Nebunie curată

Știu. Nu o să vă intereseze postul ăsta. Dar, fiind blogul meu, pot scrie orice. Oricând. Și da. Exact. Nimeni nu mă poate oprii. Ieeeeei. Scuze. Azi sunt euforică. Oricum, azi am aflat că cineva și-ar face blog ca să scrie punctulețe. Într-adevăr. Ar fi un blog wow. Original. Unic. Adică… cine mai are blog în care să posteze punctulețe? Nimeni.

Tot azi am aflat că unii vor să participe la concurs pentru adidasi nike barbat. Mă întreb. Cine ar da niște încălțări originale scumpe pe degeaba? Adică, cine ar face asta pentru un share, un like, un tweet sau mai știu eu ce altceva? Nimeni întreg la mine. Sunt ca toate concursurile alea cu Iphone 5S gratis când el nici nu apăruse.

Nu înțeleg naivitatea oamenilor. De fapt, cred că nu înțeleg oamenii. Ce mi-ar plăcea să fiu și eu un om. Dar eu sunt un extraterestru (apropo… păstrați și voi secretul, acum, că tot l-ați aflat). Da. Sunt un extraterestru. Ideea e că acum niște ani, familia mea a venit pe Pământ în urma stabilirii anumitor legături între planete și guvernarea acestora. Pământul avea soarta drastică de a fi supus pieirii (de aceea și soarta oamenilor groaznică din ziua de azi sub guvernarea celor sus puși). Atunci când au venit, m-au luat și pe mine să cunosc frumusețile Pământului, căci nu aveam să le mai văd vreodată. Eu însă… m-am pierdut de familia mea. Iar ei au trebuit să se întoarcă pe planeta noastră fără mine. Aveau treburi importante de pus la cale. Iar familia mea nu era de fapt familia mea. Erau trădători ai regatului. M-au luat să mă lase intenționat pe Pământ. Pentru a sfârși o dată cu el. Și da. Am crescut. Mi-am dovedit mereu abilitățile de neom și implicit de extraterestru. Am ajuns în cele din urmă să scriu pe blog și să vă spun povestea vieții mele. Sper, ca într-o zi, să se întoarcă după mine adevărata mea familie. Sau ce a mai rămas din ea. Și să trăiesc fericită pe planeta mea, acolo unde eram o prințesă, urmașa tronului planetei Pishky (da.. de aici și porecla mea.. dar shhhh.. trebuie să păstrați secretul :D).

Și ăsta-i momentul în care mă întreb: „Ce mama naibii am scris mai sus?”. Știu, știu. Inclusiv o amică îmi spune că am nevoie de un întreg palier la spitalul 9. Acum, după cele spus, voi veți considera că am nevoie de întreg spitalul, nu doar de un palier.

Mă întreb oare: „Cum naiba am ajuns de la adidași la locul meu de proveniență?”. Ciudat. Știu. A. Da. Tocmai mi-am amintit că în copilăria mea, am rupt enșpe mii de adidași. Puneam frână la bicicletă cu adidasul pe roată. Sau dădeam cu el în bordură. Dar, de fapt, eu testam rezistența adidașilor. Eram angajată să fac asta. Din păcate nici măcar părinții mei nu s-au prins de legăturile mele secrete.

Doamne iartă-mă. Ce-am putut să scriu în seara asta. Nebunie curată.

(sursă imagine: google images)

Amintiri din copilărie

Luni, adică azi, este prima zi din ultima săptămână de vacanță. Amintiri. Multe amintiri mi-au invadat gândurile fără  să-mi mai dea pacea înapoi. Ziceam ieri că e ultima zi precedată de o zi banală de luni. Azi, luni, e ultima zi dintr-un weekend prelungit.  Lunea din săptămâna cu numărul 37 este ultima de libertate totală, este ultima luni iubită de elevi.

Ca de fiecare dată când suntem năpădiți de sentimentele sfârșitului spre un nou început, așa cum am mai spus și câteva rânduri mai sus, amintirile ne invadează gândurile, ni le sufocă cu lacrimi în ochi și respirația tăiată, ne împing spre visele de altă dată. Printre aceste amintiri mi-am amintit de plimbările cu bicicleta la țară și de miile de adidași rupți. Da, am fost clientă fidelă la magazinele cu raioane de adidași, la 2 zile cumpăram câte o pereche. La alte 2 zile, rupeam câte o pereche. Cel mai mult țineam adidași o săptămână și niciodată mai mult ( până acum, mare). Adoram să mă plimb cu bicicleta, să prind viteză.. și NICIODATĂ să nu pun frâna de la mânerele de pe ghidon! Mereu cu piciorul pe cauciucul roții din spate.  Țin minte că nu am avut niciodată adidași de firmă din cauza ”hobby-ului” meu de a pune frână. Mama era terifiată de câți bani cheltuia pe perechile mele de adidași care nu erau cine știe ce. Erau perechi simple, dar destul de bune ținând cont că rezistau în medie 1 an la copiii cu activități normale. Îmi amintesc și acum cu duioșie de vânzătoarea ce știa imediat ce intram în magazin cu biata mama de ce am nevoie… nu dura mai mult de 1 minut până venea cu adidași împachetați frumos într-o cutie albă cu buline negre, promițându-mi de fiecare dată când îmi dădea cutia următoarele : ” Când ai să ți adidași mai mult de 2 săptămâni îți cumpăr o ciocolată!”;iar eu promiteam de fiecare dată că mă fac copil cuminte și am grijă de adidași. Însă ciocolata nu mi-am primit-o niciodată :(, deci, concluzia este de la sine înțeleasă.

Anii au trecut, copilul din mine a crescut. Încetul cu încetul a renunțat și la joaca cu bicicleta și a trecut la lucruri mai frumoase: cum ar fi cursele lungi cu bicicleta, cursele lungi și relaxante! Acum ador să admir peisajul de pe bicicletă. Să mă opresc să fac poze. Dar pentru că a devenit o pasiune adevărată, echipamentul de biciclist este necesar, nu? Așa că am început cu un costum special, mănuși și adidași. Când m-am lăsat de joacă și m-am apucat de o pasiune, mi-am cumpărat și primii adidași de firmă, niște adidași nike, de care am grijă ca de ochii din cap, spre surprinderea mamei! Desigur, perechea de acum nu este chiar prima, mai are niște strămoși înaintea ei ce au fost întreținuți la fel de impecabil și mă pot mândri cu această pereche ce are mai mult de un an vechime și ce se bucură împreună cu mine de noi experiențe pe bicicletă prin munții patriei, alături de taicămiu.  Până acum, perechea asta este perechea mea de adidași preferați: este comodă, îi permite piciorului să fie flexibil, nu-l prea lasă să transpire, are un design plăcut, iar ”văzutul” acela mereu îmi dă încredere în mine când mă uite spre pedale :)). Da, știu sunt o fire ciudată, dar cei ce mă citiți ați aflat deja asta!

Vă mulțumesc că mi-ați citit acest articol și vă transmit salutări tuturor, invitându-vă la o plimbare cu bicicleta ( fie ea și virtuală) oriunde vă zboară mintea!

P.S. : Vă las și vouă mai jos o poză cu adidași mei! Cine știe.. poate vă plac și vouă! O zi frumoasă vă doresc!