Oamenii vin și pleacă din sufletul tău, fie că îți oferă sau nu ceva, oamenii sunt doar niște călători în viața ta, călători ce poposesc mai mult sau mai puțin, depinde cum vă e soarta fiecăruia. Acum, important este că trebuie să învățăm să ne ”dezatașăm” de persoane la fel de ușor cum ne atașam. Trebuie să învățăm și să înțelegem că drumul fiecăruia e stabilit de la bun început, dacă drumul cuiva a trecut pe lângă tine, asta nu înseamnă că aici se va opri, drumul său va continua și dincolo de tine, la fel cum și drumul tău va continua și dincolo de drumul său. Nu putem păstra ceva sau pe cineva lângă noi pentru o eternitate, uneori, nici măcar pe noi nu reușim să ne păstrăm. Ce-a fost ieri nu va mai fi și azi, la cum cum nu va mai fi nici mâine. Ce-a fost cândva, a fost atunci. Oamenii se schimbă. Fie că o fac în bine sau în rău, iar tu, oarecum ai o anumită influență în viața călătorului din viața ta și tu ești responsabil de ce i se întâmplă călătorului la fel cum și el e responsabil de ce ți se întâmplă ție. Cel mai greu e când fiecare trebuie să-și asume asta. Refuzăm. Refuzăm să ne asumăm responsabilitatea de orice fel, continuam însă să ne scoatem ochii fie și la mare depărtare unii de alții. Poate dacă nu era, poate.. poate dacă nu se întâmpla. Încercăm mereu să ne amăgim cu ”ce-ar fi fost dacă… dacă nu am fi acționat așa.. dacă deciziile noastre, ale fiecăruia ar fi fost altele”. Ne facem N scenarii în minte cu posibile întâmplări, cu un posibil alt prezent. Însă degeaba. Trecutul e trecut. Prezentul e prezent. Singurul ce mai poate fi schimbat e viitorul ce depinde de fiecare decizie din prezent. Acum, tu ca și călător în viața mea, iar eu ca și călător în viața ta.. amândoi suntem călători prin timp. Iar timpul, timpul schimbă. Mă schimbă pe mine, te schimbă pe tine, îi schimbă chiar și pe acei ”ei”. Și cum timpul prezent e bazat pe reflectarea asupra timpului trecut, noi, nu încetăm niciodată să ne gândim la cei care-am fost, nu încetăm niciodată să ne fie dor de acei noi, de ceilalți noi dintr-un alt prezent, fost prezent. astfel apar regretele și suferința. Lacrimile. Gândurile că nimic nu poate să mai fie ce a fost. Apar reproșuri. Multe reproșuri. Vina ta. Vina ei. Vina lui. Vina lor… dar niciodată VINA MEA. Încercăm mereu să distribuim și vina noastră către alte persoane, către alți călători. Totul parcă ar fi mai ușor dacă acel călător ar ieși cu totul din viața ta, ar pleca și nu, nu s-ar mai întoarce. El continuă în schimb să plece să vină, să plece, să vină într-un cerc ce nu pare să aibă de gând să se rupă niciodată. Acum îți zâmbește și vine, mâine te învinovățește și pleacă. Acum e aici, cu tine, mâine dispare, plecă… continuând să se îndepărteze tot mai mult de călătorul ce a fost, transformându-se într-un cu totul alt călător, un călător demn de dispreț, al tău, al tuturor. Un călător ce acum te calcă în picioare, îți zdrobește sufletul cu fiecare lacrimă, chiar și cu fiecare zâmbet. Iar tu, tu devii un călător în trecut, te cauți pe tine și pe călătorul ce-a fost odată. Îi găsești. Și cel mai groaznic e că nu te mai poți despărți de ei. Nu te mai poți despărți de zâmbete ce-au fost cândva adevărate, de cuvinte provenite din suflet, de glume și de tăceri. Nu te mai poți despărți de călătorul tău din trecut, acel ce a fost odată. Rămâi astfel plutitor în prezent deasupra trecutului. Privești cu lacrimi în ochi trecutul și cu o răceală infernală prezentul. Îți dorești din răsputeri să schimbi ceva, să te schimbi chiar pe tine. Cu neputință însă. Nu te mai poți schimba nicicum în ce ai fost, te poți schimba doar în ceva ce nu ai fost. Poate în mai bine, poate în mai rău. Dar, caracterul tău slab nu se poate despărți de trecut, nu, refuză. Își dorește ca ceva să o ia de la capăt, ca undeva să existe un buton de restart, astfel încât printr-un ”La revedere, călători” să se trezească într-o altă lume pentru un scenariu cu final fericit. Îți dorești într-un fel să poți să te întorci în lumea reală din prezentul tău și să te ”dezatașezi” de călător. Să scapi. Să uiți și să mergi mai departe. De ce oare toate astea sunt de domeniul imposibilului? De ce nu poți să scapi pur și simplu de persoanele din viața ta fără să rănești pe nimeni, pe tine sau pe ele? De ce singurul lucru ce se mai poate face e un ”Goodbye”, fără a avea măcar o explicație? Oare de ce oamenii trebuie să fie ipocriți, de ce trebuie să urască, să se schimbe? Și.. de ce.. de ce nu putem accepta orice schimbare? De ce avem mereu impulsul de a renunța pur și simplu, de a ne cufunda în melancolie ori într-o depresie, de a ne cufunda în trecut, un trecut ce pentru prezent e pur și simplu o fantezie a ceea ce nu poate fi? Mă uit în jur. Mă uit și mă uit degeaba. M-am desprins demult de cea care am fost, iar acum.. acum nu știu cum să mă mai întorc, cum să îmi unesc sufletul cu ființa-mi trupească, cum să devin un eu întreg… Sunt pierdută într-o lume ce nu-i a mea, o lume pe care cu fiecare zi ce trece parcă tot mai puțin o cunosc, o înțeleg. Sunt pierdută și vreau să mă găsesc. Am plecat în căutarea călătorului ce a fost și am uitat să plec cu totul. Am plecat pe drumuri și cărări întortocheate, lăsând în urmă mereu câte puțin din mine. Puțin ce a dispărut. Unde?… Nu știu! Încerc să merg tot înainte printre tot mai mult alb ce mă înconjoară, un alb ce-mi înfășoară tot ce-am avut, ce-am trăit, ce-am simțit. Merg și merg… și merg.. și nu dau de nici un capăt. Merg parcă în gol sub privirile tuturor ce-au fost cândva călători în viața mea. Albul dispare. Dispare de tot. O nuanță neagră îmi îneacă acum privirile. Deslușesc o lustră, încet încet tavanul, pereții, un birou și o lumină ce cu greu străpunge niște perdele. Un vis. Un vis. Un vis a fost. Păcat că visul.. e chiar real 🙂 .
sursă youtube ( user PariucuviataProTV)
Pishky's Blog 