Am fost la concertul 30 Seconds To Mars!

N-am scris ieri. Că… că n-am scris ieri. De ce? Am să vă povestesc eu într-o altă viață. Da. Ați citit foarte bine. Într-o altă viață.

Am dat BAC-ul. Și l-am luat. Acu mă pregătesc de admitere. Apăi și dacă am dat BAC-ul și-am terminat cu el, ce mi-am zis. Hai în tren, cu pofa de română care nu-mi mai e profă de română, ci prietenă… și hai la București. Că doar, cum să ratezi concertul așteptat al anului 2014 din România, 30 Seconds To Mars(30stm). Să-i văd și să-i ascult, live, a fost visul meu de mulți ani. Acum nu mai e un vis. Acum a devenit o realitate. Iar despre asta vă vorbesc mai jos, în postul meu de juma` de oră.

30 seconds to mars

Când am aflat, oficial, că vor veni în România, m-am amărât, întristat și toate cele, pentru că știam că nu-mi permit să cumpăr un bilet să-i văd. Și asta nu pentru că nu sunt un fan adevărat, ci pentru că banii mei, în perioada aia, cât și în perioada de față, se îndreptau către alte priorități (cum ar fi pregătirea mea pentru admitere). Dar mi-am zis că asta e și am mers mai departe. Nu intrau zilele în sac și eram sigură că aveam să-i văd, cândva. Toate astea s-au schimbat însă în momentul în care pe Blogal Initiative a apărut o campanie cu promovarea concertului 30 Seconds To Mars(30stm). Campanie care avea ca premiu două invitații duble, în zona Golden (a doua cea mai bună zonă din cadrul concertului). Două bilete în valoarea de 256 RON. Și nu. N-am avut timp să scriu din cauza BAC-ului și a admiterii. M-am amărât și mai tare și am continuat să merg mai departe. Cândva tot aveam să-i văd. Totuși, cineva acolo sus se pare că ține cu mine și vrea cu tot dinadinsul să-mi îndeplinească dorințele și marile mele visuri. Astfel, tot pe Blogal Initiative, s-au scos la licitație alte două invitații, tot în zona Golden. Și uite așa, în ziua de marți, după BAC-ul la română și înainte de BAC-ul la matematică, am stat și-am licitat într-una, peste alții care licitau peste mine, pentru a obține invitațiile. Nu conta cât aveam să dau. Mi-aș fi dat și toate punctele ca să ajung la concertul ăsta și să nu-mi ratez a treia șansă de a-i vedea și a-i asculta live. Și-am câștigat licitația. Mi-am pierdut locul în Campionatul Național de Blogging, iar de pe locul 7 am ajuns pe locul 362 (acum mă aflu pe 349 – am mai urcat). Și uite așa am ajuns eu a concert, cu profa de mânuță. Pardon. Fosta profă.

Să povestesc de la început, sau de la sfârșit? Hai să încep cu partea proastă și să vă povestesc de la început. Am ajuns în fața porților de la Romexpo la ora 17. Intrarea se făcea la ora 17:30. S-a făcut însă la ora 19. De ce? Păi pentru că România. Și pentru că organizare în stil românesc. Și pentru că incompetență din partea organizatorilor. Dar am intrat într-un final. Și asta ar fi prima parte bună.

Oameni. Mulți oameni. Mii de oameni care așteptau același lucru. Să-și vadă trupa preferată. Dar nu. N-au avut noroc din prima, căci iniția a cântat o trupă în deschidere (Bad Things), care mie mi-a plăcut tare mult și mă bucur că i-am descoperit.

După o oră însă, după o oră au apărut cei de la 30 Seconds To Mars. Iar de aici totul a fost absolut genial, mai ales că am avut locuri foarte bune și am văzut foarte bine tot ceea ce se petrecea pe scenă.  Am cântat cu ei. Am sărit. M-am bucurat de fiecare moment în care invitau pe cineva pe scenă, iar aici am două momente preferate: primul, când a rugat pe cineva, pe scenă, să-l învețe să spună ceva, iar respectivul i-a spus „du-te dracu”, iar Jared repeta într-un asta; iar doi, când a urcat două tipe pe scenă și le-a pus să stea la picioarele lui. M-am bucurat de baloanele aruncate.  M-am bucurat de momentul în care a intrat cu steagul României pe scenă. Sau când din tunuri au început să iasă bucăți de hârtie tricolore. Iar apoi steluțe albe. M-am bucurat de melodii. De mesaje. De momente. Per ansamblu, a fost cel mai genial (și se acceptă, în cazul de față, sintagma incorectă „cel mai genial”) concert ever! Iar la anul, căci au promis că vor reveni, pentru că publicul a fost genial și pentru că lor le-a plăcut de noi, îmi voi lua bilete în fața scenei, să urc acolo pe scenă! Însă, cum orice vis se termină, așa s-a terminat și concertul. S-a terminat cu 30 de oameni, din public, urcați acolo, lângă cei de la 30 Seconds To Mars. Cântând. Sărind. Bucurându-se. Un concert care își merită tot banii (mai puțin organizarea și organizatorii). Un concert fabulos care a transmis mesaje.

Și ca să nu mă mai lungesc atât, că aproape ajung la 1000 de cuvinte, am să vă las poze, nu multe, toate din arhiva profei…. că na.. ea a avut aparat. Oameni care se gândesc la toate, nu ca mine. Iar la anul, cei cărora vă place această trupă, să știți că merită din plin banii, atunci când îi ai, desigur.

La pat (2)

still-sick

Dimineața asta e mai frumoasă. Nori și ceață se zăresc prin geamul meu. Soarele e pierdut undeva dincolo de ele. O întunecime albicioasă stă să se năpustească asupra-mi. Totuși, dimineața asta e frumoasă. Mi-au plecat la plimbare durerile de cap. S-au contopit cu ceața, cu norii, cert e că au plecat. Le-am dat papucii. Le-am alungat din trupul și sufletul meu, căci simt că m-au îmbătrânit cu cel puțin zece ani. Zilele astea alături de ele a fost un chin. Deci, ne-am despărțitparty.

Viața e frumoasă fără ele. Viața e minunată fără ele. Zâmbetul și-a făcut apariția, după mult timp, pe fața mea. E așa plăcut. Un sentiment cald și frumos. Lumea asta rea, până acum, m-a tot speriat. Mi-a spus că după fiecare despărțire suferi, pentru că se rup suflete. Eu de ce sunt fericită? Poate pentru că le-am urât și nu le-am iubit… DELOCthinking? Mneaaah… viața e prea frumoasă pentru a fi trist. Zâmbește, că ai de ce… spre exemplu: Pământul încă se învârtenerd.

Lipsa durerilor m-a lăsat să mă ridic din pat. Ah.. ce frumos e să simți din nou covorul moale sub tălpile calde. Camera parcă prinde alt contur din picioare. E mai luminoasă, mai spațioasă, mai frumoasă, mai primitoare. Mi-am pus o melodie pe fundal. Când și dansez. N-am mai făcut de prea mult timp asta. Îmi era dor să mă simt un copil într-o lume fără griji. Dau cu stângu-n dreptul, dar n-are nimic… asta e dacă am renunțat la cursuri de dans când am fost mică. Cică nu aveam timp. Dar asta pentru că nu știam că timpul avea să fie și mai puțin peste ani. Deși a rămas același, 24 de ore, el se micește pe zi ce treceI don't want to see. Ce trist. Foarte trist. Dreptul se răzbună pe stângul. Acum dau unul într-altul fără pic de milă. Nu le e milă de mine… și mie care mi-a fost întotdeauna milă de eleno talking.

Dansul meu s-a sfârșit. M-am resemnat că n-am să excelez niciodată. Cânt. De ce nu mi-aș teroriza puțin vecinii? E frumos să-ți terorizezi vecinii. Mai ales când te trezești cu manele la ora două noaptea. Vocea mea extraordinară o să le spargă toate geamurile și o să le fisureze pereții. Și când mă gândesc că eu nu am mișcat un degetdevil. Da… știu.. sunt rea. Foarte rea… dar ce, voi bunătatea nu mi-o vedeți? E așa mare și frumoasă și… VIZIBILĂ!angel

Să știți că dacă n-am sens și acum nu stau în pat să învăț pentru teza la  română (mama ei de teză!!!!!), e din cauza efectului pastilelor. Considerați-mă ca fiind puțintel mai mult drogată de la atâtea pastilebig grin. Spun și eu lucruri… că doar e blogul meu și pot spune ce vreau! Ete așa… na!

Urmărită…

550px-Avoid-Attack-if-You-Think-You're-Being-Followed-Step-1

…de o melodie!

Astăzi, am fost urmărită de o melodie. La radio, pe youtube la recomandări și în playlist-ul de la telefon. Ciudat. Peste tot a pornit în același timp. Cum s-a întâmplat asta habar n-am. Dar dacă eu a fost urmărită de melodia asta de la momentul cu pricina până astă seară, pentru că versurile ei mi se împleticeau cu puținii neuroni rămași, am decis să vă urmăresc și eu pe voi cu ea. Și dacă am decis asta, o las mai jos.

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Enjoy it,

Pishky!

sursă youtube (user RoadrunnerRecords )

Muzică

Mai întâi ar trebui să vă spun că la Târgu-Jiu: NINGEEE NINGEEEE NINGEEEE!!!!!!!

Ok. Irelevant ceea ce tocmai ați văzut mai sus!

Apoi, cred că ar trebui să vă spun că postul acesta nu trebuia să fie ceea ce vedeți acum, ci după gândurile și meditațiile mele de azinoapte ar trebuii să fie despre ”Oameni”. Dar va fi și acesta, probabil într-o altă zi, curând sper, pentru că nu-mi pot dezamăgii tavanul ce i-a fost gazdă privirii mele în gol ce-și desena scenarii colorate în întinderea lui.

Trecând și peste cele de mai sus și revenind la postul de azi, ”Muzică”, vă mărturisesc faptul că în inconștiența mea de toate zilele și cred că și cu puțină prostie, cândva, am dat subscribe pe youtube celor de la ”MediaPro Music” și mare… mare greșeală am făcut, fiind bombardată cu tot felul de melodii cu nu mai mult de câteva cuvințele repetate în decursul celor 4 minute ale fiecărei melodii. No, dar azi, azi am reintrat pe youtube și văd o melodie intitulată ”Beautiful life”… logic, mă aștept să fie una din acele melodii în care o să mi se facă scârbă de atâta ”Beautiful life” și tare sunt surprinsă când o ascult și văd că are mai mult de 4 versuri ale refrenului! Da, versuri faine, care m-au atras să-mi placă cât de cât melodia și să o ascult și reascult și tot așa.  Iar dacă mie mi-a plăcut, e musai să vi-o arăt și vouă :)! Mă gândesc acum, că poate românul, totuși, începe să se deștepte puțin câte puțin și să renunțe la melodiile comerciale și la folosirea excesivă a sintetizatorului. Poate acum înțelege că e necesar să readucă calitatea printre sunetele muzicale.. nu că aceasta ar fi totuși cine știe ce… bine, comparativ cu melodiile alea de câteva cuvințele asta e undeva muuult deasupra tuturor, iar eu sper să se compună melodii care să fie mult deasupra acesteia :). Dar gata cu laudele la adresa românului, că el și-o ia în cap și iar se prostește :).

color_of_music-1680x1050

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky :) !

sursă youtube ( user MediaProMusic )

Les Miserables!

les_miserables_ver11

Părerea lui Spoil:

Bonjour à tout le monde!. Tocmai ce am ajuns acasă de la cinema. Filmul de astăzi a fost cum o spune titlul „Les Misérables”  tradus în română „Viața unui angajat român” un film pe care îmi place să-l numesc „the bag of chips” trailerul este interesant dar acțiunea și povestea lasă de dorit. Nu pot să neg că nu mi-a plăcut măcar puțin , dar sincer să fiu am mers la acel film din 3 motive mai speciale Hugh Jackman also knowed as Wolverine, Sacha Baron mai cunoscut și ca The Dictator sau Borat, și un final  superba  Helena Bonham. În final tot ce am putut observa în acest film este ca toți francezii sunt rapperi, dacă doriți un film în care nu pot să vorbească mai mult de 3 cuvinte fără să cânte vă sugerez să nu vizionați acest film. Adică na poate că vă place muzică-lul dar sfatul meu NO, HELL NO!  să scurtez filmul numai într-o singură melodie din cele 20+ . Enjoy!

Părerea lui Pishky:

Să vă mai salut și eu? Nu vă mai salut, că vă salută deja Spoil! Eu încep direct. De fapt nici nu știu cu ce să încep mai întâi, cu faptul că mi-a plăcut sau că nu mi-a plăcut. N-am lucrat niciodată cu jumătăți de măsura și nici nu am degând să o fac vreodată, dar de data asta balanța mea conține pe talere fix 2 jumătăți identice de dezgust și de plăcere asupra filmului. Și totuși, cele 2 jumătăți identice se încăpățânează să sfideze orice lege a fizicii dezechilibrând balanța într-o parte și în alta la infinit. Am să încep totuși cu ce mi-a plăcut: subiectul. Da mereu mi-au plăcut filmele cu un astfel de subiect, tocmai de aceea am ținut morțiș să-l văd când apare. E într-adevăr o realitate crudă, dar e o realitate ce a fost, este ( deși se neagă asta) și o să fie mult timp și de acum în colo… și asta numai pentru că mereu or să fie oameni cu și fără suflet :). Însă acest subiect nu s-a știut a fi dezvoltat de către regizor și scenariști..

Nu mi-a plăcut musical-ul, deși în general îmi plac musical-urile… însă doar acelea ce se și potrivesc cu povestea ce vor să o împărtășească oamenilor. Acest musical nu se potriva cu tema. NU. Nu cred că ”mizerabilii” aceia mai erau în stare să-și cânte nenorocirile în situația deplorabilă în care se aflau. Eu una chiar refuz să cred că francezii făceau asta în timpul revoluției și înainte de ea.

De asemenea sunt aproape sigură că francezii patrioți din vremea lui 1800 se răscolesc în mormânt din cauza faptului că filmul este făcut de englezi, în engleză cu numele în franceză. Săracii… ce naționaliști erau și ce pățesc acum. Cred că naționaliștii de atunci cu tehnologia de acum ar fi iscat un adevărat război împotriva englezilor din cauza acestui fapt :D.

Acum, sunt sigură că și Victor Hugo se răsucește în mormânt prin faptul că i-au denaturat conținutul romanului său de la început până la sfârșit, adăugând și scoțând personaje, tăind și lipind alte secvențe.

Secvențele, ei bine secvențele mie una nu mi s-au părut a fi toate filmate în Franța, Paris, ci chiar în Anglia, Londra. Dacă greșesc, mii de scuze, dacă nu.. păcat 🙂 Mi s-a părut la un moment dat a fi Versailles, în câteva secvențe, dar restul, restul păreau a fi în Londra :). Bieții francezi.. ce somn neodihnit or avea ei acum printre morți.Tare rău îmi pare de ei.

Sincer, nu știu dacă să vă îndemn să-l vizionați și voi ori ba. Poate ce nu mi-a plăcut mie, pe voi o să vă încânte și ce mi-a plăcut să vă dezguste. Însă de un singur lucru sunt curioasă: Voi ce părere aveți? Așa că vizionați-l și spuneți-ne și nouă :). Eu una, de curiozitate, m-am apucat să citesc până și romanul alcătuit din 3 volume ce mereu mi s-au părut IMENSE. Nimic nu m-a convins până acum să-l citesc, până la acest film a cărui poveste nu prea bate cu spusele mamei.

P.S. V-am pus mai jos și trailer-ul 🙂

sursa youtube(user PhanaticalJekkie)

sursă youtube (user DanceOn)

 

1900. Un pian

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

O cutie cu trufe. Un pian cu 88 de clape :). Infinite sunete din alunecarea degetelor pe clape răzlețe, ies. Puțini sunt cei ce știu că pianul, este undeva în topul pasiunilor mele. Cum și de ce așa, nu aș ști să vă explic :). Nimic nu pare însă mai liniștitor decât un cântec de pian, ce-ți alunecă lin fie că sunt ritmuri alerte ori ba. Iar atunci când pianul și pianistul său au în spate o poveste, muzica lor se face a fi mult mai valoroasă pentru fiecare în parte decât era deja. Se spune că: ”Nu ești cu adevărat terminat atâta timp cât ai o poveste bună și pe cineva cui să i-o spui”, iar povestea ce o voi propune în rândurile următoare, este pe departe cea mai bună poveste de viață a unui om ce a trăit o viață pe mare, printre cărbuni, mese de bucătărie, iar într-un final printre sunete de pian. S-a născut pe un vapor și acolo a fost abandonat, pe marginea pianului de la clasa I, într-un leagăn de lemn, a crescut sub valurile mărilor și oceanelor devenind cel mai bun pianist din istorie. A învățat să călătorească prin fiecare colț al lumii cu ochii minții, să pătrundă imaginar în realul lui și să-i uimească pe cei ce avea să-i cunoască, pe fiecare în parte. Având un mister aparte și citind fiecare persoană ce-i trecea ca un fulger prin fiecare privire asupra împrejurului său, reușea să combine fiecare sunet compatibil cu sufletul și trăirile fiecăruia, într-o singură muzică, într-un singur sunet complex ce uimea pur și simplu umanul. Atingea cu tandrețe fiecare clapă în parte, cu o viteză uluitoare și inexplicabilă, le mângâia astfel încât niciuna să nu fie invidioasă pe cealaltă, le mângâia fără să cunoască arta de a o face, fără a fi școlit în vreun anumit fel, în afara faptului că știa să citească, restul pornea din suflet, din simțiri și gândiri. Obișnuia să atingă clapele și să le aleagă succesiunea după fiecare om în parte ce-l privea, obișnuia să-i citească și să le creeze propria muzică, astfel o anumită succesiune reprezenta o întreagă viață de om, era precum… precum un ADN muzical al unei persoane.

Nu știu dacă tot ceea ce am spus mai sus este și real, însă tare mult mi-ar plăcea să fie. E o poveste frumoasă, despre abandon, iubire față de oameni, față de muzică, față de apă și imensitatea ei, imensitatea vieții, a gândirii și a sentimentelor. E vorba și de frică, frica de a atinge vreodată uscatul și de a părăsi oceanul, oceanul deasupra căruia s-a născut, dar uite că nu e vorba și de suferință, e pur și simplu un film în care se bucură de orice pierdere și orice câștig, încearcă să-și înțeleagă viața și imensitatea ei, să-și înțeleagă imensitatea simțirilor și gândurilor în trupu-i și mintea-i limitată. Așa că pentru a pătrunde în toată această scenă plină de mister, vă invit alături de Tim Roth ( protagonistul din Lie to me, Lightman) ce este protagonistul personajului adult din acest film, într-o călătorie uimitoare printre valurile oceanelor și chiar, de ce nu, printre valurile vieții 🙂 pline de sunete muzicale, vă invit după cum v-am spus să aflați legenda lui 1900… așa că, mai jos, poftiți un trailer.

sursă youtube (user Danios12345)

Iar acum, ca totul să meargă mai bine vă invit la un dans cu pianul, da da da.. ați citit bine, un dans cu pianul prin sala imensa de la clasa I de pe vaporul VIRGINIAN 🙂 Enjoy!

sursă youtube (user George7575)

După o săptămână falsă

Iubesc liniștea. După o săptămână de gălăgie și de distracție, azi pe 2 ianuarie 2013 în sfârșit a venit și liniștea în vizită. niciodată nu cred că m-am bucurat la fel de mult ca acum de momente de liniște.. și nu orice fel de momente, ci o liniște pe fundal de muzică fină, în surdină :). Eu am avut parte de o săptămână agitată de la Crăciun până la revelion inclusiv. A fost multă mâncare, multă băutură și destule dulciuri, iar eu, ca de obicei m-am atins de prea puțină mâncare și prea multe dulciuri, pentru mine energia primită de la dulciuri era suficientă pentru schi, bine… încă este :D. Însă nu mâncarea, băutura și dulciurile au fost agitația principală, ci gălăgia. Multă gălăgie. Gălăgie cât cuprinde prin vârf de munte, de la fiecare cabană în parte până pe pârtia principală unde urla muzica. Mie una nu-mi place gălăgia. Sunt alergică din fire la tot ceea ce înseamnă gălăgie. Mă zgârie pe creier fiecare sunet zgomotos, sau mai zgomotos decât ar trebui :). Mie îmi place liniștea, calmul. Îmi place muzica liniștită, calmă, deși, nu pot spune că nu am momente când pur și simplu ador și muzica mai agitată de fel.. acum na, depinde de stare :). Revenind însă la liniștea ce-mi bucură fiecare simț în parte și mă relaxează, pot spune că aceasta este un cadou bine venit după această săptămână, o liniște pe un fundal al muzicii de pe VH1. E așa plăcut să nu mai auzi nici un ”La mulți ani!” nici un ”Sărbători fericite”, nici un ” sa ți se îndeplinească toate dorințele” și bla bla bla ce se mai zice în decursul acestei săptămâni. E tare plăcut să privești un răsărit în liniște, ori pur și simplu circuitul soarelui pe cerul senin, să privești brazii, ori cum se topesc țurțurii de gheață :).(333334444xXxdxdhfjsukȚP3 – participarea Antoniei de care v-am vorbit într-unul din articolele trecute, la această postare). E plăcută până și fiecare gângureală într-un fundal de liniște și muzică. Totul pare să fie mai liniștit după această săptămână plină de falsitate, o săptămână în care toată lumea e prietenă cu toată lumea.

Azi, pe 2 ianuarie, mă așteptam să vă scriu probabil despre liniștea din spital și despre cum mi-am mai rupt eu ieri ceva, acest fapt fiind un obicei de câțiva ani încoace ca pe 1 ianuarie al fiecărui an să-mi rup câte ceva ori să-mi luxez câte ceva în drum spre cabană. Anul acesta se pare că nu am mai respectat obiceiul și nu mi-am rupt/luxat nimic nici pe pârtie și nici pe drum spre cabană. Anul acesta n-am mai coborât, din fericire, de urgență spre spitalul județean din Târgu-Jiu să fac radiografii și să-mi bag vreun membru în ghips :). Anul acesta m-am bucurat în schimb de liniștea de după revelion, fără nici un girofar, iar azi, pot schia liniștită) spre deosebire de anul trecut), fără nimic în ghips ori fără vreo durere de ceva, orice :). Anul acesta nu mă mai bucur de soare doar pe geamul cabanei,ci mă bucur de el chiar din vârf de pârtie, din vârf de munte :), mă bucur fix din schiuri de aerul proaspăt și de vântul ce adie ușor, de peisajul crestelor din orizont, de paleta de culori ce o văd prin cheile muntelui de jos, din cel mai apropiat oraș până sus în înaltul cerului.  Mă bucur până și de sunetul croselor ce până mai ieri mă stresa și el pe creier, acum parcă îmi pare atât de liniștitor și de relaxant, fără muzică. Bine, fără muzica lor, cu muzica mea în căști, dar azi, azi fără muzică, azi doar vântul, țipătul neștiutorilor pe pârtie, hâșcâitul schiurilor pe zăpadă, al plăcilor, melodicitatea brazilor :), astăzi doar ele îmi sunt pacea și liniștea.

Acum, vă las în compania unor melodii cu care m-am trezit în gând de dimineață. Sper să vă placă și vouă și să vă liniștească după această săptămână plină de falsitate ce tocmai a trecut și dacă nu a fi să vă liniștească, atunci doar să vă bucure pe fiecare în parte cum poate fiecare melodie 🙂 O zi faină vă doresc, plină de liniște și pace! Ne mai auzim mâine!

sursă youtube ( user BonJoviVEVO)

sursă youtube ( user BonJoviVEVO)

Sărbătoare-n blogosferă!

Postul acesta a apărut cam târziu din lipsa mea de timp, dar totuși a apărut și el pe aici! Ieri a fost o zi importantă pentru blogosfera noastră ( zic eu ) și pentru muzica bună din blogosferă! Ieri, cineva, și-a mai notat în catastiful vieții încă un an trecut, pentru că ieri, 11.10.2012, și-a sărbătorit ziua de naștere Călin! Ieri cred că și muzica a sărbătorit în felul ei faptul că este împărtășită pe căi atât de frumoase, dar și pentru faptul că inculpatul nostru s-a întors mereu la ea și nu a părăsit-o în totalitate așa cum ne-a amenințat de atâtea ori, făcând-o chiar o dată pentru ceva timp destul de lung. Însă mai importantă i-a fost întoarcerea alături de numeroasele lui posturi cu muzică bună! Eh.. acum.. că tot am zis că a fost sărbătoare-n blogosferă, vreau și eu să îi urez pe această cale mulți mulți foarte mulți ani sănătoși în care să ne bucure zilnic ( sau aproape zilnic) cu muzica aleasă și cu pozele surprinse de faimosul lui aparat de fotografiat! Îi doresc să-i fie zilele frumoase și fericite, să aibă parte de noroc, sănătate și mult chef de muncă și de acum în colo. Îi doresc să rămână așa cum îi și în prezent ( să nu se sclerozeze cu trecerea anilor, cum o fac mulți) să-i rămână sufletul și mintea tinere! Și îi mai doresc un călduros și din suflet ”La mulți ani” cu toate cele de mai înainte !

Iar voi… nu știți cine e  Călin? Ei bine ar cam fi timpul să aflați! E un clujan tare simpatic la vreo 30 și ceva de ani, ce ne ”omoară” în fiecare zi cu topuri de muzică bună pe blogul său! E un clujan căruia îi place să fotografieze și să se plimbe cât îi ziulica de mare! Îi un clujan cu principii bine clădite și de la care poți învăța câte ceva! El scrie în Colțul cu muzică, după ce a tot umblat cu o paporniță, dar și printr-un grup al Porcilor Abjecți. Îi un om cu suflet mare ca toți ardelenii… și foarte calm.. iar.. ca toți ardelenii.. de ce oare m-oi fi născut în Gorj 😦 ?  Ce să vă mai zic eu despre Călin… îi place muntele.. de fapt.. cui nu-i place muntele 😀 și nu se prea împacă cu căldura! Vă place de el? Dacă da vizitați blogul, dacă nu… păi… vizitați totuși blogul :)).. poate vă place acolo de el!

sursă youtube ( user Kamal Jeet )

 

Guest- post – Gusturile (NU) se discuta

Gusturile nu se discuta este o axioma. Putini au curajul s-o contrazica. Eu, Emil Calinescu, blogger din 2008 si pe domeniu propriu din 4 iulie 2012, vreau insa s-o daram. Poate-mi dau astia emisiune pe Discovery, cine stie.

Inainte de a discuta in sine ideea, trebuie sa vedem ce fel de gusturi putem avea:

–          Gusturi culinare “clasice” : unul prefera mancarea iute, altul pe cea dulce; unul prefera chestiile acrisoare si acre, altul chestiile amare;

–          Tot la gusturi culinare intra si mancarurile … nu-ti place o mancare si pace; nu vorbim de gustul “Clasic”, ca nu-ti plac dulciurile; vorbim de faptul ca le preferi pe cele cu frisca in dauna celor cu ciocolata;

–          Tot la gusturi intra si mirosurile: cuiva ii place un miros, altcuiva nu;

–          Tot gusturi sunt insa si in materie de muzica;

–          Sa nu mai zic la filme …

–          Sau la … arta, ca de exemplu picturile.

Toate acestea sunt considerate gusturi. E insa oare un lucru bun sa le consideram si sa le analizam la gramada? Eu cred ca nu.

Si de fapt, aici sta cheia. Aici este esenta acelei “axiome”. Si sa va explic.

Sa luam intai primul exemplu. Mancarea.

Mie-mi place Savarina. Celui de langa mine ii place amandina. Este o chestie de gust. Pur de gust. Aici toata lumea e de acord cu mine.

Daca mie insa imi plac chestiile iuti, iar unui amic nu-i plac, lucrurile se complica. Si nu ca nu ar fi acelasi lucru. Ci din cauze pur sociale: a manca iute este considerat ceva “tare”. Ceva masculin. Mancarurile dulci sunt asociate feminitatii. Asa ca un barbat care nu prefera iuteala va fi asociat feminitatii. Unii vor accepta sa infrunte aceste prejudecati, altii nu. Cei care vor alege sa nu isi vor impuna sa manance iute. Treptat, ce era iute nu mai este asa de iute. Si vor simti nevoia sa manance si mai iute. Iar aprecierile sociale vor creste. Pana si femeile se vor uita la ei: uite cat de iute poate manca acest om.

La fel stau lucrurile si cu mancarurile. A manca cine stie ce mancare sofisticata de peste este o dovada de emancipare. Nu poti spune “da-l dracu’ de peste, vreau mici”. Te faci de ras. Desi ai tendinta de a zice asta. Iti vei auto-propune sa iti placa pestele (asta si pentru ca e mai sanatos) si vei sfarsi in a-l manca.

In materie culinara lucrurile sunt cat de cat clare.

Ce ne facem insa cu muzica si fimele? Aici lucrurile sunt mult mai complicate. Si tot din cauze sociale.

Sa revenim la exemplul cu mancarea. Unuia ii place savarina. Ar manca savarine non-stop. Dar nu e deranjat daca cineva critica savarinele. “O prajitura naspa… nu-mi place”. El va fi in cel mai rau caz nedumerit. Va arunca peste umar un “n-ai cu cine” si va trece mai departe. Nu se va simti sub nicio forma jignit.

Cand insa te iei de gusturile muzicale ale cuiva lucrurile sunt complet diferite. Si asta pentru ca un om, in majoritatea cazurilor, se identifica cu muzica pe care o asculta. D-aia numim ROCKERI, pentru ca muzica II DEFINESTE. Nu exista categoria “Savarinari”, pentru ca omul ala nu e definit de acel “gust” al sau. Din acest motiv multi sunt de parere ca muzica nu e chiar o chestie de gusturi. Exista si teorii (in care eu nu cred) care sustin ca nivelul de cultura al unui om este reliefat in muzica pe care o asculta.

Teoriile alea au pornit de la niste oameni care refuza sa-i inteleaga pe ceilalti. Ce asculta ei e cult, ce nu le place lor e incult. Refuza sa-i inteleaga pe ceilalti, refuza sa accepte ca exista oameni care nu gusta muzica lor, asa ca ii declara inculti. Si pace.

In treacat, vorbesc si despre filme. Despre ele voi vorbi pe larg in alt articol. Ideea e simpla: constat ca din ce in ce mai des ies certuri in legatura cu gusturile cinefile. Oamenii se simt jigniti ca nu ti-a placut un anumit film. Nu stiu si incerc sa-mi dau seama daca filmele sunt fix in aceeasi categorie ca si muzica. Tind sa cred ca nu. Desi unii le baga in aceeasi categorie.

Iar teorii privind cultura si incultura au aparut si in legatura cu filmele. Legat de asta, cineva dadea o definitie simpatica filmelor psihologice: filmele alea din care nu intelegi nimic si pe care nu le poti baga in nicio alta categorie. Un sambure de adevar exista in aceasta definitie.

Salutari GUSTOASE tuturor si , daca v-am facut POFTA de guest-posting, va astept si la mine pe blog sa impartasiti GUSTURILE voastre cititorilor mei.