Promovez cultura: Cenaclu de poezie și proză

poezie

Sursă Imagine: Google Images

M-am gândit mult dacă să scriu acest articol. M-am gândit foarte mult. Apoi mi-am zis să-l scriu, căci, în fond și la urma urmei, nu am ce pierde. După ce m-am apucat să-l scriu, m-am gândit mult la titlu (vreo oră), înainte să mă apuc să aștern aici cuvintele pe care voi le citiți. Și asta nu pentru că nu ar fi demn de promovarea culturii, ci din pur și simplul fapt că în locul în care eu am fost numai demn de a se putea numi cultură nu era. Am să vă las să descoperiți, rând pe rând, despre ce vorbesc.

Am ajuns să merg la o întrunire a Cenaclului Columna din Tg-Jiu, invitată de verișorul meu, verișor care își făcea debutul într-ale poezie, citind pentru prima dată versurile așternute de el pe hârtie, în fața membrilor cenaclului, cât și a celor ce fuseseră invitați.

Avea emoții, dar ce copil de 16 ani, în fața unui public, nu ar avea emoții și nu s-ar bâlbâi atâta timp cât nu are experiență? Așa ceva nu există. Chiar și cei experimentați se întâlnesc cu emoțiile și bâlbele, atunci când nici nu se așteaptă. A început să citească. Și a citit vers cu vers. Cineva, un membru, s-a ridicat de pe scaun și a ieșit afară. Versurile au continuat, până când s-au terminat. Și uite așa, au continuat criticile „constructive” la adresa celui care tocmai citise.

Critici. Doar asta știm să facem. Să spunem altora ce și cum. Într-adevăr. Este doar un copil. Un copil care cu siguranță nu știe atâta poezie câtă știu alții, dar oare se învață într-adevăr poezia după niște reguli stricte, ori ea este o creație din simțire și gândire? Pledez pentru cea de-a doua variantă, căci altfel, altfel nu se mai numește poezie. Poezia, mai ales poezia modernistă, nu se construiește după criterii fixe, criteriile ei sunt într-o apariție continuă, până când se vor găsi alții care să abordeze un nou stil, poate chiar unul inventat de ei, cum a făcut Bacovia, spre exemplu.

Să ceri să scrii poezie după anumite reguli, mi se pare o prostie. Niciodată poeziile nu s-au scris după reguli, ci regulile s-au creat după poeziile care păreau a se încadra în același stil, căci astfel  s-au definit stilurile. Cum ar fi fost ca toți poeții din lumea asta, să scrie poezii după aceleași reguli. Ar mai fi existat oare multitudinea asta de stiluri? Sau am fi citit niște poezii asemănătoare? Nu. Poeții și-au inventat propriile reguli. Iar el, Luis, el poate va fi cel care a dus la apariția unui nou stil. Propriul lui stil. El poate va face asta, în timp ce voi, voi vă veți chinui cu regulile. Iar aici v-aș întreba: „Dacă tot știți să criticați atât de mult și știți toate regulile cu ajutorul cărora o poezie poate fi creată și publicată ulterior, pe voi de ce oare nu vă știe nimeni, în sensul în care Bacovia, Arghezi și Eminescu, sunt cunoscuți?”.

Spuneam că s-a ridicat cineva în timp ce poeziile erau citite. Ei bine, în timpul criticilor și a precizării că ele nu transmit o stare, persoana respectivă a spus așa: „Ba da. Transmit o stare. Mie mi-au transmis starea de a părăsi sala și a fuma o țigară”. Serios? Dragă domnule, pentru mai bine de jumătatea aia din sală, fiecare vers al poeziei a transmis o stare. O emoție. Trebuia doar să stai și să asculți, căci de aceea te aflai acolo. Altfel, trebuia să stai acasă. Acest gest nu este nicidecum demn de un om al culturii, așa cum ar trebui să fie niște creatori de poezie. Acest gest este unul de bădărănie totală, iar el nu denotă o personalitate culturală. Nu. Deloc. El denotă o formă de aroganță și nesimțire, iar aceste „calități” nu au efectiv ce căuta la un om care se pretinde a fi poet și care poate critica.

Altul, un altul care ne-a vorbit despre regulile unei poezii, a ieșit nervos din sală la intervențiile domnului de adineaori. Păi așa se face oare? Oare un om de cultură nu știe să fie educat și să se poarte manierat și civilizat în fața tuturor celor de față? Se iese din sală? Se vorbește urât și se aruncă jigniri? Oare asta să însemne un cenaclu de literatură? Oare asta să însemne cultura? Și eu, o tânără de 20 de ani, speram ca măcar o scânteie de cultură să mai fi rămas din focul aprig de demult. Dar nu. Prin oamenii ăștia, prin oamenii ăștia se pare, cultura e moartă. Poezia e moartă. Proza e moartă. Cuvintele pier sub vorbele lor.

Spre sfârșitul prezenței mele în sala aceea, căci nu am mai rezistat mult datorită aroganței și impertinenței acestor oameni de cultură, o doamnă (al cărei nume nu l-am reținut, pentru că nu neapărat numele este important, ci omul din spatele lui, împreună cu atitudinea și toate cunoștințele sale), a preluat cuvântul și a explicat că în interiorul lui există un diamant, un diamant care, desigur, trebuie șlefuit pentru a străluci. Dar prin propriul stil și nicidecum printr-un alt stil, sau reguli impuse de cineva. Felicitările mele, doamnă, pentru ceea ce ați spus. Eu vă apreciez și vă stimez, chiar dacă nu veți citi rândurile scrise de mine aici.

Îmi pare rău să descopăr că toată această speranță a mea în vederea existenței culturii, pare să nu mai fie în viață. Speranța mea… speranța mea pare să se stingă încetul cu încetul. Moare. Moare omorâtă de voi, oameni ai „culturii”, prin atitudinea și educația de care dați dovadă. Și da. Sunt ironică. Comportamentul afișat nu denotă nici cultură și nici educație. Comportamentul acela denotă o stare de… de mahala.

Ca o încheiere, aș vrea să las o poezie care mie mi-a atras atenția și mi-a plăcut. Iar cu asta închei. Iar tu, tu poetule în devenire, sper să-ți șlefuiești diamantul ăla din tine, iar când vei fi tu mai mare, cu siguranță o să dovedești că propriul tău stil va prinde viață.

Idilă-n vis

Andrei Luis Bojincă

Un prim sărut şi iar mă aprind
Precum o torţă-n vârf de cetate
Iar mă ia valul şi mă trezesc plutind
Spre-un ţărm în albastra imensitate

O ultimă caldă, dulce imbrăţişare
În zare un chip angelic zâmbind
Ochii-mi feresc săgetaţi de soare
Când ceasul mă trezeşte ţârâind

 

 

Concurs pe blog! Participă și tu!

V-am promis chestia asta! Concursul ăsta! N-am mai făcut de mult un concurs pe blog, iar dacă primele mele concursuri au avut un singur premiu, acesta va avea DOUĂ!!! MINIM DOUĂ și MAXIM DOUĂ! Da. Două premii frumoase. Tare frumoase.

Ca orice concurs, desigur că și acesta va avea niște reguli. Dar unele simple. Cât se poate de simple și de ușoare. Postul ăsta nu o să fie lung, așa că să trecem la concurs în sine.

Acest concurs este realizat cu ajutorul lui Radu Cîrstea Ratzone, autorul celor două volume de poezie, „Ocean de nimicuri” și „Sunt un gunoi, sunt un nimic” (publicate în ordine cronologică), el fiind cel care pune la bătaie cele două premii (o să aflați mai jos în articol despre ce premii este vorba – eu vă asigur că-s tare, tare, tare, taaaaare faine!!). Deci, să-i mulțumim autorului pentru sponsorizare.

Regulile? Ahhh da. Regulile. Regulile alea simple.

  1. Un comentariu pe acest blog (sau pe pagina de Facebook a volumului de poezie „Sunt un gunoi sunt un nimic”, unde se va anunța concursul – am să le contorizez pe toate) în care să vă răspundeți următoarei întrebări: Care este importanța poeziei în vederea dezvoltării noastre atât pe plan intelectual, cât și pe plan spiritual?
  2. Un like volumului de poezie „Sunt un gunoi, sunt un nimic
    P.S. În comentariu să lăsați adresa de e-mail pe care să vă pot contacta în caz că veți câștiga, cât și numele contului de Facebook prin care ați dat like paginii (voi verifica).
    P.S.2 Comentariul să nu fie unul din seria „pentru că d-aia” sau să conțină doar o propoziție acolo. Stimulați-vă creativitatea.
  3. Să dați sfoară în țară despre acest concurs să mai participe și alții!
  4. Atât!

Premiul? Păi ce? Mai vreți și premii? Glumesc. na poftiți premiile.

  1. Locul 1: Volumul de poezie „sunt un gunoi, sunt un nimic”
  2. Locul 2: volumul de poezie „Ocean de nimicuri”

Desfășurarea concursului?

Ține 13 zile începând de azi, adică fix până pe 20 mai, inclusiv!

Alegerea câștigătorului?

Câștigătorul NU VA FI ALES CU RANDOM.ORG (nu suport chestia asta). Câștigătorul va fi ales de un juriu care va analiza toate răspunsurile voastre și va desemna primele două locuri.

Gata. Astea mi-au fost cuvintele. Aștept să participați cât mai mulți și să-i anunțați și pe alții. Sunt extraordinar de curioasă în legătură cu răspunsurile voastre și abia aștept să vă citesc părerile.

 

Să cunoaștem poezia

Într-o lume în care cultura se află de mult pe ultimul loc, o lume în care această nu mai primează de atâta timp, iar incultura i-a luat locul, cărți de poezii încă se mai lansează.

Zilele acestea, o altă carte de poezii a apărut pe piața literaturii românești. Cu un titlu care ilustrează poziția omului diferit în fața societății și o copertă care reflectă realitatea, pare să aibă un viitor promițător în atenția iubitorilor de poezie.

Am întâlnit oameni, zilele astea, care au pus ștampila pe titlu. Alții pe copertă… și nimeni pe conținut. Ambele au un impact major asupra omului, însă conținutul ar trebui să fie cel care primează, căci dincolo de titlu, de copertă, se află o lume minunată a versurilor. O lume presărată cu tristețe, speranțe, fericire, dezamăgiri, frumos, urât, sentimente, stări, trăiri. Un tablou de viață, căci viața însăși este un amalgam de stări, de trăiri și simțiri.

Invit oamenii, cititorii blogului, cât și pe cei care aterizează pe aici voit ori din întâmplare, să cunoască lumea de dincolo de copertă și titlu. Să pătrundă dincolo de cortina aparențelor, căci cu siguranță dezamăgiți nu veți avea să fiți.

Cultura, fie că este reprezentată de piese de teatru, muzică, proză sau poezie, merită cunoscută. Merită promovată. Merită asimilată și merită a fi împărtășită.

Cartea lui Ratzone (Radu Cîrstea), apărută anul acesta, își introduce cititorul într-o lume aparte. Diferită, dar reală. O lume a prezentului, cu bune și cu rele, cu dezamăgiri și speranțe, cu vise, cu iubiri. De ce să nu o citim? De ce să nu citim poezie? De ce să nu citim versuri? De ce, când în ele se află atâtea și atâtea trăiri? Atâtea sentimente! Amalgamul vieții, îl găsim printre versurile lui Radu. Stă ascuns și așteaptă să fie descoperit de fiecare cititor în parte. Haideți să-l descoperiți și voi. Vă va bucura ochii, gândurile, sufletele.

V-au făcut curioși cuvintele mele? M-aș bucura! Dacă v-au făcut curioși, dar și dacă nu v-au făcut curioși, vă invit să pășiți în lumea versurilor lui Ratzone comandând cartea din Librăria Herg Benet (libraria.hergbenet.ro/carti/sunt-un-gunoi-sunt-un-nimic). Cartea este la un preț promoțional de 12,75 RON (redusă cu 15%), iar transportul prin Poșta Română, de asemenea promoțional, este de doar 5 lei! Sunt extrem de curioasă care vă sunt impresiile în urma descoperirii tuturor sentimentelor din spatele cuvintelor fiecărui vers!

Câțiva oameni nerăbdători, din diferite colțuri ale țării, au comandat deja cartea. Comandă și tu! Nu vei regreta!

De asemenea, cartea are și o pagină de Facebook, unde vă invit să dați like și să faceți și voi parte din comunitatea oamenilor care apreciază poezia: http://www.facebook.com/raduratzone. În curând va avea loc un concurs atât pe pagina de Facebook, cât și pe acest blog. Stați pe aproape!

Da, sigur, afișul de mai sus vă invită pe toți în Club A București pe data de 26 martie, la orele 19:00, la o dublă lansare! Sunteți așteptați cu toții!

Ocean de nimicuri – Radu Cîrstea

Am avut plăcerea şi bucuria de a pune mâna pe cartea din titlu şi anume „Ocean de nimicuri”. Am vrut să o citesc dintr-o suflare dar mi-a ieşit din două. Şi nu, nu am făcut asta pentru că nu mi-a plăcut sau pentru că mi-a plăcut prea puţin ci ba din contră, pentru că mi-a plăcut prea mult. Să zicem că am savurat cartea asta în două reprize ca să o pot digera mai bine.

Bine, practic, pentru mine e o bucurie să pun mâna pe orice carte. E o bucurie mai mare chiar decât atunci când mănânc dulciuri (țin să menționez într-o paranteză că dulciurile sunt una dintre marile mele fericiri).

Cine ar citi această carte, cu siguranță m-ar întreba cum de am putut începe atât de ”haios” sau ”amuzant” sau mai știu eu cum dar în niciun caz într-un mod ”trist”. Acum, cu siguranță am băgat pe toată lumea în ceață dar n-am să vă lămuresc prea curând cu ceea ce am vrut să zic și am să continui prin a vă mărturisi faptul că dacă nu vă place Bacovia (cu siguranță îi cunoașteți stilul dacă ați trecut prin liceu ori dacă sunteți iubitori de cultură) nu o să vă placă prea mult nici această carte. Sau, cine știe, poate ”Ocean de nimicuri” vă va convinge să vă placă Bacovia. Mie una, Bacovia îmi place la nebunie, așa că nu mi-a fost greu să îi diger rând pe rând poeziile lui Radu.

Prima dată m-a fascinat coperta (pe care ați văzut-o deja mai sus). Picături de ploaie pe un geam. Ador imaginea aia pentru că mie îmi place ploaia în toate formele ei: de la ploaia blândă și caldă pâna la furtunile cu tunete și fulgere de zici că pică cerul pe tine. Apoi, apoi m-au fascinat versurile unul câte unul, urmând să o facă poeziile ca întreg. Desigur, dintr-un volum întreg nu or să-ți placă toate la fel de mult. Unele îți plac mai puțin, alte mai mult și altele deloc. Asta depinde de starea ta de moment și de cum percepi fiecare cuvânt, vers și poezie în parte de la un moment la altul. Dacă acum îți place o poezie foarte mult, la o eventuală recitire se prea poate să nu mai ai aceeași părere și invers.

Ca să fiu sinceră poeziile îi sunt foarte grele. Așa că dacă vrei să pricepi ceva din ceea ce vrea să trasnmită fiecare poezie în parte, trebuie să te dedici trup și suflet fiecărui cuvânt. Trebuie să supui totul analizei pentru că o poezie nu este scrisă doar ca să fie scrisă. Ea trebuie înțeleasă. Gândurile și emoțiile pe care le transmite trebuie percepute într-un mod cât mai corect și concret. Mie fiecare poezie mi-a transmis altceva. Fiecare poezie în parte e independentă de cea precendentă sau de cea următoare. În fiecare autorul pune gânduri și emoții diferite și astfel rezultă un amalgam perfect de gânduri, sentimente și emoții într-un singur volum.

Când m-am apucat să citesc prima poezie, mi-a fost destul de greu. N-am înțeles-o din prima și nici din a doua încercare. Așa că am încercat să mă detașez de tot și de toate încercând să pătrund dincolo de fiecare cuvânt în parte. Numai așa am reușit să înțeleg cu adevărat ceea ce fiecare cuvânt în parte transmitea cititorului său. Am încercat și tind să cred că am reușit și am pătruns dincolo de cuvinte, în spatele lor… și am înțeles ceea ce ele aveau cu adevărat de transmis.

Nu știu dacă am mai spus asta mai sus, că-mi e tare lene să recitesc la ora asta, dar pe mine m-a fascinat ca și întreg. Au fost poezii ce mi-au plăcut mai puțin și altele mai mult, însă s-au completat perfect unele pe altele simțirilor mele și perceperii mele. M-a fascinat volumul pentru că nu-i ușor de înțeles. E complicat. Foarte complicat. Iar ce e complicat mie îmi place. Mă atrage într-un mod inexplicabil. Adică nu-i frumos ca totul să fie primit pe tavă fără un minim efort de înțelegere, așa că cu cât este mai complicat și greu de înțeles cu atât mai bine. Mi-a plăcut pentru că a trebuit să descifrez eu tot, să pătrund în spatele cortinei și nu doar dând-o la o parte cu ușurință ci cu un foarte mare efort.

Ca și cititor, e imposibil să nu găsești poezii care să nu rezoneze din punct de vedere emoțional cu tine. E imposibil să nu găsești poezii în care să nu te regăsești. E imposibil să nu găsești versuri care să aibă într-un fel sau altul un impact mai mic sau mai mare asupra stării tale, asupra ta ca și întreg.  Fiecare om are stări și stări. Și trece prin ele ca trenul prin gări. Le cunoaște , le simte și le părăsește ca să cunoască altele noi. Le explorează rând pe rând ca să revină cândva din nou la ele. Într-un fel sau altul m-am regăsit în multe stări ale poeziilor. Poate chiar acest fapt m-a făcut să-mi placă cu adevărat volumul ca și întreg. Iar dacă eu m-am regăsit, cu siguranță fiecare va face la fel. Desigur, nu în toate și poate nici măcar într-o poezie întreagă, dar cu siguranță într-un vers sau mai multe cumulate. E plăcut să te contopești oarecum cu stările versurilor și poeziilor. E plăcut să treci prin ele, să le simți, să le cunoști, să le explorezi în adevăratul sens al cuvântului. E plăcut și pentru asta merită să te dedici din când în când poeziei. Să fii doar tu, ea și gândurile voastre împreună.

Eu nu sunt o fire tristă de felul meu. Sunt chiar foarte veselă. Însă stilul acesta, țin să-mi mențin părerea și să afirm că nu este adorat doar de oamenii triști ci și de cei ce apreciază adevărata artă în toate formele ei.

Din păcate pentru cei care vreți să citiți cartea asta, trebuie să vă anunț că nu o puteți găsi așa ușor prin toate librăriile și prin tot universul ăsta imens al internetului. O puteți găsi însă la autor, adică la Ratzone (click pe nume). Așa că dacă sunteți interesați luați legătura cu el.

Iar acum, ca să vă conving de cele spuse mai sus, am să scriu aici una din poeziile ce mie mi-au plăcut foarte mult. Mi-a fost destul de greu să aleg una dat fiind faptul că-s destule care-mi plac cu adevărat. Am ales însă o poezie ce se rupe puțin de sfera descrisă mai sus sau păstrează prea puțin din acele elemente, însă asta o face cu adevărat frumoasă. Fără prea multe alte cuvinte, poftiți poezia.

Îmi place poezia pentru că
a fost scaunul ce m-a înălțat
la cortina de sus
s-o smulg
cu forță, încredere, răbdare.
Îmi place poezia căci
m-a scos afară din mine,
pe un tapet incolor așezându-mi simțirile…
…Și totuși le-am sorbit.
Îmi place poezia fiindcă
am văzut oameni rupând frunze
în diminețile de noiembrie
și ea m-a crezut.
Îmi place poezia deoarece
ieșim târziu noaptea
să spunem luminii noapte bună,
amândoi, deodată, împreună.
Și poezia mă iubește.

Radu Cîrstea – Mă iubesc cu poezia

Cam atât am avut eu de spus pe ziua de azi și sper să vă fi plăcut ceea ce v-am prezentat. Dacă da sau nu, aștept părerile voastre mai jos în comentarii.

Liviu Alexa – Vulvonerabilitate

poezie3

Liviu Alexa este un tânăr jurnalist clujean care scrie. De fapt logic că scrie, doar e jurnalist. Doar că pe lângă articolele jurnalistice el scrie și poezii. De fapt, cred că orice om care scrie și pe care noi îl numim scriitor, nu este un scriitor dacă nu-și poate așterne cuvintele în toate formele lor: sub formă poetică sau proză. Ei bine iacătă că el este unul din acei scriitori compleți, ce-și aștern cuvintele în toate formele lor.

El, Liviu, a reușit după vreo 10 ani să-și lege cuvintele în versuri și poezii într-un volum. Un volum peste care eu am dat prin intermediul celor de la Blogal Initiative, iar volum acesta îl puteți citi și voi AICI.

Și pe voi v-a speriat prima copertă? Și pe mine. Mă gândeam: ”Peste ce naiba am dat aici? Nu se presupune a fi un volum de poezie în care să dau nas în nas cu vulnerabilitate?”. Primul instinct a fost să apăs pe X-ul ăla din colț… și mi-am urmat instinctul. L-am apăsat. Mai apoi m-am trezit pe pagina celor de la Blogal ce mă îndemna să-i citesc tot volumul, să nu-l critic după prima copertă sau primele cuvinte. Am intrat din nou și-am descoperit și a doua copertă: mai ”specială”. Am început să dau de cursor și să citesc. Citeam primele 2-3-4 versuri și-mi ziceam: ”Nu-mi place. Următoarea. Nici asta nu-mi place. Următoarea. Nici asta… Alta. Prea vulgară. Prea fără sens. Prea, prea, prea, prea de tot!”. Apoi am ajuns la sfârșit și-am dat de o copertă roz. Ceva-mi spunea să mă întorc la prima poezie și să o citesc cap coadă. La fel să fac și cu următoarele.

Zis și făcut. Am răsfoit virtual, de la început acest volum de poezii, citindu-l din cuvânt în cuvânt, din vers în vers, din poezie în poezie și din filă în filă până am dat din nou cu ochii peste coperta roz de la sfârșit. N-aveam încă o impresie OK despre el. Îmi părea vulgar. Vulgar pentru gustul meu. Erau sentimente de dragoste exprimate prea vulgar, parcă.

Ei, acest ”parcă” de mai sus m-a făcut să-l recitesc și să-l recitesc până când am scăpat de sentimentul de superficialitate și-am găsit într-adevăr poezii care să-mi placă și să mă facă să-l apreciez pe el, pe Liviu, ca și scriitor, ca și poet. Bine înțeles, nu mi-au plăcut toate și nici nu-mi vor plăcea vreodată toate poeziile. Niciodată nu o să îmi placă totul, în orice există și părți care să nu-ți placă sau să nu-mi placă.

Poezia lui, poezia din ziua de azi, are ceva diferit. De fapt în afară de forma ei, care se păstrează de când lumea, totul e diferit. Emoțiile sunt distribuite altfel, în funcție de semnificația cotidiană a fiecărui cuvânt. Prima dată am dat peste tonuri agresive, pentru că în ziua de azi ne lovim de agresivitate peste tot în jurul nostru. Am dat de vulgaritate, pentru că mă întâlnesc cu ea la fiecare colț de stradă.. și nu numai eu, ci fiecare din noi. Am dat peste urâțenie, pentru că lumea de azi tinde să-și expună părțile urâte. Am dat peste sentimente de superficialitate, pentru că lumea din ziua de azi e superficială. Însă după ce am recitit și recitit și recitit acest volum, am dat peste sentimente ascunse de iubire pură, am dat peste frumusețea din spatele cuvintelor, am dat peste emoția aceea ce te aștepți să te copleșească după ce citești o poezie. Peste astea toate am dat așa de greu, după ce am recitit de câteva ori volumul lui de poezii, pentru că așa e lumea din jurul nostru, își ascunde toate aceste calități adânc în interiorul ei, undeva într-un colț uitat de suflet. Volumul lui de poezii e o parte din noi, din fiecare. E la fel ca omul: ușor de judecat la început și tare greu de a fi descoperit în adâncuri.

După cum se vede, până la urmă impresiile mi s-au îmbunătățit asupra volumului de poezii, iar prima ce m-a cucerit este cea pe care o voi pune și mai jos 🙂

mă caut printre rafturi cu porțelanuri reci,
dar nu mai sunt acolo, iar ea încet șoptește
ștergând cu lac de unghii amprenta ce lucește:
bine ai venit. acum, te rog să pleci.

mă caut printre perne, în camerele reci,
să văd de nu m-a rătăcit ca pe o telecomandă,
o văd că-și cântă trist aceeași bandă:
bine ai venit. dar… chiar te rog să pleci.

nu-i nici parfumul acru cu miros de melci,
s-au scurs și visele lăsate în chiuvetă.
degeaba mă mai cauți în poșetă…
n-am mai venit. închide, dacă pleci

Liviu Alexa – Închide tu, azi nu mai vin

Sper să descoperiți și voi ceea ce vrea să transmită Liviu cu adevărat prin intermediul versurilor sale și să nu vă lăsați asaltați de primele impresii. Ele sunt cele mai înșelătoare.

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky!

Lansare de carte – ”Omul de zăpadă”

Săptămâna asta a fost una tare plină, observându-se și absența mea de luni încoace. Am fost prinsă printre tot felul de activități, iar seara abia așteptam să-mi revăd patul :).

Ultima a fost chiar ieri, o lansare de carte, care de fapt au fost două, însă eu voi vorbi doar despre una, cea a unui cunoscut :).

Ca să fiu sinceră, până acum n-am mai fost la o lansare de carte :). Așa că a fost ceva nou pentru mine și vreau să-i mulțumesc și pe această cale autorului că m-a invitat. Sincer, mă așteptam la mai mult din partea anumitor persoane ce spun că ar fi critici literari :). Însă nu pot spune că nu m-am bucurat de moment și de talentul scriitorului, pentru că m-am bucurat din plin.

Despre așteptările mele asupra criticilor o să vorbim ceva mai jos. Acum să vă spun cum am ajuns să fiu invitată la această lansare de carte, practic un debut atât al primului volum cât și al autorului. Cum am ajuns să cunosc autorul cărții 🙂

Povestea începe așa:

Nu aveam mai mult de 6-7 ani, când el își aducea seară de seară, de la liceu, prietena acasă. Aproape în fiecare seară eu eram la gard, iar ei, drăguți și simpatici cum erau și sunt încă și acum, se opreau și vorbeau cu mine. Ce exact, nu mai știu. Dar îmi amintesc că mereu îi făceam să râdă. Cu siguranță eu spuneam tâmpenii, nu degeaba s-a luptat o mătușă ani de zile cu ai mei să mă trimită la copiii spun lucruri trăsnite (dar nu, nu m-au trimis). Știam, desigur că pe ea o cheamă Livia, doar era vecina mea.. dar pe el, pe el nu rețineam niciodată cum îl cheamă. Uitam mereu. Așa că seară de seară o întrebam pe ea cum îl cheamă, rușinată că nu țineam minte. Amuzată îmi spunea un nume ciudat: Luis. Nu știu de ce, dar eu îl asemănam cu planeta Pluto. Chiar îmi părea venit de altundeva din cauza numelui. Era ceva ciudat pentru mine. Îl auzeam în fiecare seară și totuși parcă nu-l mai auzisem niciodată. Dar timpul a trecut. Eu am crescut, iar ei au îmbătrânit. Au îmbătrânit ca vârstă. Eu tot liceenii de altă dată îi văd, chiar dacă acum sunt deja căsătoriți :). Însă povestea nu se oprește aici, pentru că legăturile s-au păstrat… și astfel am ajuns să iau parte la lansarea primei cărți a acelui licean și-am dat peste poezii ce sunt chiar de acum 12-13 ani :). Însă una mi-a plăcut în mod special, iar pe aceea o veți putea citi și voi spre sfârșitul acestui articol.

Revenind în prezent, lucrurile de la această lansare s-au petrecut ca mai jos. (Scuzați-mi spiritul critic, dar eu chiar nu mă pot abține. Așa-i firea mea de olteancă :D)

Untitled

Activitatea a avut loc în sala de lectură a bibliotecii și a durat vreo două ore. O activitate interesantă, în care cartea de poezii era prezentată de mai mulți critici literari din punctul fiecăruia de vedere, cu bune și cu rele. Toate bune și frumoase până aici. Însă prezentările criticilor nu au fost făcute oricum, ci citite de pe hârtii. Hmm… părerea mea este că un critic sau oricine altcineva își susține un discurs în fața unor oameni, fie ei mulți sau puțini, trebuie să o facă fără a citi constant de pe niște hârtii. Trebuie să o facă păstrând mereu contactul vizual cu cu cei din fața lui. Păstrând contactul vizual, mesajul ajunge cu adevărat acolo unde trebuie, este transmis liber și perceput într-o cu totul altă manieră.

Atunci când cel din fața ta stă mereu cu ochii în hârtii pare să nu aibă încredere în el și nici să-l intereseze prea mult dacă tu pricepi sau nu ceva din ceea ce el încearcă să-ți expună. Pe când dacă păstrezi contactul vizual cu publicul reușești să le mărești interesul pentru cuvintele tale, câștigându-le încrederea că ceea ce spui e bine prin siguranța pe care ți-o oferi atât ție cât și lor :).

Așa că sfatul meu pentru cei ce citiți acest post este să încercați să fiși cât mai degajați atunci când vă exprimați opinia asupra unui lucru și niciodată să nu stați cu ochii în hârtii. E bine să ai ceva acolo cu niște idei schițate și să le consulți din când în când. Dar să fie doar idei schițate pe care le vei dezvolta în discursul tău.

De obicei sunt răutăcioasă… însă voi știți deja asta. Răutăcioasă am fost și acum pentru că n-am spus la început că nu toți au făcut așa, nu toți și-au băgat nasul în hârtii și au început să turuie. Au fost 3, dintre care 2 erau critici, ce și-au exprimat opiniile clar și tare în fața publicului cu doar niște versuri în față, pe care le comentau :). Asta am apreciat, iar pe aceștia i-am ascultat cu plăcere și le-am savurat cuvintele :).

Iar ultimul, dar nu cel din urmă, autorul cărții cu poezii a fost cel ce și-a susținut cel mai bine discursul. A vorbit cu publicul. S-a uitat în ochii lui. I-a câștigat încrederea. Iar la sfârșit, bine înțeles că aplauzele au fost furtunoase. El a reușit să-și transmită mesajul. A reușit să pătrundă în gândurile tuturor. A reușit să-i mulțumească pe toți cu ale sale cuvinte, chiar dacă vocea îi tremura. Însă emoțiile sunt cât se poate de normale într-o asemenea conjunctură, aflându-se la prima lansare.

Untitled2

Iar acum, ăsta fiind blogul meu și articolul meu, îmi voi permite să-mi spun propria părere asupra aceste cărți de poezii numită ”Omul de zăpadă”. Probabil vă întrebați de unde vine numele. Dar nu, nu vine de la faptul că tocmai a fost iarnă, care de fapt nu vrea să renunțe la drepturi și continuă să pună stăpânirea pe întreg ținutul nostru. Titlul cărții provine de la însăși omul, iar aici am să-l citez pe Luis: ” Omul  este o ființă care se naște, trăiește, învață, apoi se topește.” Această tematică pe care o dezvoltă încă din titlu o transmite și versurilor poeziilor sale. Versuri scurte, unele, lungi altele. Versuri triste sau mai puțin triste, după cum spune chiar el, versurile sale ne insuflă un aer puțin bacovian, însă în propriul lui stil, fapt ce-i face poezia mai măreață. Da, măreață cred că e cuvântul potrivit.

Trebuie să vă spun că m-am cufundat în scaunul de la birou când am venit de la școală și-am început să scriu acest articol citindu-i poeziile, după ce am reușit cu greu să-mi desprind ochii de la coperta ce mă fascinează, chiar dacă e simplă, e frumoasă, e cu un om de zăpadă, e cu mii de fulgi concentrați acolo. Și le-am citit, astfel încât nici nu mi-am dat seama când am ajuns de la o copertă la alta. Ca orice simț al cititorului și al meu a avut poezii ce l-au atras și poezii ce nu l-au atras. Nu pot spune că m-au atras toate poeziile pentru că e ca și când un om ar spune că lui îi place totul pe Pământ, lucru ce nu e adevărat, iar asta o știm cu toții. Important este însă faptul că îi reușesc toate poeziile, fiecare din ele reușind să transmită un mesaj, indiferent de faptul că cititorul este atras de acel mesaj sau nu. Mie una, îmi place cum scrie… iar mie cu greu îmi place ceva din prima, după cum bine știți. Așa că eu, aștept cu nerăbdare următorul volum.

Așa cum v-am promis mai la început, am să vă fac cunoscută și vouă una din poeziile sale, cea mai frumoasă în opinia mea :). Este o poezie dedicată iubitei lui de atunci și soției de acum, bine e aceeași persoană doar postura s-a schimbat 😀

În fiecare noapte la tine mă gândesc,
Deschid geamul, iarăși spre alte lumi pornesc…
Te caut printre flori și zâne, printre stele…
Dar ești mult mai frumoasă, iubito, decât ele.

Cu ochii plini de spaime, scufundă-te-n povești,
La focul care arde mai poți să mă găsești,
Un vers îți dăruiesc, un vers nemuritor…
În brațe să te țin, pe urmă pot să mor.

Afară plouă, grele sunt ale mele pleoape…
Ești poezia-mi pură și știu că ești pe-aproape,
Un strop de ploaie este un vis păstrat de-al meu
și te iubesc copilă, te voi iubi mereu!

Ionuț Luis Popa – LIVIA

Sper că v-a plăcut poezia și că ați început să-l apreciați ca pe un adevărat poet în devenire :).

Ca să fie complet, am să vă las și-o melodie, primită chiar înainte să finalizez postul ce s-a nimerit să se potrivească întocmai cu poezia, zic eu 😀

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky!

sursă youtube (user DarioSakan )

Life in pictures – În căutare

A mai trecut o săptămână. E din nou duminică trecut de 00:00. E ”Life in pictures” la Costin.

E târziu și eu nu prea am multe cuvinte. Am obosit să mă răzgândesc de atâtea ori asupra subiectului postării mele… însă cu siguranță cele ce au picat în fața acestuia își vor găsi rândul săptămânile ce vor avea să vină.

Ca de obicei, vă întâmpin cu cele 3 secțiuni de poezie, poză și muzică.  Așa că să nu o mai lungim cu vorba și să trecem la treabă:

Mi-e dor de-o strada linistita, 
In care lumea-ntreaga tace-
Sa-mi lase mintea obosita
Si toate gandurile-n pace…

Mi-e dor de-o noapte nesfarsita, 
O noapte trista si adanca-
In strada asta linistita;
S-o faca mai tacuta inca…

Mi-e dor mereu de-un lucru mare
Sa nici nu-ncapa intr-un vis…
Mi-e dor de lucrurile care
Sa nu le intalnesc e scris!…

Fără nume – Mihai Săulescu

Poza următoare a fost cea care mi-a definitivat tema acestui post. Am oscilat între multe poze de prin diferite colțuri ale lumii, dar aceasta, făcută pe un pod în Berlin, înainte de a mă prinde o furtună de toată frumusețea fără umbrelă, ea privea speriată în toate părțile, căuta ceva, căuta liniștea.

308500_225253937526258_3808832_n

sursă youtube (user soundsalive11 )

 

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

 

Duminică faină,

 

Pishky!