Leapșă despre cărți

Am primit leapșa asta de două ori. De la două persoane. O leapșă drăguță. Frumoasă. Despre cărți. Știți voi cât de mult îmi plac mie cărțile, nu? Ei, dacă nu știți… vă zic eu.. FOARTE!

Leapșa sper să vă facă plăcere să o citiți și să o preluați. Cărțile merită promovate. lectura merită promovată prin orice mijloc. Chiar și printr-o leapșă.

Să începem, zic!

1. Prima mea amintire cu mine, citind:

Aveam 3 – 4 anișori. Eram la țară. o zonă frumoasă de munte. Aer proaspăt. Multă verdeață. A stați.. cred că atunci era iarnă. Oricum, tot frumos era big grin.
Bunica era tare încântată. Îmi cumpărase o cărticică tare drăgălașă. Mă învățase tot alfabetul, iar apoi am citit (SINGURĂ!), mai pe litere, mai pe cuvinte, toată cărticica aia. Îmi plăcea că avea scrisul și în dreapta ori stânga câte o imagine sugestivă.
Cartea se numea: „Prințul fericit” de Oscar Wilde. A fost prima mea carte citită. Iar bunica.. ei bine bunica se lăuda peste tot cu odrasla inteligentă.

2. Prima carte pe care am citit-o și recitit-o:

Printul fericit” de Oscar Wilde. Ohh.. da.. am tot recitit-o până am învățat să citesc cursiv.

3. O carte pe care fiecare copil ar trebui să o citească:

Nu cred că ar fi doar o carte. Cred că toți copiii ar trebui să citească toate cărțile copilăriei. Sunt frumoase și le dezvoltă imaginația în perioada asta a copilăriei.

4. Locul meu preferat de citit:

Am mai multe locuri preferate momentan. Am să le enumăr.

  1. La țară: în casă, în pat (iarna/primăvara/vara/toamna); în grădină/livadă, pe iarbă sau în șezlong printre pomii din livadă; în terasă. În oricare din aceste locuri, adăugăm ciocolata alături.
  2. În oraș:  în casă, în pat, la birou, pe covor, în terasă. Afară nu-mi place. E prea mult zgomot de la mașini. În oricare din aceste locuri, adăugăm ciocolata alături.
  3. În autocar, mașină, tren, troleu, autobuz, metrou, tramvai.

Îmi doresc tare mult, când oi avea eu căsuța mea, să amenajez un loc ca mai jos. Nu exact, dar asemănător. E unul din visurile mele:
5. Accesorii obligatorii în timpul cititului:

Ceai/ciocolată caldă, ciocolată, biscuiți. O stare bună și un loc frumos.

6. Numărul cărților de pe lista mea de lecturi viitoare:

N-am un număr. Nu fac așa ceva. Ce-mi pică în mână aia citesc. Probabil, dacă aș face, aș fi dezamăgită că nu am timp să le citesc pe toate.

7. Ultima carte pe care am primit-o sau am cumpărat-o:

Păi.. nu e doar una… au fost  cărți atunci. m primit un voucher de la Nemira când s-a încheiat cu SuperBlog 2013. Ele sunt următoarele:

  1. „Pendragon – Negustorul morții” (cartea întâi) de D.J. MacHale
  2. Pendragon – Faar, orașul pierdut” (cartea a doua) de D.J. MacHale
  3. „Misterele din Channel  Row” de Alain Bauer & Roger Dachez
  4. „Însemnările secrete ale lui Descartes” de Amir D. Aczel

8. O carte care mi-a schimbat viața în vreun fel:

Cred că fiecare carte își lasă amprenta asupra cititorului. Fiecare produce o schimbare mai mică sau mai mare, în sufletul și mintea cititorului.

9. O carte care-mi place, dar să nu placă nimănui:

Nu știu o asemenea carte.

10. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea o laudă:

„Ion”. O urăsc. Din punct de vedere literar, este o capodoperă. Nu-mi place mie subiectul.

11. O carte care mă intimidează:

Hm.. hm… hm… pas!

12. Trei dintre scriitorii mei preferați:

Și aici voi spune pas. Nu am așa ceva. Nu mi-am făcut niciodată un clasament al cărților sau al scriitorilor. Cred că fiecare carte are plusurile și minusurile ei și fiecare scriitor la fel.

Gata cu leapșa. Sper că v-a plăcut. Sper că v-am mulțumit și de data aceasta, căci pe mine m-am mulțumit. Leapșa, mai departe, merge la cine vrea să o preia de pe acest blog. Nu-mi place să nominalizez.

pt dessene

Soarta

de-ce-dam-uneori-vina-pe-soarta_57d67c371d9142

Nu sunt vreo învățată. Nici nu cred că am să fiu vreodată. A fi învățat nu înseamnă doar niște note de 10 în catalogul de la școală. Căci notele acelea nu reprezintă cunoștințele tale. Nu reprezintă nimic, căci, peste câteva zile vei fi și uitat tot ceea ce ai știut pentru un 10. A fi învățat, cred, înseamnă a avea capacitatea de a transpune în plan spiritual ceea ce îți arată știința și în plan științific, spiritualitatea. Nu pot face asta. Habar n-am cum se face asta. Deci, rezultă că… nu sunt vreo învățată.

Totuși, sincer vă spun, m-am întrebat mereu: „De ce dăm vina uneori pe soartă?/ Când omul face tot cu mâna lui/ Căci nu orice greșeală se îndreaptă/ Și-oricât am vrea, nu-i vina nimănui”. Nu știam că-s vorbele vreunuia. Și nici că mi-ar fi păsat. Oricum misterul tot neelucidat rămânea. Ori că le-a spus el. Ori că m-am întrebat și eu… și cu siguranță poate și alții, situația-i la fel, iar răspunsul inexistent.

Din vremuri străbune, se spune că, ursitoarele ne decid soarta la botez. Toate cuvintele lor aruncate asupra destinului nostru, ne vor influența într-o oarecare măsură fiecare pas în viață. Și cum, nu doar binele există în peisaj, străbunii au făcut incantații și au invocat 2 tipuri de ursitoare: bune (majoritatea) și rele (una singură, săraca). Și ăsta e momentul în care mulți care mă citesc mă înjură pentru că am spus „rele”,  când e una singură. A fost intenționat (ps). Ele îi prezic copilului, din fașă, viitorul promițător, fiind și blestemat în același timp. Habar n-am de ce, dar pare că ursitoarele din generația mea n-au prea știut ce să spună și cum să spună de bine :D.

Peste tot văd ursitoare botez Bucuresti, Constanța, Iași, Cluj, Timișoara, Tg-Jiu, Craiova. Dar, în poveștile mele, era mai frumos. Acțiune. Rău și bine.  Pe când, la un botez, copilul ăla va ajunge atât de bine încât s-ar părea că ar putea aduce pe treptele perfecțiunii, întreaga lume și întregul Univers. Desigur, ursitoarele astea sunt plătite de niște părinți, care, sincer, nu înțeleg de ce fac asta. Deși, dacă privesc din partea invitatului fascinat de întregul cadru de poveste, e minunat. Domnișoare în rochii de prințese, pe cap având coifuri și în mână baghete. Cu zâmbete largi pe față și o privire caldă. Te cuceresc. Spun atâtea lucruri minunate, încât, îți dorești să fie adevărate, pentru că, niciun copil nu merită o soartă crudă Soarta pe care oricum o va cunoaște peste mulți ani. Dar asta… asta nu pentru că așa stă scris undeva în lună și în stele, ci pentru că propriile alegeri, dorințe și fapte îi vor îndrepta pașii spre cunoașterea unei sorți crude, căci, toți o facem la un moment dat. E un mers al vieții. Un mers care nu e presărat cap-coadă cu bune, ci și cu rele. Multe rele. Rele din care înveți, dacă vrei să înveți ceva. Rele care te coboară și, poate, niciodată nu te ridică. Să blamăm soarta, pentru cele ce ni se întâmplă, mi se pare o prostie. Cu ce-s devină stelele pentru deciziile noastre?

Aș mai avea idei. Dar m-am apucat târziu de post, așa că vă las vouă aici o întrebare: „De ce dăm vina uneori pe soartă?”

Timp prăfuit

Articol scris pentru proba cu numărul șaisprezece din cadrul Super Blog 2013!

logo-hotpoint-ariston

83 de ani. O vârstă memorabilă, aș putea spune eu. Bunicuța, căci așa îi place să i se spună, se aplecase cu greu după caietul verde, prăfuit, ce zăcea de ani buni în cufărul din pod. Se ghemuise în șezlongul lăsat de bunica ei și-și ștergea caietul cu atâta delicatețe. L-a deschis. Cu lacrimi în ochi. L-a răsfoit ceva vreme. L-a închis și l-a deschis, iar, la o pagină oarecare. Zâmbea în fața literelor și a cuvintelor. Le zâmbea cu lacrimi. De fericire. Se întreba oare cât timp trecuse de când nu-și mai adusese aminte de toate acele litere înșiruite? Cât timp trecuse de când timpul îi uitase propriile amintiri? Cât? Mult cu siguranță.

Îi plăcea să se piardă printre rânduri. Propriile rânduri. Propriile imagini scrise. Întipărite pe o foaie albă de caiet. Ah! Ce dulce îi fusese viața. Se vedea asta pe fața-i zâmbitoare și în ochii ei, fie și înlăcrimați.  Îi plăcea tot ceea ce ținea de aici și acum, iar atunci și acolo își retrăia viața: copilăria, adolescența, tinerețea.

Nimerise o pagină din copilărie.

-Oare câți ani o fi având caietul ăsta? Să aibă 73 sau 70?… se întreba ea cu voce tare, oprindu-se brusc din citit.

Îmi plăcea să o urmăresc adesea. Îmi plăceau tabieturile ei. Când eram copil, țin minte că adoram să o văd cum se ghemuia în șezlong și citea din caiet. Acțiunile îi erau automate, iar eu le știam pe de rost la vremea aceea.

Terminase de citit. Voia să rememoreze, iar, timpurile de odinioară, proaspăt citite. Închisese ochii și zâmbea. Avea un zâmbet atât de cald și luminos. Țin minte, că pe vremea când eu abia mă țineam bine pe cele două piciorușe, am întrebat-o ce făcea acolo. Iar ea, fără să deschidă ochii și cu un zâmbet mult mai larg și mai cald, m-a invitat să iau loc pe podea. Amintindu-mi de asta, am deschis ușor ușa și m-am adresat ei, femeii care mi-a marcat copilăria într-un mod admirabil:

-Bunico, pot să iau loc pe podea?
-Sigur draga mea. Ia un loc, aici, lângă șezlongul meu.

Mi-am îndreptat pașii către șezlongul ei și m-am așezat comod pe podea cu capul în poala ei.

-Vrei să-ți spun ce-am citit și trăiesc acum cu ochii închiși, nu? Ca atunci când erai o copilă?
-Da.
-Ei bine, draga mea, mă văd pe mine. Un copil de-o șcheoapă, care se tot plimbă prin camerele conacului de la țară. Se uită pe geam și privește fulgii mari de nea ce par să vrea să dea buzna peste copil, în casă. Mă sperii și mă duc fuga-fuga în bucătărie la bunica, luând-o de șortu-i popular, cu lacrimi în ochi. Eram un copil speriat. De fulgi.

Râsete. Mereu râdeam când bunica îmi povestea ceva. Nu înțelegeam nici la vârsta aia matură cum se poate un copil speria de fulgii de nea.

-Nu râde draga mea. Eram un copil crescut la țară. Nu eram ca cei de la oraș, chiar și într-un conac trăind. Mă speriam de orice. Chiar și de o vază cu flori care apărea pe vreo măsuță de pe o zi pe alta. Dar după cum îți spunea, m-am înfipt în șorțul bunicii și am început să plâng. Doar că bunica, nu m-a luat în brațe. S-a uitat, în jos, blajin, la mine și m-a rugat să mă cocoț pe scaunul de dincolo de masă. Iar atunci, mi s-a părut că făcea ceva extraordinar. O minunăție. Ceva ce nu mai văzusem niciodată. Ochii mei înlăcrimați și bulbucați sau bulbucat și mai mult, iar pe față mi-a apărut un zâmbet de uimire. Bunica frământa coca de cozonac.
-Ha ha ha, bunico! Nu mai văzuseși niciodată așa ceva?
-Nu. Și îmi părea minunat tot ceea ce făcea acolo. Cum își băga mâinile în cocă, cum o învârtea și cum o trântea de masă. Nu știam ce făcea acolo. Mi-am dat seama mai târziu, când am văzut cozonacul, căci, cozonac mai mâncasem. Revenind. Îmi plăcea tare mult să o văd pe bunica cum frământa coca și mai apoi, după ce o lăsa la crescut, cu ce măiestrie o așeza în niște tăvi de tablă. Știi, cozonacul, pe vremea aceea era mai bun, căci era făcut pe vatră. Se cocea altfel, iar gustul, gustul era înălțător. Îți ducea simțirile pe cele mai înalte culmi.
-Hai măi bunico…. totul depinde de rețetă.
-Nu draga mea. Depinde și de cum se coace coca, iar pe vatră se cocea cel mai bine. Acum de când cu toate aceste cuptoare incorporabile, cozonacul, ca de altfel toate rețetele tradiționale de pe vremea bunicilor bunicilor mei, și-au pierdut gustul.  Acum, toate sunt incorporabile. De aceea și există vorba aceea din bătrâni: „Pe vremea mea…”. Ei bine, pe vremea mea, cozonacul era mai bun.

hotpoint-ariston-fk-1041l-p20-x

-Eh bunico. Lasă. Pentru mine nu face nimeni cozonac mai bun ca tine!
-Știu scumpa mea. Știu. Nici pentru mine nu a mai făcut nimeni, niciodată, cozonac bun ca al bunicii. Așa e dat să fie. Fiecare bunică, sau aproape fiecare bunică, va rămâne ceva unic în viziunea fiecărui nepot… fără a o putea egala cineva vreodată.
-Poate… poate bunico…
-Vrei să-ți cânt? Ca atunci când erai copilă și te adormeam după fiecare poveste?
-Da :).

Iar bunica a început să cânte. La fel de frumos cum o făcea odinioară. Iar eu, eu mă simțeam copilul din ea. Cocoțată pe scaun și privind o bunică cum frământa un cozonac. Uimită de tot ceea ce ea făcea, și bucurându-mă de căldura din vatră. Ce copilărie frumoasă trebuie să fi avut bunica.

TheEnd_Title_2

Personaj principal într-o poveste

Câțiva oameni au început să se îngrijoreze din cauza stării mele de sănătate. Mailuri și mesaje au venit ieri, toate învârtindu-se în jurul unei idei: ”Tu mai trăiești? Ai murit? Ești bine? Ai fost răpită? Adică… întreb că am văzut că de câteva zile nu ai mai scris pe blog!”

NU! NU! NU! N-am murit, n-am fost răpită, sunt bine și încă trăiesc aici într-un mic colț de rai cu multe stânci prin jur. Mi-am luat în schimb liber. O mini-vacanță. Am renunțat la scris pentru câteva zile. M-am dedicat unei activități de care aveam nevoie, activitate numită SOMN și LENEVIT :D. Am luat pur și simplu o pauză, pentru că știu că o să urmeze tot felul de articole de la Cluj. Totuși, până o să apară ele pe aici, până o să vă sperii cu ce e pe acolo, am să mai iau o mică pauză de la articole. Am să continui să mă relaxez, să dorm și să lenevesc aiurea :D.

Dacă eu continui să simpatizez cu lenea și somnul, am să vă invit totuși să dați o raită pe la Alex Ward. Alex, în urma tachinărilor mele, a zis că mă învață minte… și mi-a copt-o cum se pricepe mai bine, prin scris. A construit în jurul meu, personajul D., o poveste. Mi-a dat acolo un rol principal și s-a jucat cum a vrut cu mine (EERRRM :-L). M-a făcut o marionetă, una drăguță ce-i drept :D.

Cum scrie Alex îmi place tare mult. E relaxant să-i citești creațiile. Stilul este unul captivant și merită a primi cunoașterea publicului. Aș putea să vă spun atâtea despre Alex (***e din Tg-Jiu și se plânge că dă bacul***), dar n-am să o fac… am să mă rezum doar la a-i lăuda reușita de a-și publica un prim volum dintr-un roman pe 1 septembrie anul acesta :D. Da.. da… știu că nu e încă publicat.. dar nu contează.. o să fie! 😀

Am să vă las mai jos un fragment din povestea cu D. și am să vă invit să o citiți pe toată mai apoi.

Îmi pun mâna dreaptă pe gâtul ei, atingându-i în treacăt părul moale, castaniu, ce-i ajunge până la umeri. Ne privim în ochi și planetele noastre interioare intră în coliziune. O bombă explodează în mijlocul galaxiei iar soarele apune, se stinge, se sfărâmă din cauza luminii ce îl depășește ca intensitate; esență și praf de stele, miros de fum împarfumat și viață și moarte și timp: Trecut, Prezent și Viitor se îmbină în spirale de lumină ce înconjoară planetele, ce ne înconjoară pe noi. Fragmente de istorie se perindă printre noi, litere și imagini decorează pereții, plutesc prin aer, dansează pe o melodie mută, necunoscută ființelor mărunte.

P.S.: Dacă veți da click pe link-ul următor pentru a citi întreaga poveste, TREBUIE să știți că este O FICȚIUNE și TREBUIE tratata ca atare :). Mulțumesc.

P.S.2: Alex Ward este un PSEUDONIM. Persoana din spatele acestui pseudonim e o fată. 😀 😀 😀

Link poveste AICI AICI AICI AICI și NUMAI AICI!