Se caută să se muncească cât mai puțin și să se câștige cât ma mult

Cu sau fără voia noastră creștem. Devenim adulți. Și începem ușor, ușor, să ne „dezlegăm” de părinții noștri. Să ne îndepărtăm de pe drumul nostru comun. Să ieșim oarecum de sub protecția lor și să o luăm fiecare pe drumul nostru, în funcție de instinctele proprii, de dorințe și de cum simțim că ar trebui să ne ghidăm pașii ca să reușim să ajungem acolo unde ne-am propus. Așa merge viața. E un ciclu foarte bine cunoscut de către fiecare om în parte, la fel cum este ciclul zi-noapte și rotația Pământului. Și, deși e un ciclu infinit, pare că nimeni nu s-a plictisit de el, căci viața continuă să existe.

Deși viața este aceeași, urmând aceiași pași, impactul pe care îl are asupra fiecărei persoane în parte este unul cu totul diferit, căci fiecare gândim diferit și acționăm diferit chiar și în situații identice. Ne dorim altceva, sperăm la altceva și luăm cu totul alte decizii asupra vieții noastre. Viață însă, deși pleacă din același punct, ajunge pe cărări diferite, ca în final să ne contopească în același punct. Însă tocmai asta cred că este frumusețea vieții. Faptul că, deși pornim în același punct și sfârșim la fel, avem vieți diferite. Istorii diferite care să facă una singură și să rămână pe pământul ăsta.

Și pentru că fiecare ajungem la un moment dat să ne facem propria noastră viață, independentă de cea a celorlalți, începem să ne alegem drumul. Să alegem ce vrem să facem cu viața noastră și cum vrem să ne-o continuăm astfel încât să ne-o facem cât mai frumoasă și cât mai ușoară și, de ce nu, să le oferim și celor din jurul nostru o viață frumoasă și plină de împliniri alături de noi. Cu toții ne dorim asta și încercăm să facem în așa fel încât să ne îndeplinim fiecare vis în parte.

Totuși, atunci când visul pare greu de atins, ne oprim în loc să reflectăm asupra ceea ce am făcut și a ceea ce ar trebui să facem. Iar atunci ne dorim ca totul să fie mult mai ușor de îndeplinit, pentru că realizăm că visul nostru mai are mult până să fie împlinit și că avem de muncit mai mult decât ne-am închipuit la început. Nu vrem să acceptăm că cele mai frumoase fructe ale reușitei să culeg după multă muncă și poate chiar multe lacrimi vărsate. Nimic nu se obține ușor. Și, deși știm asta, pur și simplu nu vrem să acceptăm.

Atunci când întâmpinăm probleme de genul acesta, de cele mai multe ori tindem să discutăm cu apropiații. Avem nevoie de sfaturi, de păreri și de opinii cât mai diverse, așa că mergem și cerem ajutor, dacă noi singuri nu putem lua o decizie. Iar sfaturile vin în funcție de cum te vede fiecare persoană în parte, de ceea ce crede că ți se potrivește și de ceea ce i se pare că ți-ai dori tu. iar cum tu vrei, probabil, să muncești cât mai puțin și să câștigi cât mai mult, lumea din jurul tău o să-ți prezinte diverse job-uri din care cred ei că se câștigă foarte ușor și se muncește foarte puțin. Lucru ce, sincer, după umila mea părere, nu este posibil, Orice ai alege să faci cere efort și muncă, chiar și dacă ți se oferă o angajare videochat Bucuresti, ori un post la KFC, sau să împarți pliante pe stradă. Nu-i ușor să faci niciuna dintre cele de mai sus. Iar dacă mă întrebați pe mine de ce, v-aș spune că doar bunăstarea obținută cu adevărat greu este cea care va fi mereu apreciată din suflet și din inimă. Tot ceea ce se obține ușor să și pierde foarte ușor pentru că nu știm să-l apreciem la adevărata lui valoare. Așa că ar trebui să muncim mai mult ca să câștigăm lucruri care să ne bucure și pe care să le apreciem cu adevărat.

Plasare în timp și spațiu

descărcare

Mi-am schimbat camera ieri. Am modificat-o. Am scos din ea televizorul și o măsuță. Le-am mutat în partea cealaltă de cameră. Cea care nu ține de dormitorul propriu zis. Și așa nu mă uitam la TV. L-am păstrat doar ca să mă joc pe Wii. De dimineață m-am trezit buimacă, căci, eu mă trezesc la foc automat și mă ridic pe jumătate din cu ochii ațintiți pe ceasul TV-ului. Dar care ceas? Căci, în locul lui era un șezlong de pe vremea țarului. Mă întrebam în ce cameră am aterizat, pentru că pe aceasta nu o recunoșteam ca fiind a mea. M-am cufundat printre pernele moi din pat și mi-am lăsat gândurile să zboare în zări abstracte. Știu că ar fi trebuit să-mi fie milă de ele și să nu le îngădui să-mi părăsească mintea pe frigul ăsta, ca nu cumva să le înghețe aripile. Mi-a păsat în schimb doar de mine, iar pe ele le-am lăsat să moară sub simbolul abstractului.

Plasare forta de munca. Gândurilor mele nu le-au înghețat aripile. Se pare că s-au întors la mine cu gânduri la fel de abstracte ca zările în care își luaseră zborul. Acum, întoarse, în mintea mea erau și ele șomere. La fel ca majoritatea populației țării. Erau plasate în timp și spațiu. Două entități necunoscute ca și dimensiuni. Atâția subiecți în căutarea zărilor muncitoare. Atâtea zări invers proporționale cu numărul subiecților. E o nebuloasă. Ambele se caută unele pe altele. Se atrag, reprezentând poli diferiți… și totuși se resping prin însăși firea lor ce nu le permite a fi împreună. Atâția subiecți suferinzi. Atâtea zări pustii  și incapabile de a-și accepta proprii subiecți.

La tot pasul oamenii își caută de muncă. Fie pentru a se întreține pe ei, fie familia. Atâtea guri flămânde ce stau sub semnul prost plasat al forței de muncă. Oameni sunt destui. Forța de muncă insuficientă. Oameni se caută. Oameni se găsesc. Oameni nu sunt. Atâta minciună în jur. Atâta cantitate de adevăr nespus. E un cerc vicios. Un cerc ale cărui margini încă nu se cunosc, dar se știe că ele există. Există sub o formă rotundă, perfectă. Iar asta se știe din însăși repetivitatea perfectă a lucrurilor, căci doar pe marginile unui cerc poate exista o repetivitate fără întreruperi. Și… deși perfecțiunea este iluzorie, în cazul de față există. Există o perfecțiune a imperfectului, atinsă prin neîmpliniri și foamete.

Atâția oameni care-și caută menirea, neștiind în ce parte să o apuce… oricare fiind până la urmă greșită. Atâtea posibilități imposibile. Atâtea lucruri cu și fără sens. Un sens abstract. interpretabil. De neînțeles. Atâția tineri ce-și vând sufletul pe locuri de muncă bănoase, doar pentru a nu rămâne pe dinafară. prea puțini sunt cei care-și găsesc într-adevăr ceea ce le place cu adevărat. Ori, mai bine zis, prea puțini care pot să facă ceea ce le place. Fără restricții. Fără impedimente sociale și morale.

Mă uit în jur și văd atâția oameni pierduți în necunoscutul absolut al Universului, fără ca ei să știe asta. Setați pe rapiditate, cu pașii îndreptați robotic spre anumite locuri, urmând să facă anumite lucruri lipsite de viață și importanță, ci doar din pură rutină. Atâția oameni neîmpliniți pe niciun plan. Atâția oameni triști cu zâmbetele inversate.