Emoții. Sentimente. Stări

Cuvinte. În lumea asta plină de falsitate, în care oamenii-și ascund adevărata personalitate, împreună cu fiecare sentiment și emoție în parte, mi-au mai rămas uneori, să-mi încălzească sufletul, doar cuvintele.

personalitate

Sursă imagine: arhivă proprie

Nu știu cum era înainte. N-am trăit înainte să știu cum era. Eu trăiesc acum. În prezent. Iar prezentul meu e plin de măști, de sentimente adânc reprimate, ori ascunse în cele mai întunecate colțuri ale sufletului.

În prezentul meu simțirile sunt false. Oamenii sunt falși. Dar nu neapărat intenționat. Societatea îi determină (ne determină) să luăm calea pe drumul ăsta către falsitate. Drumul nostru. Al tuturor.

falsitate

Sursă imagine: Google

Subconștientul nostru este mult mai puternic decât conștientul. Practic, subconștientul influențează conștientul. Iar el estte, la rândul lui, ifluențat de societate.

Cineva, acolo, prin media și prin tot ceea ce se întâmplă zi de zi în jurul nostru, ne influențează cum și ce să facem. Suntem precum niște păpuși în mâinile lor, ca să zic așa, ajungând să ne mișcăm la comandă. Să simțim la comandă. Să gândim la comandă.

Societatea ne îndeamnă, în mod inconștient, să ne reprimăm fiecare sentiment în parte. Dar oameii nu știu că astfel, reprimându-le, ei le transformă în adevărate „bombe nucleare” pentru sufletul, mintea, cât și trupul lor.

Suntem învățați că emoțiile primare negative trebuiesc a fi reprimate, nelăsându-se o exprimare sănătoasă a emoțiilor ce dau maturitate unei societăți ci, ba din contră, se provoacă, prin reprimarea lor, o serie de frustrări. Frustrările acelea vizibile la tot pasul în jurul nostru.

În ziua de azi oamenii știu doar că lacrimile înseamnă slăbiciune. Și nimeni nu vrea să pară slab în fața altora, nu? Știu că invidia înseamnă autodistrugere. Și nimeni nu vrea să se autodistrugă, nu? Pe scurt, oamenii nu ar trebui să simtă nimic și, astfel, ne petrecem aproape întreaga viață ascunzându-ne emoțiile și ceea ce simțim cu adevărat, întrebându-ne de suntem acaparați cu totul de stre și depresie.

Eu însămi fac parte dintre toți aceeia cărora li s-a indus starea de reprimare a tuturor emoțiilor negative și, din păcate, am ajuns să-mi fie teamă de tristețe, amărăciune, invidie, furie, dezgust etc.

Încerc, de multe ori, să mă mint că lumea-i roz și plină de ponei zburători. Dar lumea nu-i așa. Lumea nu-i plină doar de bucurie și iubire. Lumea asta-i plină cu de toate. A fost compusă încă de la începuturi cu emoții și sentimente negative. Cu tristețe. Cu furie. Cu dezgust. Toate sunt elemente constitutive ale lumii în care trăim și, implicit ale noastre. Așadar, ele trebuie trăite din plin.

Totuși, deși știu toate cele de mai sus, mă surprind încercând să reprim bazele ce stau, de fapt, chiar la baza propriei mele apariții ca ființă vie pe acest pământ. N-aș putea spune însă cu exactitate de ce. Tot ceea ce știu este că și alții sunt cam în aceeași oală cu mine.

Însă cum ar fi oare dacă toată lumea ar înceta deodată să-și reprime emoțiile? Să le dea voie să se manifeste așa, pur și simplu..

Poate, dacă mi-aș lăsa tristețea la vedere. Dacă aș simți-o și aș încerca să trec peste ea, umplându-mi sufletul cu mii de alte lucruri frumoase, ea nu s-ar mai transforma în interiorul meu în depresie. Tristețea aș putea să o controlez. Depresia, de cele mai multe ori, mă controlează ea pe mine.

Invidia. Ahhhh… sentimentul ăsta. Am fost învățată că trebuie să mă mulțumesc mereu cu ceea ce am. Dar dacă ne-am mulțumi cu ceea ce avem, ori dacă s-ar fi întâmplat asta și acum zece mii de ani, unde ar mai fi existat evoluția, lumea noastră de azi și tot ceea ce am ajuns să însemnăm?

Invida, în stare primară, e bună. Ea ne ajută și ne motivează în vederea dezvoltării noastre personale. În a-i depăși pe cei din jur. În a fi mai buni. În a ne autodepăși, căci asta este cel ami important până la urmă. În a evolua pur și simplu.

Invidia nu este însă bună în starea ei evoluată, căci atunci este transformată în gelozie, iar gelozia dăunează atât celor din jurul nostru, cât și nouă înșine. Ea distruge. Distruge în cel mai crud mod posibil., căci acționează asupra sufletului și a minții. Le distruge până la ultimul atom și moleculă, fără ca mai apoi să poată fi reparate.

Mie-mi place să evoluez. Să mă autodepășesc zi de zi. Să învăț lucruri noi. Îmi place să simt. Îmi place să sper. Să cred. Și, poate cel mai important lucru dintre toate, îmi place să învăț din greșeli. Cred că este esențial în viață să înveți să înveți din greșeli. Este poate chiar vital pentru propria evoluție și, de ce nu, pentru a-i putea îndemna pe alții.

M-am hotărât să-mi las fiecare sentiment să-mi scalde sufletul și, odată cu asta, să mă descarc de toate lucrurile care nu ar trebui să-și facă veacul prin sufletul și mintea mea. Viața e mult mai frumoasă, cu siguranță, trăind tot acel amalgam de emoții, de stări și de sentimente. Și mi-ar plăcea ca întreaga comunitate din care fac parte să realizeze asta.

***Articol scris pentru SuperBlog 2014.

Cuvinte cu emoții

Astăzi n-aș fi scris. Am multe zile în care scrisul nu se regăsește pe lista mea de priorități. Și totuși scriu. Scriu pentru că îmi place să fac asta, indiferent de momente, de sentimente.

Îmi place să pun în cuvinte fericire. Îmi place să pun tristețe. Îmi place să presar peste ele emoții, căci ce cuvinte mai sunt alea fără emoții? Fără semnificații majore pentru cel care le așterne literă cu literă pe foi albe de hârtii virtuale?

Astăzi nu știu ce-am să scriu exact până la final. N-am un fir anume pe care-l urmăresc. Construiesc pe baza cuvintelor ideile, trăirile, sentimentele, emoțiile. Le las să se aștearnă frumos peste cuvinte, în liniște și lin.

Am început să cer pauze. Să iau pauze. Să caut altceva. Probabil pe mine. Cu siguranță pe mine. Dar unde oare să caut? De pierdut, știu că m-am pierdut. Când, unde, cum, sunt detalii care îmi lipsesc cu desăvârșire.

Azi am început să renunț la lucruri. La sentimente care mă apăsau. La trăiri care nu duceau și nu ar fi dus vreodată undeva. Azi am hotărât să mă regăsesc pe mine, căci da… uneori avem nevoie de noi și nu de altcineva.

Mă întreb oare care este rolul persoanelor care trec prin viața noastră. De ce vin? De ce rămân? De ce pleacă? Mă întreb de ce lasă urme adânci? Zâmbete. Lacrimi. De ce oamenii nu rămân cu bune în viața noastră? De ce lasă un amalgam de urme de tristețe și fericire? Oare la ce bun cunoaștem oamenii? Oare la ce bun intervin în viața noastră? Emoții. Să ne dea emoții. Să ne inspire. Să ne ajute să ne alegem cărările. Să realizăm ce este cu adevărat bine pentru noi și ce vrem cu adevărat să facă parte din viața noastră. Sau cine.

M-am exprimat întotdeauna mai bine în scris decât verbal. Ideile mi-au curs fluent mereu în scris. Emoțiile mele s-au regăsit mai bine în cuvinte decât în vorbe. Le-a plăcut să se ascundă printre ele. Probabil sunt mai frumoase. Mai primitoare. Mai altfel.

Uneori cuvintele fac diferența între ceea ce este viul grai și scrisul. Deși se folosesc și colo și colo. Oare știu ce zic acum? Am vaga impresie că mă încurc printre propriile mele cuvinte. Dorințe. Trăiri. Sentimente. Lacrimi. Sunt ca un labirint și pentru mine, nu doar pentru cei care le citesc, iar de data asta m-am pierdut printre ele… și iar nu mă mai găsesc.

Întâlnim mereu oameni care ne arată că drumul nostru este altul. Întâlnim oameni care aduc în viața noastră lacrimi. Și întâlnim oameni care aduc în viața noastră zâmbetele. Azi. Azi am decis să renunț la lacrimi. Azi am decis să culeg mai multe zâmbete. Fericire. Căci viața… viața cred că-i o goană după fericire. Zâmbete. Frumos.

Am scris atâtea paragrafe… paragrafe în care am pus emoții. Paragrafe în care, printre cuvinte, mi-am mai așternut o parte din viață. Din dorințe. Și dacă m-ați putea citi cu adevărat. Dacă oamenii ar înțelege cu adevărat… lumea probabil ar fi perfectă, nu? Scriu. Scriu. Scriu cuvinte. Litere. Propoziții. Fraze. Texte. Și toate cu un singur scop. Care? Da când am zis că aș știi care este? Nu-l cunosc. Dar știu că tind spre el. Cu zâmbete.

Azi am renunțat la tristețe. Azi am decis să deschid geamul picăturilor de ploaie și să le las să bage în cameră stropi de fericire. Azi. Azi am lăsat până și norii cenușii să îmi zâmbească. Azi am spus în sfârșit gata tristeții în care am reușit să mă cufund e o vreme bună de timp. Azi am reușit să spun pa. Să pun pauză tristeții. Dar nu. Încă nu m-am regăsit. Încă nu știu unde mă aflu. Cum am ajuns aici. De ce. Încotro ar trebui să mă îndrept.

Avem nevoie de zâmbete ca să avem puterea să mergem înainte. Și avem nevoie de lacrimi să ne dăm seama că nu toate alegerile noastre sunt corecte. Lacrimile, la fel ca zâmbetele, ne schimbă pașii. Ne reorientează gândirea. Viziunea. Ambele sunt bune la ceva în viața noastră. Ambele ne transformă. Ambele ne formează. Ne maturizează. Ne schimbă.

(***sursă imagine: Google Images)