Printre fulgi

Cluj. Mijlocul iernii. Pe bulevard. Mergea de-a lungul lui, spre nicăieri. Privea cerul cenușiu și vitrinele magazinelor. Câteodată își mai arunca ochii spre mașinile de pe stradă. Se întreba dacă ele știu încotro se îndreaptă. Ningea. Ningea peste visurile ei. Fulgii ăia mici de nea i le înghețau și le îngropau adânc sub mantia lor.

Ce mult iubea iarna.Îi plăcea adesea să se rupă de învățat ca să se plimbe prin zăpadă. Fugea din fața cărților din căminul mediciniștilor și cobora în centru.Se plimba pe străduțe înguste și pe bulevardele din apropiere. Se umplea de energie și fericire. Adora să-și îndrepte picioarele spre nicăieri. Așa descoperise orașul, zi de zi. Admira fiecare colț de strada în parte și le zâmbea oamenilor. Era o fire tare prietenoasă. Iubitoare de tot ce era viu. De oameni. Îi plăcea să privească oamenii drept în ochi. Îi fixa cu privirea-i luminoasă și le zâmbea. Voia să descopere sufletul lor de dincolo de fizic. La unii descoperea frumosul, la alții urâtul, ajungând, peste luni de zile, să se întrebe ce este de fapt frumosul și urâtul. O percepție. Atât. Ceea ce ei i se părea frumos, altuia i se putea părea urât. Conceptul e relativ. Iar percepția ei, nu definitiva, de fapt, frumosul și urâtul.

Intrase cu greu la facultatea de medicină din Cluj și nu avea pe nimeni care să o sprijine. Se avea doar pe ea. Și fulgii de nea… ce atâta îi iubea. Îi iubea pentru că se născuse iarna. Considera că se născuse sub semnul lor. Sub protecția lor. Sub iubirea lor. Ei îi erau și mamă și tată. Iar când ei erau plecați, abia aștepta, cu sufletul la gură, să se întoarcă din călătoria lor de peste mări și țări. Dansa. Dansa printre ei, iar noapte li se confesa lor. Ei erau tot ce avea, pe timp de iarnă.

În dimineața aceea se oprise, ca în fiecare dimineață, în fața magazinului cu jucării. Nu avusese niciodată una. Tânjea după ele. I se păreau atât de frumoase. Își dorea să termine facultatea, să ajungă la rezidențiat… și din primii bănuți să-și ia o jucărioară. Una mică.

Zăbovise ceva timp în fața magazinului. O pală de vânt o împinse în josul bulevardului. Își arunca pașii prin zăpada proaspăt ninsă pe trotuar. Gândurile îi erau departe. Se gândea cu ce greșise să nu-și cunoască niciodată părinții. Se trezise în casa unei mătuși îndepărtate, pe motiv că părinții ei muriseră când ea avea doar câteva luni. Lacrimi îi înghețau pe obraji. Oameni o priveau, iar ea le arunca înapoi zâmbete.

Se oprise în fața unei clădiri ce o impresionase mereu. Acolo își dorise de fapt să ajungă. A vrut mereu să intre, dar pașii au întors-o de fiecare dată pe drumul pe care venise. Citea din nou plăcuța inscripționată cu litere caligrafice: „tipografie cluj”. Își scosese din geanta maronie, ce îi atârna pe umăr, hârtiile cu povestea ei. Sute de hârtii pe care le întinase cu multe cuvinte. Pline de amintiri, trăiri și dorințe. Cartea vieții ei. O adevărată aventură, presărată cu fericiri și tristeți. Cântecul sufletului ei era încifrat printre cuvinte. Făcuse din nou stânga-mprejur. Pași repezi  o aruncară, cu lacrimi în ochi, drept în camera căminului. Încă o dată își aruncase în neant propriul vis.

Sursă poză: Google Images 🙂

Meanwhile în regatul Brânzei

Articol scris pentru proba cu numărul nouăsprezece din cadrul Super Blog 2013!

Imagini de poveste

Se spune că sub duș îți vin cele mai năstrușnice idei și că acolo și numai acolo inspirația e maximă. N-a mințit, deloc, cine a spus asta. N-aveam vreo idee cu care pasiune a mea aș putea să îmbin pasiunea pentru brânză. Poate să fi făcut o legătură între albul zăpezii și albul brânzei, căci eu ador iarna și schiatul? Aș fi terminat mult prea repede. Să fi îmbinat pasiunea pentru brânză cu pasiunea pentru mâncare? Oh. Dar stați, nu am o pasiune pentru mâncare. Damn it. În schimb, în schimb, am o pasiune pentru dulciuri. Da, da, da, aș fi putut face o paralelă între dulciuri și brânza sărată, asta așa… că tot se vor paralele și paralele. Peste tot numai paralele.

Dar nu. Dușul și apa au fost de altă părere. I-au spus inspirației cu totul și cu totul altceva. I-au spus: „scrie”. De parcă nu asta ar fi făcut oricum, prin intermediul meu. „Scrie o poveste. Orice”. În duș, sincer vă spun, chiar îmi venise inspirația. Iar acum, aici, habar n-am ce aș putea scrie în legătură cu faptul că sunt fan brânză și o poveste. Și uite, dragă cititorule, cum eu o dau în bară cu articolul ăsta. Dar să începem poveste. Oricare ar fi ea. Oricum ar fi ea.

A fost odată ca-n povești, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti (cea mai stupidă replică, căci, uite că eu povestesc și fără să fi fost) un îndepărtat regat al minunățiilor culinare. Pe vremea aceea, cu mii de ani în urmă, când nici măcar Universul habar nu avea că voi, cei care citiți acestea acum, veți exista vreodată, a domnit peste regat o frumoasă regină, de un alb imaculat. Era albă la față și albă la trup. Albă la exterior și în interior. Reprezenta însăși puritatea regatului. Era sursa lui de puritate. Brânza. Așa o chema pe ea, pe regină: Brânza. Brânza era prietena tuturor: a roșiilor, a verzelor, a morcovilor, a ciorbelor, a cărnii.

Într-o zi, cu foarte puțin soare și mulți nori, din partea de „Nicăieri”, apare un tânăr fecior, cu haine ponosite. După fața lui se vedea că viața nu-i fusese nicidecum ușoară, ci ba din contră, plină de tristețe și neajunsuri. Când l-au văzut, legumele și toate preparatele regatului, s-au ascuns care cum au putut și-au zăvorât ușile cu lacăte, căci, ele mai văzuseră astfel de vietăți doar în ilustrații, când învățau la „Școala legumelor și preparatelor” despre pericole. Acela se numea om, iar un om nu avea niciodată gânduri bune cu ele. Un om doar le folosea. Le chinuia. Le tăia cu niște lame ascuțite, prinse într-un mâner, iar apoi le arunca într-o oală, ca mai apoi să le mănânce pentru a supraviețui. Ele erau sursa de viață a oamenilor. Dar omul acesta nu venise să se hrănească cu ele. Descoperise sursa vieții fără hrană cu ajutorul unui elixir. El doar venise să-i vorbească Brânzei despre el. Despre elixir, sperând că-l va lăsa să conviețuiască împreună, în același regat. Sub același petec de cer și sub aceleași raze frumoase de soare.

Brânza nu era ca toate celelalte. Era cu adevărat puternică și nu se temea de oameni. Îi considera chiar blânzi și frumoși, așa că l-a primit în casa ei pe tânărul fecior și i-a ascultat întreaga poveste. O poveste cu adevărat stufoasă și plină de prea multe detalii, iar la ora asta târzie din noapte, dragii mei, nu are rost să vă spun schimbul de vorbe dintre brânză și om. Vă pot spune doar că, omul acela o stima pe brânză (cum s-ar spune în zilele noastre, era un fan brânză). Auzise multe despre ea în ținutul în care trăise, și-și dorise din suflet să o cunoască.

În urma discuției îndelungate dintre cei doi, Brânza, chemase în Piața Sfatului toți curtenii și-l pusese pe tânăr să le povestească și lor, tot ceea ce-i povestise ei. Se înserase, când el își încheiase istorisirea, iar în jur, pe alee, curgeau lacrimi. În aer aplauze. Un om ca el, cu o poveste ca a lui, merita o cameră chiar în castelul Brânzei.

Și-am încălecat pe-o șa… și v-am spus povestea așa.

Hai să plutim

Ținea ochii strâns închiși. Îi era frică să-i deschidă. Îi era teamă. Nu suporta golul infinit din jurul ei. Se temea de el, de gol, cu toată ființa ei. Dar îl iubea în același timp, căci și ea se simțea goală de multe ori. Avea impresia că-i aparține, lui, golului, infinitului.

Un impuls de adiere tomnatică, îi provocase o unduire lentă, a corpului, și-și deschisese brusc ochii. Nu îndrăznea să clipească. Îi era frică să o facă. Îi era frică să se contopească din nou cu golul absolut al corpului ei, căci așteptările ei fuseseră pe deplin spulberate. În fața ochilor ei zăcea un decor minunat. Frumos. Înălțător. Pentru prima dată, după mult timp, parcă fuseseră veacuri, zâmbise. Era un zâmbet pur, de copil. Zâmbea urma de copil care mai apucase să rămână încă în ea, căci peste ea, peste ea timpul trecuse cu asprime și lăsase urme adânci.

Un soare stătea agățat deasupra ei, pe cer. Îi zâmbea larg, cu dinți. O îmbrățișa cu a sa căldură, o înălța spre el. Nori albi-tomnatici o înconjurau pe toate părțile. Erau, la propriu, la picioarele ei. Se lăsau călcați în picioare de ea. O venerau cu iubirea și puritatea lor. Iar ea, ea pășea cu grijă. Îi era frică ca nu cumva să le provoace vreo urmă de suferință, căci ea iubea norii. Ei îi ofereau iubire, iar ea, ea le răspundea prin zâmbete, atunci când reușea să dea de ele în adâncul sufletului.

Se simțea din nou copil. Un copil fericit care sărea acum de pe un nor pe altul. Totul prindea un contur în jurul ei, conturul pe care și-l dorise dintotdeauna. Grădini pline de trandafiri îi ieșeau în cale, o întâmpinau cu a lor frumusețe. Îi dăruiau iubire printr-o simplă privire. Norii se transformau în lacuri în care frumusețea i se oglindea. Trebuia doar să clipească, iar paradisul imaginației ei, prindea viață în fața ochilor.

Mereu își dorise atâtea și atâtea. Practic, își dorise tot ceea ce nu avusese niciodată. Se așezase pe un nor și privea în imensitatea cerului. Își adusese aminte de zilele ploioase în care livra ziarele în cutiile poștale. Cândva, văzuse un banner cu o mașină. Arăta atât de bine, încât știa cu siguranță că înăuntru ar fi fost cald. Cât de mult și-ar fi dorit să livreze ziarele, în zilele ploioase doar, din așa ceva, căci în zilele cu soare îi plăcea să meargă pe jos, să se bucure de frumusețea cerului și a soarelui, de căldura lor.Era o Toyota. Un hibrid. Habar nu avea de unde știa asta, căci să citească printre stropii mari de ploaie nu putea. Știa pur și simplu. Îi spusese probabil, șoptit, soarele ori chiar norii.

Se ridicase iarăși în picioare și deschisese ochii. Voia să uite zilele acelea. Acum se bucura de frumusețea din jurul ei. Deschisese ochii, iar banner-ul acela se materializa acum în fața ei. O privea cu ochii aproape în lacrimi și nu îndrăznea să o atingă. Ușa din stânga se deschisese, iar Prius o invitase cu multă căldură înăuntru. Să o descopere. Să se bucure de ea. Să se bucure împreună. O mângâia cu delicatețe și se cufunda în adâncul scaunului ei. Era atât de primitoare, de suavă și gingașă. Era atât de frumoasă. Și era a ei. Doar a ei. De condus, nu știa să conducă. Nu avusese ocazia să învețe și știa că nici nu o va avea vreodată. Dar, totuși, Prius pornise singură, iar acum o plimba printre nori, până la stele și dincolo de ele. Cât de mult își dorise să ajungă printre stele. Habar nu avea că într-o zi va ajunge acolo și se va lăsa mângâiată de întregul Univers., dar Prius o dusese pe culmile fericirii absolute.

Stelele și soarele se îndepărtau acum de ea. Ea se îndepărta de ele. Prius o plimba acum prin locurile minunate ale Pământului. Locuri pe care le văzuse doar în poze: Paris, Londra, Moscova, Berlin, Los Angeles, New York, Tokyo, New Delhi. Era atât de fericită să se lase mângâiată de toată energia acelor locuri, a fiecăruia în parte. Îi plăcea să privească oamenii, le admira tuturor frumusețea și i se părea că niciodată nu văzuse oameni mai frumoși ca în acea zi.

Plutise. Plutise cu Prius. Plutise cu visurile și visele în același timp. Plutise cu toată ființa ei. Plutise cu norii și cu soarele. Plutise cu stelele. Plutise cu tot și printre toate.

Închisese ochii și se lăsa să plutească în scaunul mașinii visurilor ei. Era fericită. Își strânsese genunchii mici la piept și începuse să fredoneze o melodie. Îi era iar frică să-și mai deschidă ochii. O picătură rece care-i brăzdase obrazul o făcuse să tresară. Un teanc de ziare stătea alături de ea pe bordură, iar Prius-ul era atârnat de banner-ul dintre cei doi stâlpi. Începuse să plouă. Picături reci îi ștergeau și ultima urmă de fericire de pe chipu-i angelic. Își luase ziarele sub braț în timp ce se ridica. Își îndrepta pașii către nicăieri și hotărâse să se contopească cu natura. Plângea.

Articol scris pentru proba cu numărul treisprezece din cadrul Super Blog 2013!

Vizită

Articol scris pentru proba cu numărul doisprezece din cadrul Super Blog 2013!

Tema de astăzi ne este propusă de LuxuryGifts.ro, ce ne invită imaginația într-o călătorie pe meleaguri străine.

Am intrat pe ușă. Ei mă așteptau. Stăteau toți în jurul unei mese și își făcuseră ochii cât cepele. Mă panicasem. Nu știam nici ce ar fi trebuit să le spun, ori de ce mă aflam acolo. Cum ajunsesem oare acolo? Camera aceea îmi păruse întotdeauna mică. Foarte mică. Cea mai mică. Acum, cu atâția oameni, îmi părea imensă. Părea de o imensitate ce tindea spre infinit. Mă întrebam unde puteau să încapă atâția, căci în camera aia abia aveau loc o măsuță, trei scaune, o canapea și un raft de bibliotecă pe un perete opus celor menționate anterior. Acum, fiecare metru pătrat era ocupat de cel puțin doi oameni. Toți stăteau acolo înghesuiți, cu privirile ațintite spre mine, așteptând. Așteptând ca eu să deschid gura și să le povestesc cum a fost. Cum a fost în vizită la familia Luxury. Ce-am văzut, ce-am făcut, ce-am vorbit. Ce, ce, ce, ce? Iar eu. Eu eram mută, iar privirea o aveam fixată spre unica sursă de lumină, gemulețul oval din capătul camerei.

Sunete sparg tăcerea. Dau cu ea de pământ și o fac bucățele mici. Mici. Mici. Mici!

-Și… cum a fost? spuse unul.
-Ce ai văzut? spuse altul.

Secundele treceau. Treceau și treceau și treceau. Dar tăcerea se lăsase din nou  peste ființele împietrite și curioase. Glasul meu, ei bine… nu reușise să rupă tăcerea. Era mult prea firav ca să o facă.

-A fost frumos! zic eu în cele din urmă. Au fluturi. Mulți fluturi!

-Fluturi? se aude o voce, dezamăgită, dintr-un colț. Fluturi? Atât? Fluturi?
-Au și biscuiți. Mulți biscuiți.
-Biscuiți? Biscuiți? Despre ce vorbim noi aici? Ce biscuiți? Ce fluturi? Cum rămâne cu familia minunată care spuneai că vrea să te adopte? Cum sunt cei din familia LuxuryGifts?
-Of. Am să încep cu începutul (dacă aș ști care e ăla… îmi spuneam eu în gând).

Începuseră să-și schimbe locurile între ei. Se pregăteau să aibă o vizibilitate cât mai bună asupra mea și să mă vadă cât mai bine. De parcă aveau ce să vadă.

-Am ieșit din apartament, pe ușă.
Ochii lor se făceau din ce în ce mai mari și mai mari, încât ajunsesem să mă întreb cum de mai erau cuprinși de față.
-Apoi am coborât scările, gândindu-mă cu fiecare treaptă pe care o coboram, dacă nu ar fi mai bine să mă întorc în colțul meu de cameră.
-Șiiii….? Treci mai repede la subiect!
-Ohh.. de parcă nu mi-ați ști stilul. Eu mă lungesc în povestiri. Lăsați-mă să-mi urmez bunul plac. Știam adresa. Aveam habar unde trebuia să ajung, dar nu-mi mai aminteam locul. Îmi era frică de ei. Nu știam la ce să mă aștept. La câți să mă aștept, căci, eu, n-am mai vizitat niciodată o familie. Nu știam cum arată o familie. M-am trezit astfel târându-mi picioarele printre frunzele ruginii de pe trotuare. Mă plimbam pe străzi ca printr-un labirint, încercând să-mi încurc mintea să-mi conducă picioarele la destinație. Țineam mâinile în buzunarele paltonului meu jerpelit și nasul băgat în fular, căci de dimineață tare frig a mai fost.
-Hai.. spune, spune!… mă îndemnau ei privindu-mă fascinați, în timp ce eu eram nedumirită asupra încântării lor.

Trag aer în piept… și o iau din loc.

-Atât mintea, cât și picioarele… m-au dezamăgit. M-am trezit cotind la stânga prin pădurea de la marginea orașului, pe aleea pietruită… ce zăcea sub mormanul de frunze ruginii. Mă simțeam atât de mică printre copacii aceia falnici, ce dăinuiesc acolo de atâția zeci de ani. Mergeam și mergeam. De fapt, nu mergeam, îmi târam picioarele și pe mine după ele. Fusesem de atâtea ori acolo. Admirasem de atâtea ori locul ăla, iar acum mă duceam acolo pentru a face și eu parte din familie. Și ce familie…

În timp ce ei mă priveau din ce în ce mai fascinați, cu gurile, toți, întredeschise, eu mi-am dat geanta jos de pe umăr și m-am așezat pe parchet cu bărbia între cele două mâini. Am tras aer în piept și am continuat.

-Continuă, continuă… mă implorau ei din glas și din priviri.
-Ajunsesem la capătul aleii. Eram la poarta aceea mare din fața conacului boieresc. Conacul acela pe care l-am admirat încă de mic copil. Sperasem dintotdeauna să locuiesc acolo. Iar acum.. acum aveam ocazia. Și mă simțeam minunat. Dar.. era un sentiment plin de frică și lipsit de orice speranță… nu știu dacă mă înțelegeți… Poarta era întredeschisă, așa că m-am gândit să intru. Am ajuns în fața ușii masive din lemn și-am zăbovit o vreme. Mă uitam în sus, în stânga, în dreapta, în diagonale și înapoi. Îmi era frică să mai respir acolo. Îmi era frică să mai fac vreun pas. Însă mâna mea era încleștată, deja, în jurul inelului de pe ușă. Știți voi… inelul acela rotund ce bați cu el în casele respectabile să-ți deschidă vreun servitor. Doar că, spre surprinderea mea, acesta nu era un inel ca oricare altul. Era un inel prețios, cu pietre prețioase, redat la dimensiuni mari. Un inel cu multe cristale din categoria acelor bijuterii cu cristale. Multe, multe, multe cristale… ce străluceau în bătaia razelor de soare.

Camera răsuna acum de interjecții pline de uimire.

-Spune, spune, nu te opri… mă îndeamnă niște voci ce proveneau din fața mea, în timp ce eu priveam în gol pe fereastră.

Scutur din cap și continui.

-Am reușit să prind curaj și am bătut. De trei ori, nu mai mult. Mă pregăteam să fug imediat ce am comis fapta, dar ușa se deschisese și un „Bine ai venit!”, m-a întâmpinat de dincolo de ea. Un zâmbet larg îmi fusese oferit pentru prima dată în viață de o persoană străină. M-am întrebat serios dacă o făcuse din amabilitate sau pur și simplu nu mă considera un nimic, ca majoritatea oamenilor ce-i întâlneam pe stradă și-mi ofereau doar priviri amare. Dar nu, nu era amabilitate, chiar mă plăcea. M-a poftit apoi în casă, într-un hol de trei ori mai mare ca apartamentul ăsta, iar mai apoi într-o cameră cu multe fotolii și candelabre, plină cu rafturi de cărți și o măsuță în mijloc, cu geamuri cât pereții de mari și fluturi pe toți pereții. Mulți fluturi. Pe jos erau covoare cu flori, iar pereții plini de fluturi, în timp ce tavanul era de un albastru senin cu nori împroșcați pe alocuri. Știu că pare aglomerată și încărcată, dar și camera aceea era de trei ori mai mare ca apartamentul acesta. Ah… și era să uit, într-unul din colțuri aveau flori. Niște flori tare frumoase, dar eu, în ignoranța mea, nu știu ce flori erau. Habar n-am.

Sunete de uimire se auzeau din toate colțurile camerei. Așteptau ca eu să continui și nu le prea plăcea să mă opresc, nici măcar să mai respir și eu din când în când.

-Cel care îmi deschisese, era majordomul. Un domn tare simpatic și mereu cu zâmbetul pe buze. A ieșit puțin din cameră și a închis ușile după el, rugându-mă să aștept. Nu știu de ce le-a închis, sincer.. poate ca peste câteva secunde să le deschidă iar, cu același zâmbet larg pe buze, ca să intre primii membrii ai familiei. Bietul majordom, era așa de amuzant. Tot închidea și deschidea la uși, căci membrii familiei erau tare numeroși și tot intrau și intrau. N-am înțeles de ce nu le lăsa pur și simplu deschise.
-Ha ha ha! răsună dintr-o dată în toată camera.
-Bineînțeles, deși era amuzant, nu mi-am permis nicio clipă să râd. Am zâmbit însă. Le zâmbeam tuturor. Nici nu aveam cum să fac altfel, căci familia aceea este toată numai un zâmbet. O bijuterie de familie. Ceva ce în zilele noastre… este doar un mint. Dar lăsați asta. Membrii familiei nu încetau să mai apară, care mai de care mai zâmbăreți, iar camera aceea, mare, imensă, se umplea acum de bijuterii ce prinseseră viață.
-Câți erau? aud o voce întrebându-mă.
-Ah! Nu știu. Mi-au fost prezentați cu toții și mi-a fost făcut, pe loc, chiar și un arbore genealogic. Fiecare în parte s-a prezentat și mi-a spus un mic istoric al său, dar erau atât de mulți, încât nu am reușit să le rețin nici numele, nici numărul total. Le-am reținut în schimb fețele. Nu ai cum să nu-i întipărești minții, asemenea chipuri plăcute și duioase. Calde. Minunate. Exclus!

M-am oprit să-mi mai trag răsuflarea și deja au început, disperați, să-mi zică:

-Atât? Gata? Te-ai oprit? Ai plecat acasă?
-Ah! Nu! Am mers în camera de zi, unde am băut un ceai cald, am mâncat biscuiței și le-am povestit viața mea. Aveau aceleași fețe ca și voi acum. Pline de uimire. Apoi, am făcut un tur al casei. Iar casa, ei bine, casa e minunată.  Din holul principal, atât pe stânga cât și pe dreapta, se întind niște scări în semicerc, ce ai impresia că se duc spre infinit, atât de înaltă este casa. Pe marginea opusă peretelui, din trei în trei trepte, sunt jumătăți de coloane ce țin loc de suport pentru statuete din bronz. Cum ajungi la etaj, simți că te pierzi printre atâtea și atâtea holuri, atâtea și atâtea camere. Camerele sunt spațioase. Fiecare cameră cred că este cam cât apartamentul acesta și este făcută pe gustul celui care stă în ea. Fiecare cameră în parte este minunată. Iar eu, de azi, am una din camerele cu vedere spre lacul din grădină. Mi s-a spus că e un peisaj minunat în fiecare anotimp și în fiecare zi. Mereu e ceva diferit. Mereu observi ceva frumos în colțul acela de rai.

-Vai! Cât noroc pe tine! Să te adopte tocmai ei! Să faci parte din familia lor! Să nu ne uiți, să nu ne uiți niciodată!
-Normal că nu am să vă uit! Niciodată! Iar voi, voi o să rămâneți mereu prima mea familie! Dar acum, să-mi termin povestea. După ce ne-am obosit picioarele plimbându-ne pe holurile casei și prin camere, am fost invitată în grădina cu nuanțe tomnatice. O grădină tare frumos aranjată, plină cu flori și diferiți arbuști tunși sub diferite forme, iar în mijloc un lac presărat acum cu frunze ruginii. Timpul se scursese, totuși, prea mult printre degetele mele, așa că am ales să plec. Să mă întorc pe drumul pe care venisem. Dar ei, ei mi-au spus că mă voi întoarce doar ca să mă reîntorc în casa lor. M-am scuzat atunci, că voi pleca să-mi iau lucrușoarele, fără să-mi dau seama că tot ceea ce aveam erau hainele de pe mine și geanta de pe umăr. Atât. Dar eu am plecat. Am plecat crezând că am și eu ceva de dus, de luat, de dat. Asta până când am intrat pe ușă și am dat de voi, căci voi sunteți comoara mea. Tot ce am și am avut.

Lacrimi. Lacrimi curgeau acum pe obrajii tuturor. Nu știu dacă erau pentru norocul meu sau pierderea lor. Cert e că erau. Curgeau și doar ele mai sfâșiau acum liniștea.

Everyone has a story to tell

I have one too!

Nu știu câți ați mai auzit de acest proiect până acum, dar eu am să vă vorbesc puțin despre el și anume despre proiectul ”Everyone has a story to tell”. În acest proiect s-au aduna 15 oameni dintre care s-au retras 2 din lipsă de timp, așadar am mai rămas 13 după matematica mea. 13, un număr norocos aș putea spune eu… cel puțin pentru mine că doar e ziua mea de naștere (off topic). 13 oameni au început fiecare să scrie aceeași poveste dând de la unul la altul. N-ați înțeles ce-am zis, nu? Nici eu 😀 așa că o iau de la capăt.

Prima a fost Ramona, cea care a avut și inițiativa acestui proiect. Ramona ne-a introdus în lumea Annei, o tânără fată ce-și ia zborul pe străzile Parisului tocmai din America. De aici, a urmat Laurențiu, cel ce a trimis-o practic pe săraca Anna în Paris unde avea să treacă printr-o mulțime de peripeții. Și uite așa povestea Annei a trecut prin mâinile multora până a ajuns săraca la mine. Cu siguranță s-a speriat când a picat în mâinile mele și a știut că eu aveam să-i continui povestea. Am încercat totuși să îi aduc în viață o pată de culoare și sper că am reușit spre sfârșit.

Fiecare are dreptul (dintre cei ce suntem în acest proiect) să continue coerent povestea de unde a rămas în minim 2000 de caractere maxim 2500. Desigur că unii am încălcat regula (printre care și eu) și am scris în jur de 2800 (apăi, ce să fac dacă m-a pălit inspirația? CE?). Mai departe, ce se va alege de povestea noastră când va ajunge la sfârșit nu știu. Nu avem în plan ceva sigur cu ea. Eu sper totuși să o facem cunoscută și cine știe poate ajungem să o și publicăm undeva, cumva.

Fără prea multe alte cuvinte, vă invit să citiți povestea ce a fost scrisă până să ajungă la mine AICI, ca să înțelegeți ceea ce am scris eu și de ce am scris așa și cum s-a ajuns ca eu să scriu cea ce am scris. Dacă veți găsi greșeli pe acolo, vă rog să-i scuzați pe cei în cauză și vă promit că la sfârșit se va corecta totul și nu va exista pic de greșeală.

everyone_has_a_story_to_tell_quote

Să începem zic, dar înainte de toate vă mai îndemn încă o dată să citiți povestea de la început AICI, ca să puteți înțelege (desigur, dacă vreți). Sper să vă placă ceea ce veți găsi mai jos.

8.Daniela Bojincă – Pishky

Fugea. Să fugă era singurul lucru ce mai putea parcă să-l facă la îndemnul lui Marco. Apucase să-și ia telefonul ce-l ștersese de unul din cearșafurile de pe paturi. În fuga ei, atât sufletească cât și reală pentru că fugea de toate ființele vii, reușise să iasă aranjată cât de cât din camera de hotel.

Alerga către nicăieri și pentru prima dată se simțea mai pustiită ca niciodată. Deși încerca să creadă că își luase tot ce-i era necesar în momentul acela, printre care telefonul să-i mai audă vocea grijulie a fratelui ei, știa că-și uitase sufletul. De fapt, nu și-l uitase. Și-l lăsase pur și simplu în camera de hotel. Îi lăsase cea mai de preț comoară a sa… lui, lui Junior. Îi lăsase în grijă sufletul ei, chiar dacă el nu mai avea să știe asta niciodată.

Se întreba dacă el apucase măcar atunci să afle că-l iubea așa cum o făcuse mereu. Se întreba dacă apucase să-i audă glasul ce-i șoptea în ultima clipă un ”Te iubesc”. Gândul că nu reușise să-i mărturisească o învinovățea. O învinovățea lipsa ei de curaj și neîncrederea în propria persoană. Nu înțelegea de ce oamenii nu au curajul să vorbească direct, să spună mereu ceea ce gândesc, să spună lucrurile la timpul lor nu doar atunci când deja este prea târziu.

Găsise în sfârșit un loc unde se simțea în siguranță după ce alergase ore în șir pe străzile Parisului, străzi ce nu erau niciodată pustii. Găsise liniștea într-un parc uitat parcă de lume. Un parc liniștit în care putea asculta cântul mult iubit al naturii, căci da… Anna iubea natura. Stătea la umbra unui falnic stejar și-și lăsa gândurile să-i scaldă întregul corp și întreaga minte. Se întreba de ce viața se încăpățănează să-ți fie mereu împotrivă. De ce se luptă să te lase pustiit, fără picătură de suflet care să mai zacă în tine. De ce face până și imposibilul să-ți răpească ființele dragi și tot ceea ce iubești mai mult pe acest Pământ blestemat.

-De ce? De ce trebuie să fii atât de crudă?

Nimeni nu-i răspundea însă. Nici măcar Anushka de care simțea că are atâta nevoie. Ah și cât de mult credea că o ura pe Anushka înainte. Îți dai seama însă cât iubești cu adevărat ceva doar atunci când îl pierzi, la fel cum Anna își dădea seama de iubirea pentru draga ei Anushka.

-Offff, cât mi-aș dori să fii aici cu mine! Să mă necăjești, să-mi spui orice de acolo de oriunde ai fi tu!

Liniștea naturii continua să stăpânească tot ce o înconjura. O adiere de vânt însă îi mângăie fața și răcori întreg trupul, iar ciorile zburară în urma țipătului ei puternic. Toate astea îi aduseră aminte de temperamentul fratelui ei, Marco. Atât de vulcanic, dar pașnic în același timp. Cât de dor îi era și de el, de îmbrățisările lui. Cât ar fi vrut să-i fie alături. Un alt gând o trezi parcă din starea ce și-o crease:

”Hei iubito, mi-ai dus dorul?”

-Anushka!Anushka! iar fluturi zburau acum în jurul ei.

Daniela Bojincă – Pishky

 Sper că v-a plăcut și că imaginația mea a fost pe măsură pentru a completa încă un capitol din viața tumultoasă a Annei. Sper ca totul să iasă bine până la sfârșit, să fie ceva frumos și demn de publicat :D.

Aștept acum părerile voastre despre toată povestea de mai sus și desigur despre ceea ce am scris chiar eu :).

desen

Tata uita – povestioara

Bântuind aiurea pe net și trăgând de timp să nu mă întâlnesc cu materia pentru teza la informatică, am dat de articolul ce îl puteți vedea și voi mai sus.

Am început să îl citesc pentru că începutul mi s-a părut a fi promițător unui conținut interesant. L-am parcurs cuvânt cu cuvânt, frază cu frază, mai mult instinctual decât într-un mod conștient. Finalul a fost devastator(și cred că nu e nici prea mult spus și nici prea puțin).

Există mulți părinți ce comit astfel de greșeli și-și îndepărtează fără băgare de seamă copiii. Și spun fără băgare de seamă pentru că nici măcar nu vreau să-mi imaginez că vreun părinte ar face asta în mod conștient și voit.

Postul este unul emoționant. De fapt, este o povestioară emoționantă ce merită citită, așa că SPOR LA CITIT!