Priviri și gânduri aruncate prin fereastră

Lenjerii-hoteluri. Călătorii-avion. Concerte-discursuri. Singurătate-tristețe. Prefăcătorie-fericire. Minciună-reușită. Deznădejde-eșec. Mereu între două drumuri. Mereu între două puncte. Două locații. Alte sentimente.

Ajunsese deja la hotel. Deschisese ușa. Intrase. Nu știa dacă culorile erau vesele sau triste. Ei îi păreau doar întunecate. Știa că dacă avea să-nchidă ochii printre ele, pica în mrejele coșmarurilor și a viselor negre. Nu voia asta. Nu-i plăceau camerele reci și pustii. Nu-i plăcea singurătatea și, simțea că în prezența ei nu era suficientă pentru a răzbi zidul singurătății. Se simțea precum un fir plăpând de iarbă la poalele Zidului Chinezesc. Cum ar fi putut distruge un fir plăpând de iarbă, primăvara, Zidul Chinezesc?

Stătea în întunecimea camerei și încerca să privească în jur. Căuta obiecte. Le distingea. Le mângâia cu privirea și se întreba câți alții o mai făcuseră înaintea ei și cum o parte din sufletul fiecăruia rămăsese prinsă în obiectele din fața ei. Îți trecea degetele peste tapetul pereților și încerca să-și imagineze toate acele persoane care mai făcuseră asta înaintea ei, gândindu-se dacă o parte din ADN-ul lor rămăsese imprimat în cutele tapetului.

Privea pe fereastră. Își alegea mereu camere de hotel, la ultimul etaj, cu o priveliște de ansamblu asupra orașului . Adora să ptereacă o parte din noapte privind către luminițele ce păreau că-i stau la picioare și o venerau. Desigur, era doar în imaginația ei, iar ea știa asta. Contempla imaginea de dincolo de fereastră și spera ca o altă persoană să se uite în același punct, iar privirile invizibile să li se interescteze. Asta o făcea să nu se mai simtă atât de singură. Faptul că privirea ei se intersecta cu a altora, poate la fel de singuri, o făcea, inexplicabil, să se simtă mult mai puternică. Să prindă viață. O viață din care avea să le dăruiască, puțin câte puțin, zilelor ce aveau să urmeze. Și că pentru a primi viață, trebuia să dea la rândul ei viață. Așa că dădea viață sentimentelor, gândurilor și imaginație. Spera ca asta să fie de ajuns.

camera hotel

Se întoarce. Privește patul de hotel și lenjeria fără cute. Îi plăcea ca lenjeria să fie perfect întinsă și nu înțelegea de ce viața nu putea fi precum lenjeria. Perfectă. De ce viața ei avea o înșiruire de cute imense, de suișuri și de coborâșuri abrupte? De ce viața trebuia să fie complicată și nu simplă. Simplă și perfect întinsă precum lenjeria de pat a hotelului. I-ar fi plăcut să-și poată călca cutele. Să le întindă. Dar știa că dacă avea să facă asta, să-și îndrepte viața precum o lenjerie de pat, nu ar mai fi avut parte de fericire și extaz, iar sentimentele, gândurile și simțirile ei ar fi fost cu totul plate. Fără nicio formă asupra căreia să te poți focusa și contempla. Nicio formă care să merite dedicație și implicare.

Nu. Nu știa ce-și dorea. Nu știuse niciodată. Punea mereu fiecare lucru în antiteză. Se juca cu gândurile și cu sentimentele. Le punea întrebări fără să primească niciun răspuns, căci răspunsurile erau aceleași gânduri întrebătoare. Niciodată nu putea să-și lămurească dubiile. Dar știa că fiecare lucru se întâmplă cu un scop, iar destinul ei îi pregătea mereu câte ceva, el fiind cel care avea toată răspunsurile ei pierdute. Aștepta doar să-l întâlnească. Știa că-l va întâlni într-o zi. Iar în ziua aceea își va lămuri toate nelămuririle. Era ziua aia în care avea să închidă ochii pentru totdeauna. Ziua din care avea să stea la taină, pentru o veșnicie, cu destinul ei. Nu se grăbea să-l întâlnească, dar nici nu stătea pe loc.

Singurătate

Astăzi nu am chef de scris. Dar totuși o fac. Scriu ca să vă spun că nu am chef de scris. Azi am chef de orice altceva. Și prin orice altceva înseamnă că am chef să stau într-un colțișor al meu, întunecat, printre gânduri și poate niște lacrimi. Azi am chef să stau eu cu mine, cu mintea și cu sufletul meu. Azi n-am chef de nimeni. Azi nu am chef nici măcar de mine, dar de mine nu prea pot scăpa. Am încercat, recunosc. Dar nu mi-a ieșit. Nu m-am putut arunca niciunde să rămân în singurătatea absolută. Poate și pentru că absolutul nu există și nici nu va exista niciodată decât ca un pur concept de referință.

Postul ăsta nu va fi lung. Nici nu are de ce să fie. Nu spun nimic concret, interesant pentru cineva. Nu-i interesant nici măcar pentru mine. Dar eu cel puțin, spre deosebire de cei care veți citi acestea, mă regăsesc printre cuvinte și emoțiile lor.

Blogul meu. Jurnalul meu. Voi scrie. Cuvinte. Fără sens. Fără să prezinte vreun interes. Voi scrie în jurnalul meu. Voi scrie. Dar ce voi scrie? Ce să vă spun? V-aș pune litere la întâmplare, dar mă tem că ar ieși tot ce a ieșit și mai sus. Tot litere la întâmplare am pus. Ele însă au emoții, iar cele de mai jos poate nu ar mai avea.

Titlul ăsta, al articolului zic, nu vi se pare prea banal? Dar parcă ilustrează tot ceea ce am scris eu până acum. Parcă într-un singur cuvânt se regăsesc toate celelalte cuvinte. Sau e doar impresia mea? De obicei am impresii eronate și care nu au nicio tangență cu adevărul. Se întâmplă des. Poate chiar mult prea des. Mă conformez. Sau cel puțin încerc să o fac.

Atâtea cuvinte, când, de fapt, putea fi unul singur. Sunt curioasă dacă voi ați înțeles ceva, sau doar eu am problema asta și uneori nu înțeleg nimic din ceea ce scriu. Se mai întâmplă și asta de atâtea și atâtea ori. Mă conformez însă și cu acest aspect din viața mea. Nu toți avem norocul să întâlnim perfecțiunea din imperfecțiune. Mai sunt și bătuți de soartă, așa ca mine. Desigur. Glumesc. Dar nu pun ironie în toate cuvintele. Restul sunt așa cum trebuie să fie de fapt. Reale. Pline cu emoțiile și trăirile lor. Cuvinte, ca toate celelalte… și totuși atât de diferite.

Ahh… câte sentimente într-o singură stare. Și câte stări. Cum pot exista toate? Ce întrebări stupide și fără sens. Ce cuvinte înșiruite. Promit ca mâine să n-o mai fac. Dar am să o fac altădată, căci parcă îmi place și mie să scriu așa. Când sunt tristă mă relaxează. Cuvintele sunt singurele pe care pot și vreau să le accept în dorința mea de singurătate. Iubesc cuvintele, căci ele pot căpăta orice formă de alinare. Pot cuprinde fiecare sentiment în parte și se pot mula pe propria-ți simțire de fericire sau tristețe. Cuvintele sunt atât de complexe în simplitatea lor. Pot căpăta atâtea și atâtea forme. Atâtea și atâtea stări. Poate chiar de asta îmi place să scriu. Cuvintele sunt o parte din mine. Din sufletul meu. Din gândurile mele. Din trăirile mele. iar ele, de fiecare dată, se mulează perfect pe starea mea. Sunt aderente oricărei forme pe care sufletul meu o adoptă. Și asta îmi place. Mă fascinează. Și mă face să le iubesc. Să le iubesc atât de mult încât au devenit o parte din mine. Cuvintele sunt drogul meu. O sursă de viață de care nu aș putea să mă separ vreodată.

Gata. Atât. Sfârșesc aici. Am scris destul. Îmi iau cuvintele și le închid în mine. Plec cu ele în colț, spre singurătatea mea. Plec cu gândurile mele. Dar promit să le deschid porțile de fiecare dată și să le las să se aștearnă cum vor aici.