Dacă se apropie Crăciunul, zic să vorbim despre nunți

Am vorbit și despre Crăciun cu un articol în urmă, așa nu mă luați acum cu parul de pe propriul meu blog. Pur și simplu stăteam azi de dimineață, proaspăt trezită și încă sub pătură, cu Olaf în brațe (da, încă mai dorm cu maimuțoi în pat, probleme?), cu ochii ațintiți în tavan, gândindu-mă câte nunți mă așteaptă anul viitor. Clar, 2015 nu este tocmai anul favorabil economiilor mele. Îmi va mânca banii pe nunți. Multe nunți.

Și, cum stăteam eu așa în pat, cu un foarte mare chef de a nu mă ridica veci pururi de acolo, mă întrebam cum or să organizeze respectivii nunțile, amintindu-mi de nunțile la care am fost, nunți care mi-au plăcut, cât și nunți pe care le-am urât din tot suflețelul meu mic și scump, desigur.

organizare nunta

Sursă: alidesign.ro

Cum lucrurile negative atrag însă dorința de a afla cât mai multe noutăți, atrag cititorii și cât mai multe păreri, am zis să continui cu abordarea lucrurilor care nu mi-au plăcut, nu îmi plac și nici nu o să-mi placă vreodată. Desigur, sunt chestii cât se poate de pertinente. În plus, pot să bag mâna în foc că nu sunt singura care are aceste păreri.

Să începem, zic.

1. Nu-mi plac nunțile la care oamenii se zgârcesc efectiv la calitatea mâncării (oamenii fiind mirii împreună cu părinții lor). Am fost la multe nunți la care, preparatul ăla din pește (că așa se obișnuiește acum la toate nunțile, să fie ceva cu pește), era stricat. Eu înțeleg că majoritatea nuntașilor se gândesc la câți bani or să scoată din nuntă și cum să cheltuiască cât mai puțin cu ea, dar totuși… nu mă băga pe mine în spital

2. Nu-mi plac nunțile la care mâncarea se servește rece. Ori, dacă te-a prins când erai la dans, ți se ridică de pe masă fără ca măcar să fi apucat să guști ceva. Nunta trebuie să fie organizată atât de bine încât chelnerii să știe când să servească mâncarea și când să o ridice. Știi cum e, n-am venit pentru mâncare, dar nici să mor de foame.

3. Nu-mi plac nunțile la care cântă banda și nu cântărețul. Am fost la o nuntă cu interpreți de muzică populară. Și, atât de frumos cânta domnișorica aia, încât credeai că nu-i adevărat așa ceva. Până s-a stricat banda și i-a luat-o înainte. Iar vocea ei era asemeni unei capre. Pe bune. Nu glumesc.

4. Nu-mi plac nunțile extravagante și de prost gust. O nuntă trebuie să fie organizată cu gust, în funcție de personalitățile mirilor, zic eu. Trebui să se îmbine culorile și să creeze per ansamblu o stare de bine și de relaxare. Nu-mi plac voalurile alea în toate culorile, peștișorii în pahare pe masă (da, am fost la o nuntă cu așa ceva), mărturiile drept ceva nefolositor (nu văd de ce ai da tu banii pe ceva pe care am să-l arunc la primul coș de gunoi, când poți da banii pe ceva cu adevărat folositor, comestibil, ori să-i păstrezi tu, că tot ești la început de drum).

Totuși, dacă v-am spus ce nu-mi place la nunți, să vă spun și ce-mi place, nu? Parcă nu ar fi corect să las postarea asta plină de lucruri negative. Ei bine, îmi plac nunțile organizate cu gust. Îmi plac nunțile organizate ca la carte, dar modeste. Nu-mi plac nunțile alea în care se bagă o grămadă de bani aiurea și care nici nu arată bine. Mie îmi plac lucrurile simple și frumoase. Lucrurile modeste. Și, ca să vă dau un exemplu de aranjamente cu bun gust și nicidecum extravagante, vă îndemn să intrați pe alidesign.ro. Și, în rest, ca să aflați ce-mi place și să nu mă mai lungesc aici, puteți aduce negații negațiilor mele, obținând afirmațiile pozitive. E mai ușor așa.

Vouă cum vă plac să fie nunțile?

Poveste de seară

În seara asta am să vă las să citiți o poveste, că tare mult timp a mai trecut de când n-am mai lăsat poveștile să-mi invadeze blogul. Începusem blogul ăsta cu povești. Sau cu realități spuse sub forma unor povești, iar ușor, ușor, am început să-mi schimb stilul. Acum revin din nou la el și vă las o poveste.

poveste mireasa

Am fost în weekend la Severin să o cunosc pe mama iubitei mele. Iubita mea, Valentina, a ținut să îi cunosc mama de când am început să ne întâlnim. În sfârșit, la aproape 3 luni de când ne știm, am reușit să mă eliberez de la serviciu și să pot pleca cu Valentina, la viitoarea mamă soacră.

Drumul nu a fost lipsit de peripeții, întrucât Valentina a ținut să conducă mașina ei, un Renault de 7 ani ale cărui cauciucuri n-au fost schimbate niciodată. Deh, femeile și mașinile, baba și mitraliera! La intrarea în Râmnicu Vâlcea am dat de un set de sensuri giratorii în lanț- vreo 4- la care frânatul a fost cu emoții, pentru că cauciucurile erau de tip sanie, de abia se mai vedeau șanțurile.

Am oprit la un restaurant, acolo unde mănâncă și jucătoarele de handball, din Râmnicu Vâlcea și este mâncarea foarte bună. Ce mi-a plăcut mereu acolo este că e foarte curat, inclusiv la baie, unde lavoarele Sanotechnik străluceau incredibil, de fiecare dată.

Am ajuns la Severin spre seară, căci ne-am și plimbat pe jos prin Râmnicu Vâlcea. Am găsit-o pe viitoarea mamă soacră pregătită, cu masa pusă. Deși era cam cald, ne-a așteptat cu sarmalele aburinde și ciorbă de legume, precum și cu ciolan cu fasole. Toate au fost foarte gustoase: Deși nu am putut manca pentru ca eram plin, am gustat.

Apoi mama ei a încercat să mă chestioneze despre intențiile mele cu Valentina. Deși știa deja de la ea că ea m-a cerut și nu invers, a fost mirată să vadă că am și acceptat. Chiar dacă ne cunoaștem de 3 luni, am senzația că ea este perechea mea.

Am fost și prin Craiova să vedem hotelul unde Valentina vrea să avem petrecerea pentru nuntă. Când eram acolo, Valentina mi-a povestit de cum își imaginează că va fi nunta, rochia ei și cum își dorește să poarte voalul.

Eu sper să nu ne grăbim așa de tare, căci nu mă gândesc că m-aș putea gândi la mine maturizându-mă înainte să mai treacă câțiva ani. Este totuși un salt mare și chiar dacă cred că Valentina este aleasa, îmi este teama de ce ne-ar putea rezerva viitorul. Și mi se pare puțin cam devreme să ne gândim la asta, la doar 3 luni de când ne-am cunoscut, chiar dacă ne potrivim.

poveste mireasaȘi am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa. Pam Pam.

Hop! Încă unu!

Mi-a fost lene să scriu de la ultimul post. Ultimul post care poate fi și acum câteva zile, dar, în același timp aș putea spune că a fost scris anul trecut. Ambele sunt valabile. Și ce amuzant mi se pare să spun că acum 4-5 zile sunt echivalente cu acum un an. Parcă aș avea ceva puteri speciale. Dar, în mintea mea de copil, mi se pare ceva extraordinar de minunat.

A trecut și revelionul. Au bubuit și artificii. S-au cântat și manele, că no.. ce petrecere îi aia fără incultură? S-a și dansat. S-a și mâncat pe rupte.. că no, când mai prinzi atâta mâncare la un loc pe masă?  S-a și băut. Pe rupte, că na. S-au spart și chestii. Că de ce să nu spargi banii munciți? Mulți s-au bucurat. Că da… hai să ne bucurăm că bem, mâncăm, îmbătrânim și se scumpesc taxele! IEEEEEEEI. Fericire mare! Majoritatea trăim de pe o zi pe alta, dar ne bucurăm tocmai de nenorocirile noastre. Hmmmthinking? Logic… hey logic… where are you?

Probabil vă întrebați cum am fost eu de revelion, de tot comentez atâta? Eu de revelion am fost, precum și Facebook a spus-o: meh (sură Facebook: „Pishky is feeling meh”).  Nu m-am bucurat. Sincer. Mai pierdeam doar o noapte în plus. Atât. Mă uitam la alții cum se bucură doar pentru a se plânge a doua zi cât de rău le este și cât de nenorociți sunt cu toate taxele mărite. Heyy. De ce înjuri? Mai acu câteva ore erai fericit nevoie mare!

Alții, au făcut din 1 Ianuarie 2014 o zi cu adevărat importantă. S-au căsătorit (nu, nu m-am căsătorit eu). Și-au luat fotograf (www.jadoris.com), căci momentele astea trebuie bine păstrate atât pentru memoria mirilor cât și pentru a întregului neam. Ce-i mai frumos ca o nuntă? Un botez? Neaah…. prea multe chițăilei. Deci, nunta-i cea mai frumoasă, da? S-au bucurat… și nu de noul an, ci de propria lor fericire (ceea ce-i mult mai frumos). Au dansat, au mâncat și au băut, că unde astea nu-s, fericire nu-i (ce filosoafă m-am făcut la trecerea dintre ani.. nici nu știți voi).

Pentru mine, 2013, a fost un an frumos. Poate mult prea frumos. Un an norocos și minunat, că na, am fost născută pe o zi de 13, iar 13, pentru mine, nu a însemnat vreun blestem, sau vreo zi nenorocoasă din calendar care să atârne ca un semn negru asupra căpătâiului meu. Nu, pentru mine ziua de 13 a fost o adevărată binecuvântare. În 2013 am visat, am trăit, am sperat și am cunoscut oameni. Unii mai frumoși ca alții. Oameni care au rămas și oameni care au plecat din viața mea. Oameni.

2014? De la 2014 nu știu mai nimic. Doar că îmi aduce un bac și o admitere. Rămâne de văzut dacă și o facultate. Planuri n-am. La ce să-mi fac o mulțime de planuri ce poate nu le voi duce la capăt. Nu vreau frustrări la sfârșit de an 2014! Vreau fericire și mulțumiri că a mai trecut un an în care am putut atinge anumite praguri mai joase sau mai înalte. Important e să treci mereu de ele.

Să vă mai zic ceva? Nu vă mai zic nimic. Ne vedem noi când ne-om mai vedea, deocamdată nu vă promit nimic! N-am să mai scriu probabil, așa des. Timpul nu-mi mai permite. Dar am să scriu. Acum vă las. Un autocar mă așteaptă spre București.

Na poftiți și voi niște artificii!

Nuntă. Jubileu

50 de ani. O viață de om. O viață.

Uneori în 50 de ani se pot întâmpla atâtea, iar alteori nimic. În 50 de ani te poți înconjura de atâtea lucruri frumoase că nici nu le-ai putea număra sau înșira undeva. Tot atât de bine te poți înconjura în 50 de ani de vid. Un vid aparte al singurătății.

50 de ani reprezintă atâtea împliniri și neîmpliniri. 50 de ani cuprind în ei alte vieți. Vieți ce au luat ființă chiar din ei, cei 50. Un număr atât de mic și totuși uriaș pentru o viață de om. Da, uriaș. Uriaș din cauza faptului că alții poate nu prind nici 18.

50 de ani mie îmi par atât de mult… mai ales când este vorba de o căsătorie. Mă întreb cât de mare să fie iubirea încât să reziste 50 de ani. Cât de îndrăgostiți să fie doi oameni încât să reziste 50 de ani împreună? Și nu, cu siguranță nu este vorba doar de obișnuință. Degeaba există obișnuință dacă nu există iubire. Știu asta. Mi-au spus-o bunicii mei, căci da, despre ei este vorba.

Eu abia am făcut 19. Îmi pare că sunt atât de mică, iar altora atât de mare. Până și 19 ani ai putea spune că e o viață de om. Dar 70+, 80+ și 50 de căsătorie? Atât de mult. Și atât de frumos.

Nu mai e mult. Peste câteva luni își vor serba jubileul căsătoriei lor. Ce frumos. Ce minunat. Vor serba o viață alături. Mai mult de o viață alături. Vor serba ziua în care s-au cunoscut. Ziua în care s-au căsătorit, zilele în care li s-au născut cei doi băieți. Zilele în care aceștia s-au căsătorit. Zilele în care li s-au născut cei 2 nepoți. Și toate acele zile petrecute împreună. Unul lângă altul. Toate zilele petrecute alături de copiii lor, nurori și de nepoți. O viață plină cu bune și cu rele, căci altfel nu se poate. Tocmai combinația asta este cea care redă, probabil, perfecțiunea fericirii unui cuplu. Împlinirea lui.

M-am gândit adesea, ce idei de cadouri s-ar potrivi bunicilor mei? Ce-ar fi cu adevărat minunat să primească? Știu că ei nu și-ar dori nimic material. Tot ce și-ar dori e fericire. Fericirea că sunt încă împreună la o vârstă atât de înaintată. Și-ar dori cu siguranță, ca fiecare cadou pentru femei sau bărbați în parte, să fie reprezentat de prezența celor dragi: de copii, nepoți și prietenii apropiați. Dar asta fără a fi ceva oficial, ci ba din contră, ceva neoficial.

Dar eu. Eu sunt încăpățânată de fel. Vreau ceva surprinzător. Ceva cu adevărat fantastic. Ceva care să le aducă într-adevăr lacrimi în ochi, dar de fericire. Mi-am făcut atâtea și atâtea scenarii în minte. Mi-am desenat atâtea variante, imaginar. Doar una pare să prindă din ce în ce mai mult contur. Una ce știu că i-ar impresiona cu siguranță.. I-ar duce pe culmile fericirii absolute. Și chiar asta este ceea ce-mi doresc.

La țară. În livadă. Scaune acoperite cu dantelă. Mese rotunde cu același material. Dantelă. Multă dantelă. Pomii înfloriți. Mese de o parte și de alta a livezii, sub pomi. Între, un culoar plin de iarbă proaspătă (căci evenimentul este în primăvară) cu multe petale de trandafir presărate. Invitați. Nu foarte mulți. Doar cei apropiați. Cei mai apropiați: colegii bunicului de facultate (căci ei sunt ca o familie), colegele bunicii și câteva rude, printre care și noi, nepoți și copii. În capăt o masă. O masă dreptunghiulară, acoperită cu dantelă, pe ale cărei colțuri sunt sprijinite două lumânări. De o parte și de alta a mesei stau cei doi copii, cele două nurori, cei doi nepoți și nașii. Dincolo de masă, un popă. Toți așteaptă în liniște. Așteaptă în liniște pentru că știu că cei doi bunici au primit instrucțiuni clare de la nepoată că azi vrea să marcheze o zi specială, așa că să se îmbrace frumos și să asculte întocmai. Cineva a fost rugat să-i lege la ochi cu grijă (nici prea strâns nici prea lejer) și să-i ducă pe amândoi de cot, încet, către necunoscut. Știu că se întreabă ce le-a mai plănuit nebuna de nepoată, căci ea nu are decât idei năstrușnice. Dar știu amândoi că dacă ea le-a dat cuvântul, nimic rău nu se va întâmpla.. așa că se lasă conduși. Eu știu că ei își vor da seama că sunt îndreptați spre grădină. Își știu prea bine curtea, gospodăria. Dar nu, nu știu ce-or să-i aștepte. Au ajuns deja în livadă. Se îndreaptă legați la ochi printre invitați, fără să bănuiască prezența lor acolo, spre capătul livezii. Se vor opri puțin. Bunica e prea atentă la tot ce se întâmplă. Cu siguranță simte respirațiile invitaților, sper doar ca păsărelele să facă mai multă gălăgie. În sfârșit ajung în fața noastră, a familiei și a preotului. Sunt dezlegați la ochi. Nepoții, în fața lor, țin în mâini o cutie de bijuterii. O deschid ușor și lasă la iveală cele două verighete, spunându-le: „La mulți ani fericiți în continuare, dragii noștri!”. Aplauze. Cu siguranță se vor auzi aplauze. De aici încolo se va oficia cununia religioasă. Se va întări legământul sufletelor lor. Sfârșit.

Întrebare: Tu ce ai face pentru cei 50 de ani de căsătorie ai bunicilor tăi?

Aștept cu nerăbdare răspunsurile voastre!

Have fun,

Pishky