Teatru

Teatru.

(sursă imagine: site Teatrul Evreiesc de Stat)

Voi v-ați întrebat vreodată ce reprezintă un teatru? Ce este un teatru? De ce există un teatru?

Eu m-am întrebat de multe ori, încă de pe la vârste fragede. N-am găsit un răspuns până mai târziu, când am crescut și viața a început să prindă contur în jurul meu. Când eram mică, teatrul mă fascina doar prin clădire. Îmi plăcea ca exterior și aveam mereu impresia că pășesc într-un palat. Nu înțelegeam însă de ce vin pe scenă oamenii să plângă, să râdă, să vorbească între ei, iar toată lumea aceea din fața scenei să se uite în tăcere. Mă uitam și eu, cu o oarecare mirare și curiozitate, fără să înțeleg nimic. Surprinzător, reușeau să mă captiveze mai mult decât orice altceva.

Apoi… apoi am crescut, iar în timp ce am crescut m-am îndrăgostit de teatru. Am învățat să-l iubesc, înțelegându-l. L-am descoperit încă din copilărie, aprofundându-i măreția și frumusețea de dincolo de cortină, căci dincolo de cortină, pe scenă, în fiecare seară, lua ființă o altă formă de viață. Da, printre multe altele, teatrul reprezintă viață. Viața pe care actorii o dau fiecărui personaj în parte. Teatrul înseamnă măiestrie, căci doar prin măiestrie pot lua ființă atâtea vieți, atâtea personaje, atâtea și atâtea stări.

Și totuși… ce înseamnă teatru? Ei bine, teatrul înseamnă cultură. Înseamnă speranță. Înseamnă viață. Păcat este însă că majoritatea societății vede teatrul exact cum îl vedeam eu în anii copilăriei, ori chiar deloc. Ahhh.. și dacă ar știi cum e lumea fascinantă care învie  seară de seară pe fiecare scenă a fiecărui teatru. Dacă ar știi ce înseamnă să ți se inducă stare cu stare în sufletul, mintea și inima ta. Atunci, probabil, lumea din jurul meu ar fi alta.

Sunt de părere că teatrul este o necesitate în contextul dezvoltării media datorită faptului că emană cultură prin toți porii săi. Lumea are nevoie de asta și ce metodă ar putea fi mai bună decât media? Niciuna, în zilele noastre. Avem nevoie de promovarea lucrurilor cu un impact benefic asupra noastră. Asupra vieții noastră și asupra a tot ceea ce ne înconjoară. Cred că lumea ar fi alta dacă ar iubi teatrul, dacă ar fi îndemnată să iubească teatrul și să-i treacă pragul de câte ori are posibilitatea.

De multe ori mă întreb care ar putea să fie viitorul teatrului? Încotro se îndreaptă? Mulți ar spune: către pieire. Și prea puțini i-ar da cu adevărat o șansă de reușită. De ce? Unii pentru că nu știu ce înseamnă teatrul, iar alții pentru că biletul este prea scump pentru ei și mai bine le dau mâncare copiilor. Ce-ar trebui să facă oare teatrul? Să se facă cunoscut printre oameni, cu bune și cu rele, să le intre în casă, în suflet, în inimă, însă cu prețuri pe care să și le permită oricine.

Personal, aș fi încântată să trec pragul în Teatrul Evreiesc de Stat. Am auzit atâtea și atâtea lucruri frumoase. Am auzit cum actorii își lasă personajele să-ți pătrundă în suflet și să te bucure.  Am auzit cu viața prinde formă pe podelele scenei. Am auzit cum personajele ies din textul lor pentru a ne bucura pe noi, spectatorii. De ce să nu lăsăm astfel teatrul să ne bucure?

Untitled

Pe mine, teatrul, pot spune că m-a dezvoltat. M-a dezvoltat sufletește și intelectual. Mi-a lărgit orizonturile, căci în fond și la urma urmei acesta este e fapt rolul teatrului pe lângă bucuria ce ți-o aduce în suflet, de a-ți lărgi orizonturile, viziunea. Mi-ar fi plăcut ca până la vârsta asta să văd și o piesă de teatru cu Maia Morgenstern. Mi-ar fi plăcut să mă las cuprinsă de farmecul pe care îl emană prin porii personajelor pe care le interpretează…. și sper, ca într-o zi, să am ocazia să merg la o astfel e piesă de teatru. Să mă bucur de un astfel de moment. Să-l trăiesc și să-mi lărgesc și mai mult orizonturile, căci, în viață, asta ar trebui să urmărim cu toții, lărgirea orizonturilor, fie că este prin teatru, literatură, muzică sau altceva.

(sursă imagine: site Teatrul Evreiesc de Stat)

*** Acest articol este înscris în competiția Spring SuperBlog 2014!

Seară culturală. Teatru. Improvizație

București. Ora 21:00. M-am apucat să scriu acest post privind un bec de la etajul 2 al unui bloc oarecare.

Acțiunea despre care am să vă povestesc se petrecea ieri seară de la orele 19:00, la teatru „Elvira Godeanu” din Târgu-Jiu. Bine. Fără 00. Românii nu sunt punctuali, așadar piesa a început mai târziu cu niște minute.

N-am mai fost la teatru de luni bune. Am renunțat la abonament, căci am avut unul în primii doi ani de liceu. De renunțat nu am renunțat pentru că nu-mi place teatrul. Am renunțat din cauza faptului că, în doi ani de zile, am văzut aproximativ aceleași piese. Așa era chemat liceul nostru: „Hai să vedeți Bigamul!”. Eu înțeleg că cei care erau cu un an mai mici ca mine, nu l-au văzut. Însă asta nu înseamnă că trebuie să ne chemi numai la același piese. Asta este. Ei văd altă piesă, vedem și noi.

Acum câteva zile mama a fost invitată de o prietenă la teatru. Se intra pe bază de invitație. Mama m-a trimis pe mine împreuna cu prietena ei. Și uite așa am ajuns eu ieri la teatru și am început să-mi văd majoritatea profesorilor intrând, iar eu mă întrebam: „Unde dumnezeului am nimeri? Nici în vacanță nu scap? Sunt sortită ghinionului?”. Moment de meditație, când, deodată îmi pică fisa: „Ahhh stai mă… ăștia îs toți profesori invitați. Ahhh, da și mama cu prietena ei sunt prin învățământ! Damn!!!!”.

Am intrat în sală. O mare de profesori, familiile lor… și eu. Un amărât de copil care a nimerit același rând cu diriginta. Care putea fi probabilitatea ca din atâtea scaune, să nimeresc fix acolo. Vedeți, de asta-i bine să știm probabilități. Putem calcula chestii legate de viață. Ieeeei. Am descoperit și eu o utilitate a matematicii în viața mea personală. Uraaaa.

Piesa a început. Dar eu încă nu mă prinsesem de asta. Și cred că nici o altă jumătate de sală. Au apărut cei care lucrează la teatru să verifice scena. Apoi directorul brusc de pe o ușă. A început să ne vorbească. Despre ce? Despre teatru și tot ceea ce înseamnă el. Despre o altă formă de viață, căci teatrul reprezintă cu siguranță o altă formă de viață. Improvizație. Ăsta era chiar și numele piesei. O improvizație. Eram spectatori într-o sală de teatru în fața piesei din spatele piesei. Da. N-am spus vreo nebunie. Fiind o improvizație, în care actorii își interpretau personajele din propriile vieți din timpul unei banale repetiții ale unei piese oarecare, am asistat la viața din spatele piesei. Adică la tot ceea ce se întâmplă înainte ca noi să vedem produsul final al piesei respective. Cum intervine regizorul. Cum se încurcă actorii. Cum intervine sufleorul. Cum intervine tehnicianul. Cum intervine sunetistul și omul cu luminile. Am intrat în lumea din spatele scenei. Din spatele a tot ceea ce vedem noi drept produs final. Am făcut cunoștință cu ceea ce se află dincolo de scenă și dincolo de fiecare personaj în parte.

Atâtea mesaje. Atâtea personaje în spatele fiecărui personaj în parte. Atâtea vieți și atâtea suflete. Toate ne erau puse în fața ochilor. Toate ni se destăinuiau nouă spectatorilor. Personajele se luptau cu actorii, căci susțineau că un actor nu le poate da viață în totalitate. Unicitatea lor nu poate fi redată de nimeni, iar un personaj poate prinde o imensitate de forme prin actorii care îl joacă. Deși viața noastră trece printr-o realitate diferită de la o zi la alta, viața personajelor are o realitate constantă. Aceeași de fiecare zi. Ea nu poate fi schimbată în niciun fel. Ea există sub o singură formă pentru eternitate. Deși ea există și este cunoscută de fiecare actor ce interpretează un personaj, prin unicitatea ei nu poate fi redată ca atare, astfel fiecare actor dă viață unui nou personaj. Un personaj care niciodată nu va coincide cu cel natural. De aici discutându-se și drama personajelor. O dramă mută.

(sursă imagine: google images)

Pentru că este târziu. Și pentru simt că dacă aș mai spune orice altceva, m-aș repeta… am să vă las o întrebare. O întrebare ce ne-a fost pusă și nouă, spectatorilor de către directorul teatrului, regizorul, omul ce își juca propriul lor în propria-i piesă de zi cu zi: „Ce credeți că influențează o piesă cel mai mult: actorul, personajul, scenariu, regizorul, oamenii de pe lângă, spectatorii?”.

Acum, că am spus cele ce aveam de spus, am să vă las, până mâine seară, când voi reveni cu un articol din propria-mi piesă, propria-mi nebunie curată.