Hai să plutim

Ținea ochii strâns închiși. Îi era frică să-i deschidă. Îi era teamă. Nu suporta golul infinit din jurul ei. Se temea de el, de gol, cu toată ființa ei. Dar îl iubea în același timp, căci și ea se simțea goală de multe ori. Avea impresia că-i aparține, lui, golului, infinitului.

Un impuls de adiere tomnatică, îi provocase o unduire lentă, a corpului, și-și deschisese brusc ochii. Nu îndrăznea să clipească. Îi era frică să o facă. Îi era frică să se contopească din nou cu golul absolut al corpului ei, căci așteptările ei fuseseră pe deplin spulberate. În fața ochilor ei zăcea un decor minunat. Frumos. Înălțător. Pentru prima dată, după mult timp, parcă fuseseră veacuri, zâmbise. Era un zâmbet pur, de copil. Zâmbea urma de copil care mai apucase să rămână încă în ea, căci peste ea, peste ea timpul trecuse cu asprime și lăsase urme adânci.

Un soare stătea agățat deasupra ei, pe cer. Îi zâmbea larg, cu dinți. O îmbrățișa cu a sa căldură, o înălța spre el. Nori albi-tomnatici o înconjurau pe toate părțile. Erau, la propriu, la picioarele ei. Se lăsau călcați în picioare de ea. O venerau cu iubirea și puritatea lor. Iar ea, ea pășea cu grijă. Îi era frică ca nu cumva să le provoace vreo urmă de suferință, căci ea iubea norii. Ei îi ofereau iubire, iar ea, ea le răspundea prin zâmbete, atunci când reușea să dea de ele în adâncul sufletului.

Se simțea din nou copil. Un copil fericit care sărea acum de pe un nor pe altul. Totul prindea un contur în jurul ei, conturul pe care și-l dorise dintotdeauna. Grădini pline de trandafiri îi ieșeau în cale, o întâmpinau cu a lor frumusețe. Îi dăruiau iubire printr-o simplă privire. Norii se transformau în lacuri în care frumusețea i se oglindea. Trebuia doar să clipească, iar paradisul imaginației ei, prindea viață în fața ochilor.

Mereu își dorise atâtea și atâtea. Practic, își dorise tot ceea ce nu avusese niciodată. Se așezase pe un nor și privea în imensitatea cerului. Își adusese aminte de zilele ploioase în care livra ziarele în cutiile poștale. Cândva, văzuse un banner cu o mașină. Arăta atât de bine, încât știa cu siguranță că înăuntru ar fi fost cald. Cât de mult și-ar fi dorit să livreze ziarele, în zilele ploioase doar, din așa ceva, căci în zilele cu soare îi plăcea să meargă pe jos, să se bucure de frumusețea cerului și a soarelui, de căldura lor.Era o Toyota. Un hibrid. Habar nu avea de unde știa asta, căci să citească printre stropii mari de ploaie nu putea. Știa pur și simplu. Îi spusese probabil, șoptit, soarele ori chiar norii.

Se ridicase iarăși în picioare și deschisese ochii. Voia să uite zilele acelea. Acum se bucura de frumusețea din jurul ei. Deschisese ochii, iar banner-ul acela se materializa acum în fața ei. O privea cu ochii aproape în lacrimi și nu îndrăznea să o atingă. Ușa din stânga se deschisese, iar Prius o invitase cu multă căldură înăuntru. Să o descopere. Să se bucure de ea. Să se bucure împreună. O mângâia cu delicatețe și se cufunda în adâncul scaunului ei. Era atât de primitoare, de suavă și gingașă. Era atât de frumoasă. Și era a ei. Doar a ei. De condus, nu știa să conducă. Nu avusese ocazia să învețe și știa că nici nu o va avea vreodată. Dar, totuși, Prius pornise singură, iar acum o plimba printre nori, până la stele și dincolo de ele. Cât de mult își dorise să ajungă printre stele. Habar nu avea că într-o zi va ajunge acolo și se va lăsa mângâiată de întregul Univers., dar Prius o dusese pe culmile fericirii absolute.

Stelele și soarele se îndepărtau acum de ea. Ea se îndepărta de ele. Prius o plimba acum prin locurile minunate ale Pământului. Locuri pe care le văzuse doar în poze: Paris, Londra, Moscova, Berlin, Los Angeles, New York, Tokyo, New Delhi. Era atât de fericită să se lase mângâiată de toată energia acelor locuri, a fiecăruia în parte. Îi plăcea să privească oamenii, le admira tuturor frumusețea și i se părea că niciodată nu văzuse oameni mai frumoși ca în acea zi.

Plutise. Plutise cu Prius. Plutise cu visurile și visele în același timp. Plutise cu toată ființa ei. Plutise cu norii și cu soarele. Plutise cu stelele. Plutise cu tot și printre toate.

Închisese ochii și se lăsa să plutească în scaunul mașinii visurilor ei. Era fericită. Își strânsese genunchii mici la piept și începuse să fredoneze o melodie. Îi era iar frică să-și mai deschidă ochii. O picătură rece care-i brăzdase obrazul o făcuse să tresară. Un teanc de ziare stătea alături de ea pe bordură, iar Prius-ul era atârnat de banner-ul dintre cei doi stâlpi. Începuse să plouă. Picături reci îi ștergeau și ultima urmă de fericire de pe chipu-i angelic. Își luase ziarele sub braț în timp ce se ridica. Își îndrepta pașii către nicăieri și hotărâse să se contopească cu natura. Plângea.

Articol scris pentru proba cu numărul treisprezece din cadrul Super Blog 2013!

Târgu-Jiu sub nori și soare

Acum e soare.

Acum o oră tuna și fulgera iar stropii de ploaie îmi băteau care mai de care în geam sub șuieratul asurzitor al vântului.

Acum două ore cerul era senin fără vreo urmă de nori în orizont. Era de un albastru clar nedistorsionat de vreo pată albă-cenușie.

Acum trei ore cerul parcă se rupea în două îngreunat de nori și tăiat pe toate părțile de fulgere. Ceea ce părea să-i aline suferința erau totuși picăturile de ploaie ce picau cu nemiluita.

Acum patru-cinci ore în schimb era soare. Practic soarele era singurul ce însoțea cerul în albastrul lui întins.

Alternanța asta se petrece de vreo săptămână. Ba soare, ba ploaie, ba doar nori încât stau și mă întreb de unde mai apar nori dacă tot se duc, se duc, se duc. De terminat nu se mai termină? De unde tot vin că par să nu vină dintr-un loc anume, par pur și simplu să apară din neant.

Eu una m-am cam plictisit de vremea asta. Mie nu-mi place incertitudinea așa că să se hotărască o dată pentru totdeauna dacă vrea să fie cu soare sau vrea să fie cu nori și ploaie. Ori așe, ori așe, vorba unui amic: Weather go home, you are DRUNK! (da știu că nu e vorba lui dar el a zis-o recent!)

Pe la voi cum e? Că pe la mine e ca mai jos de urât câteodată!

***Click pe fotografie pentru a o reda la dimensiuni normale.

Și pentru că de foarte mult timp nu am ma pus o melodie să-mi însoțească posturile, poftiți acum una:

sursă youtube (user CreedVEVO )

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky!

 

Nori pe cer … nori în suflet?

Se spune că vremea-i frumoasă atunci când în suflet e soare. Se spune că ploaia-i mai rece atunci când în suflet te doare. Se spune că vântul nu bate pe loc când iubești, dar frunzele toate se mișcă … Versurile acestea îmi răsună în minte de ore întregi.

Eu azi m-am trezit cu soarele sus pe cer după o noapte de coșmaruri. Ca de fiecare dată, obișnuiesc să-l urmăresc pe cer. A dispărut. S-a dus dincolo de nori. Întuneric pe stradă. Oare ce înseamnă asta pentru sufletul meu? Un amalgam cu siguranță. Un amestec de lumină și întuneric. Afară mă așteptam să fie răcoare, răcoarea aceea a norilor de deasupra noastră. Așteptam ca ploaia să cadă. Să se lovească de pământul însetat. Căldura însă îmi înăbuși această dorință. Sub nori dăinuie și acum mercurul ridicat la 30 de grade în termometre. Picăturile de ploaie parcă nu vor să se rupă din nori risipindu-se în abur până pe pământ. Prin căldura înăbușitoare de afară se pare că și vântul bate aspru pe loc, fără putere, fără pic de viață.

Nici nu știu de ce oare aștept ploaia. O ploaie rece de toamnă. Aștept să cadă frunze. Frunze arămii de toamnă. Aștept un soare mai blând. Un soare cu dinți de toamnă. Aștept ca vântul să bată iar răcoros ca noaptea. Aștept un vânt rece de toamnă. Aștept și-aștept degeaba, afară pare a fi un început de vară. Frunze verzi, căldură și nori negri fără picături de ploaie.

Privirile îmi sunt atrase în continuare de către geamul descoperit de draperie. Norii sunt la locul lor cu soarele în spate. Frunzele pomilor nu vor să se miște în bătaia vântului lăsând întunericul să pună stăpânire din ce în ce mai mult pe Pământ. Îmi doresc să plouă. Deși, conform versurilor n-ar fi tocmai o dorință normală. Dar de o ploaie rece toți avem nevoie pe o toamnă călduroasă ca asta ( în sud.. că în nord mercurul șade liniștit sub 0 grade).

Însă acum stau și mă întreb oare versurile din început să fie adevărate, oare atunci când vremea-i frumoasă în suflet e soare? Oare atunci când ploaia-i mai rece în suflet mă doare? Nu-mi pot da seama decât că acum e un amalgam de lumină și întuneric, de fericire și tristețe. Oare când în sfârșit stropii de ploaie se vor rupe din nori și vor cădea reci pe Pământ amalgamul meu va fi cu adevărat limpezit? Fericirea va fi ștearsă de pe străzile tristeții, sau va fi invers știind că după fiecare ploaie apare un curcubeu și după fiecare nor iese mândră o rază de soare!

Mai jos vă las în compania a două melodii 🙂 ce se regăsesc printre cuvintele de mai sus. Dar adunate, mai jos, par mai ok!

sursă youtube ( user catmusicoffice)

sursă youtube ( user JamesMorrisonVEVO )