O poveste de dimineață, spusă la ceas de seară

Știți, poveștile ascund întotdeauna o urmă de adevăr. Ele pornesc de la o premisă adevărată întotdeauna. Iar mai apoi, în jurul ei, se construiește întreaga poveste. O poveste în care nu mai ai abilitatea de a distinge adevărul de neadevăr. O poveste care te lasă în suspans. Iar suspansul te încântă. Astăzi vreau și eu să plec de la o premisă adevărată și să construiesc în jurul ei o poveste. Nu știu dacă o să-mi reușească, dar cel puțin am să încerc.

Să-ncepem povestea, zic.

Se spune că zilele ce stau sub semnul numărului 13, îți poartă ghinion. Ea neagă asta și-și dorește în fiecare zi, din tot sufletul, să dărâme din temelii acest mit, căci ea este născută într-o zi de 13. Marți, 13. Pentru ea, însăși faptul că s-a născut îl consideră un noroc. A prins viață și s-a bucurat de ea cu toată ființa. Îi plăcea să se lase dimineața mângâiată de razele soarelui și să respire aerul proaspăt, iar seara să adorma în brațele razelor lunii. Iubea tot ce o înconjura. Iubea zilele de 13. Iubea zilele de marți. Iubea, de fapt, fiecare zi în parte și fiecare secundă a vieții ei.

Se trezea în fiecare zi, de dimineață. Era precum un ceas elvețian. Și acum face la fel, dar parcă o poveste nu mai e la fel de frumoasă dacă nu folosești timpurile trecutului. Când soarele ajungea în puncutul în care indica orele 6 ale dimineții, ea deschidea pentru prima dată ochii. Nu avea nevoie de un ceas care să-i indice ora. Intensitatea luminii îi era suficientă, împreună cu poziția soarelui. Apoi, când vremea se făcea să fie urâtă, simțea pur și simplu natura. Învățase să-i simtă pulsul. Știa pur și simplu. Încă de când era copil, se uita pe cer după soare și-și dădea seama cât e ceasul. Iar apoi studiase și luna. Îi învățase și ei intervalul orar, pentru nopțile în care genele nu voiau să i se împreune. Noaptea aceea, despre care și vreau să vă vorbesc, fusese la fel. O noapte nedormită. O noapte în care-și spusese poverile stelelor și lunii. O noapte în care își împărtășise lacrimile și singurătatea cu ele. Fusese o noapte tristă, căci viața ei nu era întotdeauna fericită, indiferent cât de mult o iubea.

Plângea de fiecare dată când simțea casa goală. Dulapurile masive, din stejar, îi păreau lipsite de importanță. Patul îi părea rece și gol, iar pereții întunecați și triști. Totul în jurul ei era lipsit de viață. Tocmai de aceea, uneori, lăsa păianjenii să-și facă pânze în colțurile camerelor. Simțea că o așteaptă cineva, în fiecară după-masă, să răsucească cheia-n ușă. Singurătatea își mai pierdea din intensitate.

În noaptea aia plânsese din nou în urma brațelor calde ce nu o mai încălzeau și a șoaptelor dulci ce o dezmierdau. Spera ca imensitatea de dincolo de fereastră să-i acorde ascultarea și iubirea de care avea nevoie. Însă doar razele soarelui de dimineață reușeau să-i mai dea speranță pentru o nouă zi. Să o liniștească. Razele soarelui și cafeaua, căci pentru ea era o cafea specială.

Când razele soarelui începuseră să-i străpungă fereastra transparentă, s-a ridicat de pe scaunul pe care stătuse chircită. Și-a făcut gimnastica de dimineață și a coborât pe scările lăcuite, din lemn, în bucătărie. A mângâiat expresorul de cafea. I-a sărutat cu ochii gravura și i-a dat drumul să-i facă cafeaua. Era cafeaua iubirii ei. Un el, care acum nu-i mai alunga singurătatea, îi cumpărase expresorul dintr-un magazin online cu expresoare. Fusese un cadou luat de ziua ei, dar dorit de amândoi. Și, pentru că voiau să-i imprime și lui iubirea lor, și-au gravat numele pe el. Se bucurau de fiecare lucru făcut împreună.  Se bucurau să meargă la piață, să-și piardă o zi întreagă ca el să-și caute încălțăminte, ori ca ea să-și găsească o rochia perfectă. Se bucurau de excursii. De nopțile nedormite și de povești.

expresor cafea

Într-o zi însă dispăruseră toate astea. El plecase și nu se mai întorsese. Nu-și luase nimic. Nici măcar expresorul philips profesional. Ei îi rămăsese cafeaua. Cafeaua iubirii lor. Cafeaua îi dădea de atunci puterea de fiecare zi. O făcea să se simtă învingătoare. O ajuta să răzbească în lume. O făcea să se simtă puternică în fața tuturor și să doboare zidul problemelor din fiecare zi. Era o cafea specială într-adevăr. Pentru ea, cafeaua, am putea spune că era o super-putere, căci din femeia lipsită uneori de viață, încercănată și suferindă, o transforma în femeia puternică și luptătoare. Într-o învingătoare.

Deseori se uita la cafea și încerca să-și citească viitorul. Sau dacă nu, măcar să-și vadă trecutul, fericirea, iubirea. Nu reușea niciodată. O vedea mereu la fel de negricioasă. Aroma ei însă, aroma ei îi aducea aminte de sărutările lui dulci. Și asta îi dădea forță și, spera să-l revadă într-o zi fie și numai la colț de stradă, pentru o clipită. Într-un timp îl aștepta înapoi. Apoi voia doar explicații. Iar într-un final a mai încetat să-și mai dorească ceva în afară de o simplă privire. Cafeaua îi era sufiecintă încât să-l simtă dimineața aproape. Îl trezea în propria ei minte, apoi îl adormea la loc. Făcea asta în fiecare dimineață, încât ajunsese să i se pară a fi normal. Cafeaua îi era suficientă să-i simtă mirosul, respirația, sărutările. Cafeaua ajunsese să-i fie drogul sufletului ei. Alinarea suferinței. Trezirea la realitate și bifarea în calendar pentru încă o zi frumoasă de viață. O viață care la sfârșitul zilei îi părea de fiecare dată plină de reușite și în fiecare dimineață plină de tristețe și amăgiri. Totuși, iubea viața și nu considera nicicând că 13-le a fost ghinionul iubirii lui.

Știți, este într-adevăr o poveste pornită de la o premisă adevărată și construit ulterior în jurul ei un adevăr ușor deformat, căci poveștile nu se spun niciodată altfel.Și sunt sigură că dacă ar citi și ea, s-ar bucura de felul în care am spus eu povestea. Și poate mi-ar da și mie o ceașcă din cafeaua pe care nu o împarte niciodată cu nimeni, căci e cafeaua iubirii ei și a lui. N-ar vrea să transforme iubirea într-un triunghi. Îi place să fie o linie dreaptă între două puncte. Atât.

cafea

Cum m-am lăsat cucerită…

Pentru început, vreau să vă spun că azi, oficial, în sfârșit, a început SuperBlog, ediția de toamnă. Și, cică se anunță probe foarte faine.

Cum totul are însă un început, să începem cu el, nu? Prima probă, cea din deschidere, este propusă de cei de la Farmec, iar ei sunt curioși cum ne-ar plăcea nouă, celor de genul feminin, să fim cucerite și cum arată vânătorul nostru modern. Și, cum eu am fost deja cucerită, iar dacă m-aș apuca să scriu o altă modalitate prin care mi-ar fi plăcut să fiu cucerită, ajungând să-mi sară în cap și să se bosumfle tot, mai bine vă spun cum am fost cucerită, nu? Adică să împac și capra și varza, cum ar veni.

Să-ncepem povestea, zic!

Se făcea că era o zi frumoasă de-nceput de vară. Floricele. Păsărele. Și alte d-astea, mă trezeau în fiecare dimineață. Era duminică. 8 iunie. Iar scumpul meu tată, îmi zice să mergem și noi cu grupul, cu bicicletele. Și-am mers. Și când a fost să facem cunoștință, a fost cam așa:

Eu, sfioasă, i-am salutat colectiv, iar ei, înfipți, au venit, pe rând, la mine.
-Bună, eu sunt Adriana.
-Bună… îmi pare bine, Daniela. 😀
-Bună, eu sunt Nicoleta.
-Bună… îmi pare bine, Daniela. 😀
-Bună, eu sunt Florian.
-Bună.. îmi pare bine, Daniela. 😀
Și nu în ultimul rând, a venit și el. Doar că, fix atunci, a început să cânte melodia, destul de tare, în căștile mele. Și tot ceea ce am auzit a fost:
-Bu… … … …(Well I took a walk around the world… – Kryptonite, 3 Doors Down)
Manierată fiind, observând ritualul celor din jur, mi-am dat seama că probabil s-a prezentat și el, așa că i-am răspuns politicos:
-Bună… îmi pare bine, Daniela. 😀

Apoi, ne-am urcat pe biciclete și am plecat. Am pedalat prin patria Gorjului și ne-am bucurat de aerul oxigenat al pădurilor din împrejurimi. Iar eu, de câte ori îl vedeam pe acolo, prin preajmă, îl catalogam drept: tipul în tricou galben al cărui nume nu l-am auzit… meh, cui îi pasă, Pământul oricum continuă să se învârtă.

Intrați noi prin păduri, ne-am cam pierdut. Adică nu știam cum să ieșim în sat, fără să ne întoarcem și fără să urcăm dealul pe care tocmai îl coborâsem. Așa că am încercat, de mai multe ori, să trecem un râu și să încercăm să găsim, pe celălalt mal al lui, vreo cărare care să ne ducă spre sat. Și, pentru că el nu era ca și când își avea propria bicicletă de cărat în spate, atunci când trecea râul, venea să-mi care mie bicicleta. Și aveam atunci impresia (am și acum, dar asta-i altă poveste), că el nu înțelegea semnificația cuvântului nu, atunci când îi spuneam: „Nu, mersi! Pot să-mi car singură bicicleta. Iar dacă nu, am un tată care să o facă!”. Iar el, el ce decizie a luat? Ei bine, asta: „Ok. Cum zici tu.”. Apoi a pus mâna pe bicicletă și mi-a trecut-o pe celălalt mal. Și a făcut asta de fiecare dată când am trecut râul. Iar până să mă dumiresc eu ce parte nu a înțeles din ce i-am spus, ori ce am formulat eu greșit, el era deja acolo, drept stâlp de susținere atunci când voiam să trec și eu, liniștită, râul.

Cred că încă nu înțelegea pe atunci, asta:

farmec

Dar a avut timp să înțeleagă pe parcurs. Știți, e ca în reclama aia:

-Pot să încerc și eu? (în cazul lui: „să te vânez?”)
-Nu.
-De ce?
-Nu cred că ești pregătit încă. (Adică, dragul meu vânător, mai ai mult până să poți să vânezi o căprioară ca mine.)

Dacă vă întrebați cumva dacă am mai ieșit din pădure, ei bine da.. am ieșit. Altfel nu m-aș fi aflat, aici, în fața tastaturii, să vă scriu vouă aceste rânduri. Am ieșit, cu greu, prin curtea unui om. Am dat buzna, prin curtea omului, prin grădina din spate și am ieșit în uliță. Ne-a lăsat săracul, că ne-a văzut tare amărâți și neștiind de noi.

Ziua aia însă, s-a terminat. Iar fiecare, pe bicicleta lui, s-a îndreptat către casă, fără ca eu să-i fi știut numele. Atunci, nici că mă interesa. Pentru mine rămânea tipul cu tricou galben, pe care dacă l-aș fi întâlnit pe stradă nici măcar nu l-aș fi recunoscut. Pentru că da, nici măcar fața nu i-o reținusem. Tot ceea ce știam era că purtase un tricou galben. Și că fusese stresant.

Povestea însă, după cum bine vă dați seama, a continuat. Căci vânătorul nostru este modern. Dotat cu Facebook. Și înarmat cu multe like-uri. Atâtea cât să-mi blocheze Facebook-ul și să-mi umple News Feed-ul cu enșpe mii de notificări. Cred că a lăicuit chiar și pozele în care nu eram. Nici măcar să-l fi scos din lista de prieteni de pe Facebook, n-aș fi reușit. L-a blocat la propriu. Și, atunci când a încetat, m-a făcut să exclam: „Ieeeei. Ți s-a stricat mouse-ul!!!”. „Nu. Doar întorceam cartofii în tigaie.”. Iar o altă rafală de gloanțe de like-uri s-a năpustit asupra mea. Cum să mai și supraviețuiești, într-o astfel de atmosferă?

A început apoi să mă invite în oraș. Iar eu îi tot spuneam că da, sigur, ieșim. Deși, sincer, n-aveam nici cea mai mică intenție să fac asta. Până într-o zi. Când am început să ieșim în oraș. Iar el insista să mă aducă acasă, deși eu îi spuneam tare și răspicat că nu am nevoie. M-am obișnuit însă și am înțeles că turcul, turc rămâne. Când nu pricepe ceva, nu pricepe și pace. În cazul lui, nu pricepe semnificația cuvântului „nu”. M-a cucerit, într-un fel atipic, fiind născut pe 13. Același 13 ca și al meu. Și chemându-l Daniel. Aproape la fel ca pe mine, doar că numele meu mic, mai are în plus… un „a”. A fost simplu. A fost el. Cel care e și acum. Un copil, în ambalaj de adult, al cărui trandafir se păstrează și azi, după multe luni, la fel de frumos cum mi l-a dăruit.

farmec