare tuturor și o săptămână cât mai plăcută și ușoară. Și nu vă faceți griji, n-o să fie pustiu blogul ăsta… văd că Spoil e tare activ pe aici și-i și place, așa că o să vă țină el de urât, sper, până joi :).

Mai jos, am să vă las o melodie ce-a mai fost pe blogul ăsta, o melodie ce m-a fascinat din prima pentru că mi se potrivește :). E ceea ce simt, ce vreau, ce sper 🙂

sursă youtube ( user LWFlegos )

Bolile sufletului

Astăzi m-am hotărât să scriu articolul pentru Blog Power de pe MWB,  pe o temă propusă de Bianca. O temă … cu un subiect profund aș putea spune. Tema, după cum cred că v-ați prins deja, este chiar titlul acestui post. O temă greoaie aș putea spune, deoarece poate fi privită din N unghiuri sub X aspecte în Z moduri de către fiecare din noi.

Pentru parcurgerea acestei teme, Bianca ne propune un set de 3 întrebări… iar acum am să o citez, urmând în continuare să discutăm pe baza lor 🙂

Bolile sufletului

  • Ce este mai grav: să fii bolnav psihic sau fizic?
  • Este medicina capabilă să vindece durerile sufletești?
  • V-ați simțit vreodată bolnav spiritual și cum ați ieșit la liman?

După cum spuneam mai devreme această temă poate fi privită din N unghiuri sub sub X aspecte în Z moduri de către fiecare din noi. Abordând primul subpunct al Biancăi ne dăm seamă că în mintea noastră apar mii și mii de gânduri asupra vieții noastre de până acum, încercăm să delimităm psihicul și fizicul, dându-ne seama că este peste putința noastră, ele fiind parcă de nedespărțit și totuși atât de dureroase separat dar împreună. Știu pare ciudat ceea ce tocmai am zis. Însă durerea psihică provoacă și durere fizică, precum și invers, fiind un proces total inconștient. Spre exemplu, dorul unei persoane, pierderea acesteia definitivă îți produce conștient o durere psihică/sufletească, această durere inconștient producând lipsa chefului, lipsa  poftei de mâncare ( ce duce la slăbirea organismului), dureri de cap și alte cele, producând astfel inconștient durerea fizică. Durerea fizică în schimb: o lovitură, o tăietură îi induce minții noastre și o durere psihică, deoarece psihicul și fizicul sunt strâns legate între ele. Așadar, pentru mine ambele sunt la fel de grave, pentru că ambele se produc una pe cealaltă. Nu există nicăieri una fără cealaltă la fel cum inexistența lor nu poate fi produsă, ele fiind programate în genele noastre să se declanșeze la diferiți stimuli de viață.

Dacă boala psihică și cea fizică am spus că se induc una pe alta inconștient, ei bine ele nu pot fi ambele vindecate de medicină. Dacă medicina mai poate vindeca anumite boli legate de fizicul omenesc, de corp și de organele componente, medicina nu poate soluționa problemele sufletești la fel cum nu este capabilă să vindece toate bolile existente, precum cancerul. Pentru bolile sufletești ar exista psihologi, însă psihologii sunt puși pentru a descoperi frământările tale sufletești, de vindecat ele nu se mai pot vindeca! Se pot închide, dar rana rămâne vie în sufletele noastre pe tot parcursul vieții. Ea este semnul unui psihic nevindecat în totalitate, amintirile apărând de fiecare dată când prind ocazia. Bine, adevărat este și faptul că o urmă a unei boli fizice rămâne undeva în adâncul unor celule afectate, dar fără risc de recidivare în majoritatea cazurilor. Pe când aceste boli sufletești tind mai tot timpul să recidiveze și recidivează dar nu în totalitate, fiind stopate de mintea umană și de dorința acesteia la un nivel mediu, acest nivel mediu fiind de fiecare dată mai avansat sau neavansat ( depinde de structura sufletească a fiecăruia). Pe scurt, nu consider că medicina poate soluționa problemele sufletești, psihologia fiind o ramură îndepărtată a medicinei, medicina ocupându-se fix de repararea și restabilirea normală a funcțiilor fizice.

Iar acum, ca să ating și ultimul punct propus, am să răspund printr-un mare DA. Fiecare din noi avem probleme sufletești, fie că ne moare pisica, avem anumite decepții în lume ori mai știu eu ce alte chestii. Din păcate ne confruntăm cu aceste probleme sufletești încă de mici.. de foarte mici, de cum începem să distingem lucrurile cât de cât unele de altele, de cum învățăm să prindem grai. partea cu limanul… și aici ar fi ceva de discutat. Pentru mine viața ( în contextul de față) este asemenea unui ocean presărat cu insule ce se scufundă și valuri înalte, iar noi simpli înotători ce își caută disperați un țărm. Înotăm și înotăm până ieșim la liman, dar insula… insula se scufundă, iar noi, noi devenim iarăși înotători spre liman, un alt liman ce se va scufunda, la fel ca viața, la fel ca toate visele într-o bună zi cu soare sau cu ploaie. Fiecare ieșim la liman într-un fel sau altul , mai repede sau mai târziu, mai ușor sau mai greu. Dar viața este făcută în așa fel încât nimic să nu fie perfect, sufletul nefiind astfel o excepție, îmbolnăvindu-se mereu și mereu de altceva, la fel ca și trupul ce pică pradă în ghearele bătrâneții și ale timpului, ale bolilor și ale morții.

Sper să nu vă fi indispus prea mult cu aceste concepții ale mele asupra lucrurilor de genul. mi-a făcut plăcere să îmi expun părerea și despre așa ceva.Acum, vă las.. căci idei nu mai am.. dar vă invit și pe voi să participați la Blog Power de pe MWB.

Mai participă și ei ( poate vă plac! ) :

Mers pe bicicletă

Blocat în ocean

Dragostea nu se bagă la spam!

Stresul și efectul placebo

Eu –  medicul sufletului meu!

Suflet bolnav de lume