Școala în viziunea mea

Acest articol este scrie pentru Spring SuperBlog 2014, fiind sponsorizat de Reeija, magazin online care oferă genți de piele, dar nu vă speriați, nu plecați, nu ieșiți, rămâneți și nu veți regreta. În proba aceasta nu este vorba doar de sponsor și reclama lui, căci el propune o temă cu adevărat importantă în societatea noastră (sau cel puțin așa ar trebui să fie), anume elevul și învățământul de azi. Da. Asta este cu adevărat important, așa că să-i dăm drumul la scris.

(sursă imagine: Google Images)

Sunt elevă. Clasa a XII-a. Și am ajuns în stadiul în care consider că școala nu a făcut nimic pentru mine. Nu m-a ajutat să am încredere în mine, să evoluez, să învăț, să mă descurc, să-mi descopăr rolul meu în societate, în viață. Am ajuns la sfârșitul liceului și am constat că școala nu a avut și nu are absolut deloc un impact asupra mea, căci să devii cult, inteligent și altele, nu înseamnă doar niște materii ce îți sunt forțat băgate în cap. Probabil acesta este și cauza îndobitocirii noastre. Lipsa propriului discernământ. Lipsa motivației și a plăcerii.

În ziua de azi, nimeni nu se duce de drag la școală. De dragul de a învăța. De dragul de a cunoaște. Elevii se duc din obligație, sau din dorința de a nu face absențe. Însă de la școală.. de la școală pleacă la fel cum au venit. Fără nicio informație acumulate cu adevărat. Fără vreun stimul care să-i împingă către dorința de a realiza ceva, de a-și dori ceva cu adevărat pentru viitorul lor.

Școala, în viziunea multora înseamnă acumularea de informații într-una, într-un mod aspru. Școala înseamnă formule matematice, ani istorici, denumiri geografice, cifre economice, comentarii bătute în cuie la limba română. Și nimic care să îți stimuleze creativitate, căci creativitatea există și în toate domeniile științifice, nu doar în artă. În opinia mea, fiecare domeniu este o artă în complexitatea lui și îți permite dezvoltarea creativității prin intermediul său. Pe când școala, școala ne inhibă această creativitate, iar o dată inhibată cu greu a mai renaște.

Mi-ar plăcea să văd școala plină de creativitate, plină de dorința de a o dezvolta printre elevii săi. Mi-ar plăcea să văd profesori care predau într-un mod interactiv. Mi-ar plăcea să văd cum materiile te dezvoltă atât intelectual cât și psihic. Mi-ar plăcea să văd proiecte care să vizeze cu adevărat interesul dezvoltării elevilor și nu interesele personale ale profesorilor de a obține credite și diplome pentru un pontaj mai mare și un salariu pe măsură. Mi-ar plăcea să văd implicare și revoluționarea sistemului. Un sistem în care elevul să fie în centrul atenției, căci el este cel care va sprijini cândva țara și pe cei care au nevoie de ea, de țară!

Cum obținem din elevi niște oameni gata să ajute comunitatea? Simplu. Le dăm aripi. Le dăm speranțe. Le dăm visuri în care să creadă și scopuri pe care să le atingă. Le formăm un Univers variat din care să aleagă nu pe care să li-l impunem. De ce cred că ideea mea va ajuta și cum va ajuta? Pentru că sunt încă o elevă care face parte din acest sistem și știu ce mi-aș fi dorit și ce mi-aș dori încă de la învățământ. Știu ce ne-am dori cu toții care facem încă parte din sistem în mod direct. Și asta ne-am dori. Libertatea de a alege și de a ne canaliza propriile talente. Libertatea de a deveni culți și inteligenți într-un mod creativ, unic, căci fiecare este unic în felul lui.

Iar acum, pentru că sunt curioasă, pentru tine cum ar trebui să fie școala?

Viața ca o farsă

-Viața însăși e o farsă, nu crezi, Andrei? îl întrebase ea.
-… … … …
-Atâtea și atâtea farse presărate la fiecare pas. Atâtea comedii. Însăși dramele sunt niște comedii, doar că sunt niște comedii mai altfel. Atâtea și atâtea jocuri murdare. Niciunul nu mai este pur, curat. Comedii murdare. Întinate de o viață amară, desigur.
-Și cu fericirea? Cu fericirea ce faci? o întrebase Andrei dintr-un colț de cameră.
-Fericirea? Fericirea e un mit. Fericirea e însăși perfecțiunea, iar perfecțiunea niciodată nu o vei atinge din perspectiva unui muritor.
-Fericirea există. Stă în lucruri simple. Mărunte. În toate acele comedii veritabile ale vieții. Spre exemplu, fericirea, stă concentrată în toată copilăria ta. Trebuie doar să o lași să te cuprindă.
-Nu. Fericirea nu există, spuse ea printre lacrimi.
-Nu? Închide ochii. Ai să vezi fericirea.
-I-am închis. Fericirea e întunericul?
-Nu, nu e întunericul. Este în întuneric. Caut-o și deschide-i când ai să o găsești.
-Adică, să nu-mi mai deschid ochii niciodată? Dar soarele, lumina, luna, stelele, natura.. ele toate mă fac fericită! Vreau să le văd!
-Eh, vezi… îi spuse Andrei zâmbind. Ai găsit fericirea! Ți-am spus eu că stă ascunsă-n întuneric. Dar nu deschide acum ochii. Lasă amintirile să ruleze prin întunericul lor. Lasă-le pe toate. Bune, rele… lasă-le.

Aniela făcuse întocmai. Închisese ochii și se cufundase în adâncurile canapelei. Își lăsa amintirile să-i inunde întunericul ochilor închiși, iar întunericul prindea culoare. Prindea viață. Așa cum sperase Andrei, psihologul ei, se lăsa inundată de copilărie, căci copilăria ei fusese fericită. Însemna fericire. Copilăria.

images

-Ce vezi? o întrebase Andrei.
-O fetiță. Micuță. Cu păr negru și ochi căprui.
-Hai, spune-mi tot ce vezi. Tot.
-E încă în Moldova. Tocmai i s-a spus că e nemaipomenit de frumoasă. Vor să o mărite cu un moldovean, dar prichindeața e fermă și le zice tăios: „Eu n-am să mă mărit niciodată cu un moldovean!”, de parcă aceștia ar fi fost cea mai rea nație de pe Pământ.
-Ha Ha Ha! Îmi amintesc faza asta. Știu că mi-ai m-ai povestit-o. Continuă.
-Acum încearcă să o învețe să schieze. Dar ea e prea căpoasă, ca de obicei. Nu vrea să facă ceea ce i se spune, așa că are o satisfacție nemaivăzută și nemaiîntâlnită de a-și face tatăl și prietenii acestuia de râs. 3, 2, 1, gata, a început să urle cât o ține gura: „Criminaliiiiiiiiiiiiiii, mă omoală! Ajutoooool!”. Gata. Toate privirile sunt asupra ei. Tatăl ei e plin de nervi. Îi vine să intre în pământ de rușine. Toată lumea râde când vede prichindeața. Ea zâmbește malefic și satisfăcută. Își făcuse tatăl de râs.
-Doamne măi Aniela, ce te-aș mai fi bătut eu atunci, în locul tatălui tău.
-Și ce bine că nu ești tata. Norocul tău. Te-aș mai fi făcut de râs de multe ori, doar ca să-mi fac pe plac. Să te enervez.
-Continuă… o îndemna Andrei.
-Uite. A mai crescut. Are ceva cârlionți și un pistol cu apă în mână. Stă ascunsă pe un colț al balconului casei. Cineva intră pe poartă. E domnul acela haios care o întărâtă mereu să facă prostii. Multe prostii. O sâcâie mereu, o agață pe bară și o lasă acolo, căci ei îi e frică să se dea jos. A venit vremea răzbunării. El ajunge sub balcon și habar nu are că ea e acolo. Ea apasă pe trăgaci. Toată apa aia murdară e în capul lui. Ah.. și ce costum minunat are. E unul dintre acele costume pe care și le cumpără mereu oamenii bogați. Ha Ha Ha.

Andrei izbucnise în râs. Mereu o amuza copilăria ei. Făcuse atâtea tâmpenii, încât nu avea cum să nu-ți fie dragă și să nu o iubești.

-Dacă vrei să continui, te oprești din râs. Nici nu înțeleg de ce mai râzi.. doar e a mia oară când îți povestesc copilăria mea. Fragmente din ea, ce-i drept.
-Continuă, te rog.
-Curtea bisericii. E undeva pe la mama naibii. O paragină. E îmbrăcată cu o rochiță tare drăguță.  E special pentru ea. E nunta mătușii ei. Vioaie ca de obicei, se împiedică. Ridică privirea și nimeni nu o bagă în seamă. Înjură: biiiip, biiiiip, biiiiip! Gata, acum lumea o bagă în seamă, fie că se uită la ea doar ca să-i critice părinții că nu au educat-o, deși la ei în familie nu s-a vorbit niciodată urât, fie să râdă. Oricum toți râd., iar popa zice ceva de iertarea păcatelor mele la vârsta de 4-5 ani.
-Frumoase amintiri le-ai lăsat mirilor, cu siguranță.
-Bineînțeles. A ajuns în clasa a doua acum. E în vacanța aia de toamnă, la bunici. Se chinuie cu niște calcule pe la matematică. Coboară scările. Se duce în beci. Bunicul trage vinul. Lasă capul în pământ și grăiește: „Tătăiț, nu-mi ies calculele la matematică. Mă ajuți, te rog?”. Se sperie. Furtunul îi scapă și vinul se împrăștie pe jos. „Lasă-mă-mpace! Nu vezi că am treabă?”. Se întoarce cu spatele și zice: „Bine tătăiț. Aici să stai atunci”. Închide ușa după ea și îi pune lacătul. Uite cum trec orele iar ea stă deasupra beciului, în cameră și râde pe sub mustățile pe care nu le are, cum strigă bunicul să fie scos din beci. Și orele trec și trec și trec. Și bunicul strigă și strigă degeaba, căci nimeni nu-l aude, iar nepoata nici că se sinchisește să miște vreun deget. Acum îmi pare rău de bunicul. Dar oricum, Andrei, a fost scos de acolo, căci a venit unchimiu la țară și a trecut inevitabil pe lângă beci. Ce tristețe pe mine. Eu l-aș mai fi lăsat. Să fi stat acolo, dacă la matematica mea nu a vrut să vină, nu?
-Câtă răutate. Mă întreb unde a încăput atâta răutate, în interiorul unui ambalaj atât de mic. Unde?
-Tocmai ai spus, în interiorul ambalajului.
-Of.. cum ai tu, mereu, o replică la orice. Hai continuă. Îți face bine.
-Școala generală. Ușa stă întredeschisă. O fată trebuie să intre în clasă. Păcat că ghinionul se abate tocmai asupra dirigintei, căci ea este cea care intră în clasă. Găleata cu apă, de la burete, ce stă sprijinită pe muchia ușii de sus și tocul ușii, îi pică fix în cap. Ups :D . O întreagă clasă râde și plânge în același timp. Tuturor le este frică de media scăzută la purtare. Dar timpul trece. Și toate se duc. Zboară. Dispar. Și din nefericire, viața se transformă-n farsă.
-Săraca femeie. Ce copil… ce copil. Tu, ai fi meritat bătută dimineața, la prânz, seara și între mese.
-Taci! Ești psiholog. Se presupune că tu aici mă ajuți.
-Am făcut asta deja. Te-am făcut să zâmbești. Zâmbești. Cu totul.
-Ah! Atât? M-am făcut singură să zâmbesc. Fetița din mine a făcut-o.
-Nerecunoscătoare, ca de obicei.
-Infatuat, ca de obicei.

Articol scris pentru proba cu numărul paisprezece din cadrul Super Blog 2013, probă sponsorizată de Reeija.ro.

Genți la taifas

Articol scris pentru proba cu numărul șapte din Super Blog 2013!

Îmi simt adesea gențile cum mă privesc cu ură. Unele de sub birou, unele de prin cuiere, altele de prin sertare și dulapuri. Da, ele au puterea de a mă privi cu ură chiar și prin obiecte materiale interpuse între noi. Gândurile lor de ură asupra-mi sunt atât de mărețe încât străpung orice lucru alcătuit din materie.

Le aud adesea, ca prin vis, șușotind asupra-mi. Vorbesc mereu apăsat și cât mai încet ca eu să nu le aud și să nu sfârșesc prin a le da foc tuturor. Le e frică de mine. Dar cu toate astea mă fac o scorpie și le aud cum își doresc să nu fi ajuns pe mâna mea. Le aud cum își doresc să dispar din viața lor și în locul meu să apară alta. Alta mult mai feminină care să le folosească așa cum se cuvine unei genți de la câte o firmă respectabilă.

Din păcate pentru ele, eu nu dispar. Sunt tot aici să le fac viața un calvar. Cum ele nu mă suportă, nici eu nu le-am suportat pe ele. Din păcate ele pe mine nu mă pot chinui. Eu pe ele da. Le chinui zgâriindu-le și lăsându-le urme adânci pe suprafața brănduită. Și fix de asta nu mai pot eu. Oricum, până la urmă, la cum ne iubim, tot pe foc cred c-or s-ajungă. Altfel nu se mai poate.

Acum câteva zile, când eram și eu foarte binedispusă într-o dimineață și aveam chef să mă trezesc (iar eu de trezit nu am niciodată chef), ele, gențile, mi-au stricat-o. M-au făcut să mă gândesc serios să sap o groapă în spatele casei, să le arunc pe toate acolo, să le dau foc și apoi să pun pământ peste cenușa lor. Dar.. ei bine, bunătatea din mine m-a convins încă o dată că-i mai bine cu ele decât fără ele.

Bine.. bine.. am și genți care-mi sunt drage. Doar că în general mie-mi place să fiu o scorpie.

Iată-le discuția:

-Vaaai, draga mea Reeija, uită-te și tu la necioplita din pat! Ne ține chinuite pe sub birou, prin sertare și dulapuri!
-Mulțumește-te că n-ai făcut cunoștință încă cu flăcările iadului.
-Ea doarme și noi suferim.
-Mai bine o suferință în singurătate, decât o suferință acompaniată. Eu zic să fii fericită că stai alături de noi, nouă și frumoasă ca în prima zi când ai fost cumpărată și abandonată aici.
-Fericită. Fericite mi-s lacrimile.
-Draga mea, eu, geanta din piele înțeleaptă, eu marea Reeija cea renumită pentru frumusețea ei răpitoare, am înțeles-o și o înțeleg. Pentru ea există genți ca tine, brănduite, de prim rang, primite, de colecție. Și există genți ca mine și ca altele ce se bucură a fi scoase în oraș cu vreo carte ori e-book, și-un portmoneu.
-Și tu ești fericită cu așa, Reeija? Te întreb, pentru că visul oricărei genți, așa ca mine, este să fie plimbată prin cluburi „marfă” cu multe farduri, rujuri, bani, o oglindă, elastice de păr, parfumuri și alte accesorii pe care o fată din zilele noastre le cară după ea. Ești fericită să fii folosită pentru o carte și un portmoneu cu câțiva lei?
-Da, sunt fericită. Sunt fericită pentru că am învățat să iubesc mirosul fiecărei cărți pe care am purtat-o. Sunt fericită că astfel, ea, mi-a dat atenție și m-a prețuit pentru că-i ocroteam cu multă grijă neprețuitele-i cărți.
-Dar cum, cum e posibil una ca asta, Reeija dragă? Tu, tu care ești atât de simplă și… și scuză-mă că-ți zic, atât de lipsită de farmec în simplitatea ta. Pe când eu… eu sunt atât de luxoasă, căci da, eu Dolce sunt o geantă de lux.
-Ahh.. draga mea… eu, la fel ca și tine, fac parte din categoria unor genți de piele. Eu, la fel ca și tine, am una sau două încăperi în care se pot băga lucruri. Eu, spre deosebire de tine, am învățat de la ea că simplitatea-i cea fermecătoare. Am învățat să-mi iubesc și să-i iubesc simplitatea. Restul sunt kitch-uri.
-Offf. Fata asta nu are gusturi. Nu știe ce înseamnă să fii la modă. Nu știe ce înseamnă să fii admirată pentru ultima geantă apărută în colecția X. Bietul meu designer… mi-ar plânge de milă dacă ar știi că eu seara zac într-un sertar și nu mă „rup în figuri” noaptea prin cluburi. Sunt atât de tristă. Atât de nefericită. Atât de prăfuită. Iar aici e atât de întuneric.
-Ahhh… draga mea Dolce, de-ai știi ce frumos e să te prindă razele de soare ale fiecărui apus și răsărit lenevind într-un colț de cameră cu o carte alături uitată.

Da. Sunt o scorpie dintre cele mai scorpii. Îmi chinui gențile în care pun cărți și nicidecum rujuri și parfumuri și oglinzi și farduri și bla bla bla ce se mai pune. O geantă de firmă nu e cu nimic mai folositoare decât o geantă simplă. E doar mult mai scumpă și împopoțonată. Că de făcut, tot aia face.  Și da. Iubesc simplitatea. Ador simplitatea. Venerez simplitatea. Ea, simplitatea, mi se pare de bun-gust. Ea e fermecătoare. Restul sunt kitch-uri și aparențe. Pe când simplitatea, simplitatea-i o comoară. Iar o comoară trebuie prețuită și ocrotită.

Așa că da. Eu aș schimba rolul unei genți care are atâtea lucruri nefolositoare în ea, cu acela de a fi purtătoare de cărți. Și de iubire dacă s-ar putea. Și de frumusețe. Și de cultură. Și de alte valori. Dacă ar fi după mine, aș face în așa fel încât gențile să poarte și să distribuie lucruri valoroase.

Întrebare: Ție ce categorie de genți îți plac?

Aștept cu nerăbdare răspunsurile voastre!

Have fun,

Pishky

Geanta_piele_naturala_canvas_Adel_culori_bej_negru_maro_albastru_1