Ultima oprire, Rusia – Natalia Kliuceariova

ultima oprire rusia

Ultima oprire, Rusia

Cartea, „Ultima oprire, Rusia”, de Natalia Kliuceariova, am primit-o drept premiu, alături de o altă carte, pentru participarea în campania Editurii All, din cadrul concursului de primăvară Spring SuperBlog. Atunci când am ales-o de pe site și i-am citit descrierea, mă așteptam la o carte normală, care să spună o poveste cu un singur fir narativ, în timpul unei călătorii banale cu trenul, în jurul Rusiei. Lucrurile nu au stat după cum eu mă așteptam, ci cu totul altfel.

Deși are doar 144 de pagini și este structurată pe capitole de 3-4-5-6 pagini, rareori 10, cartea „Ultima oprire, Rusia”, de Natalia Kliuceariova, nu este deloc simplă și ușoară, ci ba din contră, este complicată și greu de înțeles, povestea surprinzând când prezentul, când trecutul, într-o alternanță greu de înțeles și de imaginat. Pe lângă asta, capitolele sunt încâlcite, majoritatea spunând câte o poveste diferită a unei Rusii suferinde, iar, câteodată, unele revenind asupra unei alte povești, din trecutul personajului principal, Nikita.

Nikita, personajul principal al cărții „Ultima oprire, Rusia”, de Natalia Kliuceariova, pleacă cu trenul, în căutarea Rusiei, o Rusie pe care el o pierduse, iar acum spera să o găsească în sufletul și în experiențele celorlalți. Cartea însă nu ne prezintă nicidecum o Rusie fericită, prosperă, ci una suferindă și plină de lipsuri. O Rusie a clarobscurului, în care întotdeauna se râde cu un colț al buzei îndoit în jos. O Rusie a călugărilor travestiți, a vagabonzilor filosofi, a poeților anarhiști, a revoluționarilor dezabuzați și a fataliștilor împăcați cu inacceptabilul. O Rusia a pensionarilor abuzați și chinuiți, oameni ce suferiseră în timpurile grele din Cel De-al Doilea Război Mondial și care sufereau chiar și în ziua de azi, bolnavi și fără pensii. Autoarea, ne prezintă prin ochii lui Nikita, o Rusie nedreaptă față de propriul popor, nedreaptă față de ea însăși, Rusia a secolului 21.

Nikita, fugind de propria Rusie, găsește Rusia din ochii celorlalți. Speranțele lui însă, de a găsi o Rusie frumoasă și fericită, sunt deșarte, căci Rusia celorlalți seamănă perfect cu propria lui Rusie, acea Rusie chinuită și chinuitoare la rândul ei. Rusia secolului 21.  O Rusia în care iubirea se ascunde, fuge și revine mereu la el, până într-o zi, când pare să dispară și să revină de tot la el.

Cartea, deși este complicată și ai tendința să o lași mereu din mână, neînțelegând poveștile care par să sară de la unele la altele, fără nicio legătură, merită însă citită până la sfârșit, căci, încet, încet, toate acele povești de neînțeles se leagă între ele, iar firele narative, se unesc într-unul singur, un singur fir narativ care întrepătrunde două povești: povestea Rusiei suferindă, văzută și spusă prin ochii celorlalți, cât și propria iubire și poveste de dragoste.

Memoriile unei gheișe – cartea

N-am mai scris pe aici de vreo două zile. Motivul, sincer, nici măcar nu-l știu. Cred că pur și simplu nu mi-au venit cuvintele potrivite. Acelea ce trebuiau așternute aici. Astăzi… ei bine astăzi nici nu știu cum m-am apucat să scriu. Mi-au apărut în fața ochilor cuvintele. Cuvinte ce voiam de tare mult timp să le aștern aici… încă de pe timpul când terminasem de citit cartea „Memoriile unei gheișe” de Arthur Golden, căci despre asta am să vă vorbesc azi, urmând ca mâine să-mi aștern impresiile despre filmul „Memoriile unei gheișe”.

sursă poză: Google Images

M-am apucat să citesc cartea în vara lui 2013, cuprinsă de o curiozitate devastatoare, care îmi măcina întregul suflet. Începusem să dau peste cartea asta peste tot pe internet. Îmi povestiseră atâția o grămadă de lucruri despre ea. De ce să nu o fi încercat? Îmi zisesem, ca de obicei, că o voi lăsa imediat dacă nu mă va cuceri din primele rânduri. Pe mine o carte trebuie să mă captiveze cu totul din prima pagină, altfel risc să nu o citesc ori să o citesc fără nicio tragere de inimă. Am luat e-book-ul în mână și m-am pus pe citit. Dădeam pagină cu pagină și eram din ce în ce mai fascinată. Știu, poate mulți n-ați înțelege de ce… dar a deveni fascinat nu vine neapărat din poveste, ci din cum ea este de fapt scrisă.

Pagină cu pagină mă cucerea fiecare personaj în parte, căci toate erau descrise atât de amănunțit, încât nu aveai cum să nu le faci portretele în minte. Locuri și peisaje atât de bine descrise, încât reușeam să mă transpun într-o Japonie din anii 1930. O Japonie în care okiile și gheișele erau încă în mare vogă în marile orașe. A se înțelege, de fapt, noțiune de gheișă, căci ea nu reprezintă nicidecum o femeie ușoară care să-și vândă trupul și sufletul atâtor și atâtor bărbați. A fi gheișă reprezintă a fi întreținătoare de petreceri, a purta discuții și a fi amuzantă alături de alte gheișe pentru un cerc de bărbați, adesea distinși. Desigur, fiecare la un anumit moment dat din viața ei, ajungea să se îndrăgostească de un bărbat ai cărui ochi îi păreau mai blânzi decât ai tuturor, ale cărui vorbe erau mai suave și a cărui frumusețe, pentru ea, era unică. Prea puține ajungeau să se căsătorească și să scape de viața cumplită de gheișă, pentru că ea nu era nicidecum ușoară. De cele mai multe ori însă, se mulțumeau a fi doar amante protejate ori rămâneau singure, cu sufletul pustiit de o iubire imposibilă.

Probabil, cei care nu știți nimic despre viața gheișelor, ori cei care nu ați citit cartea ați afirma că nu le-a împins nimeni către o suferință cumplită și anume acea de a împărtășii iubire altora și nu celui iubit. Adevărat. Nu le-a împins nimeni. Majoritatea erau vândute unei okii și obligate să devină slugi, să devină datoare okiei, iar apoi să devină gheișe pentru a câștiga okia bani și astfel plătindu-și fiecare gheișă datoriile (okiile când le cumpărau o făceau pentru a câștiga ulterior cu ele, după ce cheltuiau câțiva ani sume imense de bani). Astfel, personajul nostru principal și anume Chiyo, devenită mai apoi Sayuri, a cărei mamă era pe moarte și tatăl prea bătrân să o întrețină atât pe ea cât și pe sora ei, fusese vândută unei okii, iar sora fusese vândută unei case de prostituție (dacă o pot numi așa). Copilăria săracă dar fericită, se transformase brusc în chinul de zi cu zi. Frumusețea ei răpitoare, frumusețea acelor ochi cenușii dar și a tenului măsliniu, îi aduseseră invidia propriei gheișe protectoare.

Chiyo, din momentul în care călcase pentru ultima dată pragul propriei case, fusese condamnată la o viață plină de suferințe și neîmpliniri. Condamnată să se îndatoreze și să nu-și mai poată plăti în veci datoria față de okie. Nici măcar încercările de a fugi nu o scăpaseră, ci ba din contră… aveau să-i înmulțească suferința. Totuși, o speranță apăruse pe vremea când încă era o copilă. Întâlnirea lui. A președintelui ce era prea frumos și prea blând ca să fie adevărat. Părea o fantasmă. A bărbatului ce se transformase din prima clipă în unicul motiv de a îndura suferințele și de a trăi. O batistă îi amintea de ochii lui blânzi și de vorbele-i calde, cât și toate pozele și pasajele din ziare în care se regăsea numele lui.

Dar, cum se spune că tot răul spre bine… și gheișa noastră, devenită acum Sayuri, avusese parte de protecție. Mameha se transformase în îngerul ei păzitor printr-un pariu făcut cu stăpâna okiei. Un  pariu greu de câștigat. Un pariu care, de fapt, era destinat sferei imposibilului. Suferințele, anii și dorința de a-l reîntâlni într-o zi, făcuseră din Sayuri o gheișă faimoasă și demnă de respectat. Era apreciată de toți bărbații ce o întâlneau și în același timp dorită. Trupul și sufletul ei aparțineau însă unui singur bărbat. Acel bărbat întâlnit în copilărie pe care ajunge să-l reîntâlnească. Întrebarea este însă ce se va alege de aceste două destine. Destinele celor doi, căci o dată cu reîntâlnirea lor situația se va schimba radical. Suferințele însă nu se vor termina aici pentru că viața unei gheișe era condamnată să urmeze calea suferinței și a neîmplinirilor.

Cartea ne introduce într-o Japonie suferindă. O Japonie în care trupul virgin le era vândut pentru a-și plăti datoria. O Japonie afectată de războaiele mondiale. O Japonie în care iubirea era condamnată morții, alături de speranță. Este urmărită ascensiunea suferințelor și decăderea umanității în abis. Nu știu dacă vi se va părea că această carte merită citită, totuși eu vă invit să o citiți pentru propria voastră cunoaștere, căci personajele sunt cât se poate de reale (având doar alte nume), iar scenele la fel. Împreună scriu o parte din istorie.

Aștept părerile voastre asupra recenziei, cât și părerile celor ce deja au citit cartea.

Ocean de nimicuri – Radu Cîrstea

Am avut plăcerea şi bucuria de a pune mâna pe cartea din titlu şi anume „Ocean de nimicuri”. Am vrut să o citesc dintr-o suflare dar mi-a ieşit din două. Şi nu, nu am făcut asta pentru că nu mi-a plăcut sau pentru că mi-a plăcut prea puţin ci ba din contră, pentru că mi-a plăcut prea mult. Să zicem că am savurat cartea asta în două reprize ca să o pot digera mai bine.

Bine, practic, pentru mine e o bucurie să pun mâna pe orice carte. E o bucurie mai mare chiar decât atunci când mănânc dulciuri (țin să menționez într-o paranteză că dulciurile sunt una dintre marile mele fericiri).

Cine ar citi această carte, cu siguranță m-ar întreba cum de am putut începe atât de ”haios” sau ”amuzant” sau mai știu eu cum dar în niciun caz într-un mod ”trist”. Acum, cu siguranță am băgat pe toată lumea în ceață dar n-am să vă lămuresc prea curând cu ceea ce am vrut să zic și am să continui prin a vă mărturisi faptul că dacă nu vă place Bacovia (cu siguranță îi cunoașteți stilul dacă ați trecut prin liceu ori dacă sunteți iubitori de cultură) nu o să vă placă prea mult nici această carte. Sau, cine știe, poate ”Ocean de nimicuri” vă va convinge să vă placă Bacovia. Mie una, Bacovia îmi place la nebunie, așa că nu mi-a fost greu să îi diger rând pe rând poeziile lui Radu.

Prima dată m-a fascinat coperta (pe care ați văzut-o deja mai sus). Picături de ploaie pe un geam. Ador imaginea aia pentru că mie îmi place ploaia în toate formele ei: de la ploaia blândă și caldă pâna la furtunile cu tunete și fulgere de zici că pică cerul pe tine. Apoi, apoi m-au fascinat versurile unul câte unul, urmând să o facă poeziile ca întreg. Desigur, dintr-un volum întreg nu or să-ți placă toate la fel de mult. Unele îți plac mai puțin, alte mai mult și altele deloc. Asta depinde de starea ta de moment și de cum percepi fiecare cuvânt, vers și poezie în parte de la un moment la altul. Dacă acum îți place o poezie foarte mult, la o eventuală recitire se prea poate să nu mai ai aceeași părere și invers.

Ca să fiu sinceră poeziile îi sunt foarte grele. Așa că dacă vrei să pricepi ceva din ceea ce vrea să trasnmită fiecare poezie în parte, trebuie să te dedici trup și suflet fiecărui cuvânt. Trebuie să supui totul analizei pentru că o poezie nu este scrisă doar ca să fie scrisă. Ea trebuie înțeleasă. Gândurile și emoțiile pe care le transmite trebuie percepute într-un mod cât mai corect și concret. Mie fiecare poezie mi-a transmis altceva. Fiecare poezie în parte e independentă de cea precendentă sau de cea următoare. În fiecare autorul pune gânduri și emoții diferite și astfel rezultă un amalgam perfect de gânduri, sentimente și emoții într-un singur volum.

Când m-am apucat să citesc prima poezie, mi-a fost destul de greu. N-am înțeles-o din prima și nici din a doua încercare. Așa că am încercat să mă detașez de tot și de toate încercând să pătrund dincolo de fiecare cuvânt în parte. Numai așa am reușit să înțeleg cu adevărat ceea ce fiecare cuvânt în parte transmitea cititorului său. Am încercat și tind să cred că am reușit și am pătruns dincolo de cuvinte, în spatele lor… și am înțeles ceea ce ele aveau cu adevărat de transmis.

Nu știu dacă am mai spus asta mai sus, că-mi e tare lene să recitesc la ora asta, dar pe mine m-a fascinat ca și întreg. Au fost poezii ce mi-au plăcut mai puțin și altele mai mult, însă s-au completat perfect unele pe altele simțirilor mele și perceperii mele. M-a fascinat volumul pentru că nu-i ușor de înțeles. E complicat. Foarte complicat. Iar ce e complicat mie îmi place. Mă atrage într-un mod inexplicabil. Adică nu-i frumos ca totul să fie primit pe tavă fără un minim efort de înțelegere, așa că cu cât este mai complicat și greu de înțeles cu atât mai bine. Mi-a plăcut pentru că a trebuit să descifrez eu tot, să pătrund în spatele cortinei și nu doar dând-o la o parte cu ușurință ci cu un foarte mare efort.

Ca și cititor, e imposibil să nu găsești poezii care să nu rezoneze din punct de vedere emoțional cu tine. E imposibil să nu găsești poezii în care să nu te regăsești. E imposibil să nu găsești versuri care să aibă într-un fel sau altul un impact mai mic sau mai mare asupra stării tale, asupra ta ca și întreg.  Fiecare om are stări și stări. Și trece prin ele ca trenul prin gări. Le cunoaște , le simte și le părăsește ca să cunoască altele noi. Le explorează rând pe rând ca să revină cândva din nou la ele. Într-un fel sau altul m-am regăsit în multe stări ale poeziilor. Poate chiar acest fapt m-a făcut să-mi placă cu adevărat volumul ca și întreg. Iar dacă eu m-am regăsit, cu siguranță fiecare va face la fel. Desigur, nu în toate și poate nici măcar într-o poezie întreagă, dar cu siguranță într-un vers sau mai multe cumulate. E plăcut să te contopești oarecum cu stările versurilor și poeziilor. E plăcut să treci prin ele, să le simți, să le cunoști, să le explorezi în adevăratul sens al cuvântului. E plăcut și pentru asta merită să te dedici din când în când poeziei. Să fii doar tu, ea și gândurile voastre împreună.

Eu nu sunt o fire tristă de felul meu. Sunt chiar foarte veselă. Însă stilul acesta, țin să-mi mențin părerea și să afirm că nu este adorat doar de oamenii triști ci și de cei ce apreciază adevărata artă în toate formele ei.

Din păcate pentru cei care vreți să citiți cartea asta, trebuie să vă anunț că nu o puteți găsi așa ușor prin toate librăriile și prin tot universul ăsta imens al internetului. O puteți găsi însă la autor, adică la Ratzone (click pe nume). Așa că dacă sunteți interesați luați legătura cu el.

Iar acum, ca să vă conving de cele spuse mai sus, am să scriu aici una din poeziile ce mie mi-au plăcut foarte mult. Mi-a fost destul de greu să aleg una dat fiind faptul că-s destule care-mi plac cu adevărat. Am ales însă o poezie ce se rupe puțin de sfera descrisă mai sus sau păstrează prea puțin din acele elemente, însă asta o face cu adevărat frumoasă. Fără prea multe alte cuvinte, poftiți poezia.

Îmi place poezia pentru că
a fost scaunul ce m-a înălțat
la cortina de sus
s-o smulg
cu forță, încredere, răbdare.
Îmi place poezia căci
m-a scos afară din mine,
pe un tapet incolor așezându-mi simțirile…
…Și totuși le-am sorbit.
Îmi place poezia fiindcă
am văzut oameni rupând frunze
în diminețile de noiembrie
și ea m-a crezut.
Îmi place poezia deoarece
ieșim târziu noaptea
să spunem luminii noapte bună,
amândoi, deodată, împreună.
Și poezia mă iubește.

Radu Cîrstea – Mă iubesc cu poezia

Cam atât am avut eu de spus pe ziua de azi și sper să vă fi plăcut ceea ce v-am prezentat. Dacă da sau nu, aștept părerile voastre mai jos în comentarii.