Dimineți imperfecte, frumoase, autentice

Nu sunt părinte. Dar am de gând, ca într-un viitor îndepărtat, să fiu. Aș putea spune că sunt încă un copil, unul necopt la minte, căci la cei aproape 20 de ani pe care îi am, cu siguranță nu sunt destul de matură încât să pot lua cu brio viața în piept, așa… într-o clipită. Iar dacă aș păși dintr-o dată în maturitate și în propria mea responsabilizare cu toate cele, cu siguranță, dacă aș reuși să fac față, aș face cu greu.

În jurul meu observ copii, de vârsta mea sau chiar mai mici, care au devenit deja părinți. Mă întreb adesea cum e să fii un copil cu copil. Încă nu am găsit o un răspuns pentru această întrebare și nici nu este acest subiect cel despre care vreau să vorbesc astăzi, despre care vreau să-mi las cuvintele să se înșiruie aici.

În mass-media se promovează ideea de părinte perfect. Eu însămi susțin ideea în fața părinților mei și le spun mereu că nu am să-mi cert vreodată copilul. Și da. Știu că acesta-i un lucru total imposibil. Parentime propune însă analiza acestui fapt și demonstrarea contrariului, căci perfecțiunea nu există. Există imperfecțiunea prin crearea absolutului de perfecțiune. Astăzi mi-am întrebat părinții ce înseamnă să fii părinte, căci din perspectiva mea de copil, să fii părinte nu părea să semnifice mare lucru. Răspunsul mamei a fost scurt și simplu: „Greu, dar frumos!”.

Din perspectiva mea de copil, e ușor să fii părinte poate și pentru că nu știu ce înseamnă greutățile. Ce înseamnă să alergi dintr-un loc în altul pentru a plăti niște facturi, a cumpăra mâncare și a satisface niște nevoi. Nu știu ce înseamnă pentru că nu am trecut la pasul de a mă întreține singură. Dar chiar dacă sunt conștientă de greutatea fiecărui părinte în parte de a alerga între momentele de afecțiune alături de copilul său și job, nu pot simți cu adevărat greutățile din spatele părinților.

Și totuși, cum poate fi frumos, dar greu, pentru un părinte, să-și crească propriul copil? Părinții, cu siguranță, nu sunt perfecți. La fel cum nu suntem nici noi, copiii. Părinții se luptă. Cu societatea, căci ei deja au cunoscut-o de ceva timp, dar și cu noi. Iar noi cred că le dăm cele mai mari bătăi de cap.

Diminețile părinților mei, de când am apărut eu în viața lor, sunt mai speciale. Așa imperfecte cum sunt ele. Dar sunt frumoase și autentice, căci fiecare dimineață e diferită de o alta. Sau cel puțin mie îmi place să cred că așa este. Diminețile părinților mei se limitează între chinuitul de a mă trezi pe mine și a mă convinge să mă ridic din pat, cât și reușita acestui fapt. De cele mai multe ori eșuează, mai ales în ultimul timp. Părinții mei nu sunt perfecți. Părinții mei mă ceartă și asta nu pentru că nu mă iubesc, ci doresc să mă ferească de o suferință. De o dezamăgire. Părinții mei mă iubesc, la fel cum majoritatea părinților își iubesc copiii, căci până la urmă suntem o parte din ei. De cele mai multe ori părinții ne se par absurzi, căci atât noi, cât și ei, tindem să credem că deținem dreptatea și adevărul absolut, când, de fapt, acestea sunt undeva la mijloc, printre opiniile noastre.

Să fii părinte nu e floare la ureche. Te întrebi mereu unde ai greșit când copilul tău nu urmează pașii pe care tu i-ai îndrumat. Te întrebi unde ai greșit când propriul tău copil greșește. Și te întrebi zi de zi ce ar trebui să faci pentru copilul tău, astfel încât acesta să te aprecieze atât pe tine, cât și eforturile tale de a-i oferi poate tot ce ai mai bun de oferit. Să fii părinte e frumos atunci când îți vezi copilul zâmbind și când vezi, de fapt, cum părți din tine trăiesc sub o altă formă de viață. Să fii părinte e frumos. E minunat. E minunat să i te oferi cuiva cu toată ființa fără să-ți pară într-un fel rău și să primești toată iubirea înapoi, căci o primești. În felul nostru dăruim părinților iubire. Știu că o facem.

Părinții noștri se luptă între job și casă. Între noi și job. Părinții au frământări. Părinții au suferințe. Iar părinții noștri ar trebui apreciați pentru fiecare sacrificiu făcut pentru noi. Pentru fiecare strop de suflet oferit și pentru fiecare lacrimă vărsată asupra suferinței noastre pentru a o alina. Părinții merită statui pentru sacrificiul oferit nouă, că un părinte, în imperfecțiunea lui, ne oferă nouă momente de fericire, protecție, iubire. Și noi, cât și ei, suntem ființe umane, ființe care greșesc și care sunt perfecte în imperfecțiunea lor. Un părinte nu poate să nu-și certe copilul, căci prin ceartă el crede că-i îndreaptă pașii. Un părinte nu poate fi lapte și miere, la fel cum un copil nu poate fi un sfânt. De ambele părți se greșește, căci din ambele părți se învață. Dacă totul ar fi perfect, cine de la cine ar mai învăța? Cum am mai evolua, cum ne-am dezvolta? Imperfecțiunea e necesară pentru crearea frumosului și autenticității lui.

Indiferență și Orgoliu – scurt-metraj

De ceva vreme, am cam uitat care este cu adevărat scopul acestui blog (și da.. eu tocmai stau și mă întreb de ce am afirmat asta când eu însămi nu știu care-i scopul. Epic fail). Bine. Scopul este unul personal. Și dacă este unul personal, musai nu trebuie să-i dau drumul ori să uit undeva într-un colț de el.

Am început să public pe aici din când în când scurt-metraje, de când am luat și eu parte acum câteva luni la crearea unui scurt-metraj. Câtă muncă și câtă pasiune. Câtă bucurie. Mi-a plăcut. Toate scurt-metrajele, cât și cel din care am făcut parte, le puteți găsi în secțiunea de „Scurt-metraje”.

De data asta, n-am să mai pălăvrăgesc (prea mult). Am să pun lacăt degetelor mele ce continuă să bată-n taste. Am să pun lacăt și ideilor ce ia ființă sub acțiunea degetelor și a tastelor. Azi am să pun lacăt la tot.

Am să deschid însă puțin subiectul indiferenței și orgoliului din familie. Asupra tuturor acțiunilor negative ce se răsfrâng asupra unei vieți nevinovate, copilul. De dezbătut, n-am să-l dezbat prea mult pentru că ar însemna să înșir aici mii de cuvinte. Iar acum, acum nu am nici cheful necesar și nici timp. Am să vă las în schimb scurt-metrajul de mai jos. Este o ilustrare perfectă a ceea ce se întâmplă în viețile a zeci de copii chinuiți.

Mie una, filmulețul de mai jos, mi-a inspirat teamă. Frică. Durere. Ură, față de toți aceia cărora nu le pasă de-un pui de om a cărui viață ei însăși au creat-o.

Desigur, căci nu se putea altfel, am să vă las și o întrebare al cărei răspuns îl voi aștepta. Întrebarea este: Vouă ce v-a inspirat filmulețul de mai jos?

Dacă ai ceva de spus, de împărtășit cu mine sau cu ceilalți, folosește cu încredere secțiunea de comentarii într-un mod cât mai manierat.

Îți mulțumesc că mă citești, iar dacă îți place ceea ce scriu te învit să dai un like pe Facebook AICI sau un Subscribe (coloana din dreapta sus) și astfel vei fi mereu la curent cu ce postez.

Have fun,

Pishky

sură youtube (user mariancristyna )

Tata uita – povestioara

Bântuind aiurea pe net și trăgând de timp să nu mă întâlnesc cu materia pentru teza la informatică, am dat de articolul ce îl puteți vedea și voi mai sus.

Am început să îl citesc pentru că începutul mi s-a părut a fi promițător unui conținut interesant. L-am parcurs cuvânt cu cuvânt, frază cu frază, mai mult instinctual decât într-un mod conștient. Finalul a fost devastator(și cred că nu e nici prea mult spus și nici prea puțin).

Există mulți părinți ce comit astfel de greșeli și-și îndepărtează fără băgare de seamă copiii. Și spun fără băgare de seamă pentru că nici măcar nu vreau să-mi imaginez că vreun părinte ar face asta în mod conștient și voit.

Postul este unul emoționant. De fapt, este o povestioară emoționantă ce merită citită, așa că SPOR LA CITIT!