Emoții. Sentimente. Stări

Cuvinte. În lumea asta plină de falsitate, în care oamenii-și ascund adevărata personalitate, împreună cu fiecare sentiment și emoție în parte, mi-au mai rămas uneori, să-mi încălzească sufletul, doar cuvintele.

personalitate

Sursă imagine: arhivă proprie

Nu știu cum era înainte. N-am trăit înainte să știu cum era. Eu trăiesc acum. În prezent. Iar prezentul meu e plin de măști, de sentimente adânc reprimate, ori ascunse în cele mai întunecate colțuri ale sufletului.

În prezentul meu simțirile sunt false. Oamenii sunt falși. Dar nu neapărat intenționat. Societatea îi determină (ne determină) să luăm calea pe drumul ăsta către falsitate. Drumul nostru. Al tuturor.

falsitate

Sursă imagine: Google

Subconștientul nostru este mult mai puternic decât conștientul. Practic, subconștientul influențează conștientul. Iar el estte, la rândul lui, ifluențat de societate.

Cineva, acolo, prin media și prin tot ceea ce se întâmplă zi de zi în jurul nostru, ne influențează cum și ce să facem. Suntem precum niște păpuși în mâinile lor, ca să zic așa, ajungând să ne mișcăm la comandă. Să simțim la comandă. Să gândim la comandă.

Societatea ne îndeamnă, în mod inconștient, să ne reprimăm fiecare sentiment în parte. Dar oameii nu știu că astfel, reprimându-le, ei le transformă în adevărate „bombe nucleare” pentru sufletul, mintea, cât și trupul lor.

Suntem învățați că emoțiile primare negative trebuiesc a fi reprimate, nelăsându-se o exprimare sănătoasă a emoțiilor ce dau maturitate unei societăți ci, ba din contră, se provoacă, prin reprimarea lor, o serie de frustrări. Frustrările acelea vizibile la tot pasul în jurul nostru.

În ziua de azi oamenii știu doar că lacrimile înseamnă slăbiciune. Și nimeni nu vrea să pară slab în fața altora, nu? Știu că invidia înseamnă autodistrugere. Și nimeni nu vrea să se autodistrugă, nu? Pe scurt, oamenii nu ar trebui să simtă nimic și, astfel, ne petrecem aproape întreaga viață ascunzându-ne emoțiile și ceea ce simțim cu adevărat, întrebându-ne de suntem acaparați cu totul de stre și depresie.

Eu însămi fac parte dintre toți aceeia cărora li s-a indus starea de reprimare a tuturor emoțiilor negative și, din păcate, am ajuns să-mi fie teamă de tristețe, amărăciune, invidie, furie, dezgust etc.

Încerc, de multe ori, să mă mint că lumea-i roz și plină de ponei zburători. Dar lumea nu-i așa. Lumea nu-i plină doar de bucurie și iubire. Lumea asta-i plină cu de toate. A fost compusă încă de la începuturi cu emoții și sentimente negative. Cu tristețe. Cu furie. Cu dezgust. Toate sunt elemente constitutive ale lumii în care trăim și, implicit ale noastre. Așadar, ele trebuie trăite din plin.

Totuși, deși știu toate cele de mai sus, mă surprind încercând să reprim bazele ce stau, de fapt, chiar la baza propriei mele apariții ca ființă vie pe acest pământ. N-aș putea spune însă cu exactitate de ce. Tot ceea ce știu este că și alții sunt cam în aceeași oală cu mine.

Însă cum ar fi oare dacă toată lumea ar înceta deodată să-și reprime emoțiile? Să le dea voie să se manifeste așa, pur și simplu..

Poate, dacă mi-aș lăsa tristețea la vedere. Dacă aș simți-o și aș încerca să trec peste ea, umplându-mi sufletul cu mii de alte lucruri frumoase, ea nu s-ar mai transforma în interiorul meu în depresie. Tristețea aș putea să o controlez. Depresia, de cele mai multe ori, mă controlează ea pe mine.

Invidia. Ahhhh… sentimentul ăsta. Am fost învățată că trebuie să mă mulțumesc mereu cu ceea ce am. Dar dacă ne-am mulțumi cu ceea ce avem, ori dacă s-ar fi întâmplat asta și acum zece mii de ani, unde ar mai fi existat evoluția, lumea noastră de azi și tot ceea ce am ajuns să însemnăm?

Invida, în stare primară, e bună. Ea ne ajută și ne motivează în vederea dezvoltării noastre personale. În a-i depăși pe cei din jur. În a fi mai buni. În a ne autodepăși, căci asta este cel ami important până la urmă. În a evolua pur și simplu.

Invidia nu este însă bună în starea ei evoluată, căci atunci este transformată în gelozie, iar gelozia dăunează atât celor din jurul nostru, cât și nouă înșine. Ea distruge. Distruge în cel mai crud mod posibil., căci acționează asupra sufletului și a minții. Le distruge până la ultimul atom și moleculă, fără ca mai apoi să poată fi reparate.

Mie-mi place să evoluez. Să mă autodepășesc zi de zi. Să învăț lucruri noi. Îmi place să simt. Îmi place să sper. Să cred. Și, poate cel mai important lucru dintre toate, îmi place să învăț din greșeli. Cred că este esențial în viață să înveți să înveți din greșeli. Este poate chiar vital pentru propria evoluție și, de ce nu, pentru a-i putea îndemna pe alții.

M-am hotărât să-mi las fiecare sentiment să-mi scalde sufletul și, odată cu asta, să mă descarc de toate lucrurile care nu ar trebui să-și facă veacul prin sufletul și mintea mea. Viața e mult mai frumoasă, cu siguranță, trăind tot acel amalgam de emoții, de stări și de sentimente. Și mi-ar plăcea ca întreaga comunitate din care fac parte să realizeze asta.

***Articol scris pentru SuperBlog 2014.

În absența cuvintelor

N-am inspirație. Nici măcar nu pot să-mi aleg cuvintele din multitudinea de cuvinte care există în limba asta. Mi-aș dori să se încheie cercul ăsta fără capăt. Cercul ăsta în care alergi și nu ajungi niciodată nicăieri. Un cerc fără sfârșit. Mi-ar plăcea să-l frâng. Să-l îndrept. Să-l fac o linie dreaptă. Finită în cele două capete. Cu un punct de plecare și unul de sosire. Un sfârșit. Din care să renască un nou început. O nouă rază de soare.

(sursă imagine: Google Images)

Stau și mă uit la o lenjerie de pat. Întinsă. Fără cute. Proaspăt călcată și spălată. Până și o lenjerie de pat renaște după fiecare întindere. Până și hainele purtate. Chiar și pantofii. Doar tu rămâi același. Parcă din ce în ce mai șters de zilele care trec cu nepăsare pe lângă tine. Pe lângă mine. Pe lângă noi. Pe lângă lumea întreagă.

Un soare repetat. O lună repetată. O stea repetată. Un urs în pijama repetat. Hamace din praf de stele. Un loc de odihnă. Moale. O noapte întreagă pe lenjeria mea. Nu e cine știe ce lenjerie, dar îmi mângâie somnul noapte de noapte. Și visele. Iar uneori chiar și visurile. E o lenjerie din bucăți. Peticită pe alocuri. La fel cum îmi e și sufletul. Trupul. Am luat-o dintr-un magazin. Era ofertă: „lenjerii pat ieftine”. Am luat mai multe. Le-am cusut. Le-am peticit. La fel cum am luat bucăți din alți oameni și mi-am peticit sufletul. Trupul.

M-a întrebat cineva, de curând, următoarele: „Tu când scrii așa, ai gânduri serioase de sinucidere?”. Nu. Aș scrie altfel. De fiecare dată… ahhh dacă mi-aș găsi cuvintele. Alte cuvinte. Alte stări. Fericite. Vesele. Zâmbitoare. Cuvintele alea mi se ascund. Le scot la înaintare doar pe cele care vi le ofer acum. Nu am ce să le fac. Nu mă pot pune cu ele. Sunt mai presus de mine. Da nu. Nu am gânduri de sinucidere. Îmi place viața. E frumoasă. Cu tot ce are. Cu tot ce oferă. E un amalgam de negru și alb, întreaga viață. Dar rezultatul nu e niciodată monocrom. E un gri. Un gri amestecat frumos. Cu tente de zâmbete și de tristețe. Viața nu e albă. Sau neagră. Viața e gri. Un amestec perfect între alb și negru. Rareori pătat de alte culori.

Îmi place să înșir cuvinte. Triste. Vesele. Pline de ură. Sau de zâmbete. La fel cum îmi este sufletul. Trupul. Îmi place să le combin. Îmi place să le separ. Acum stau și mă uit la lenjeria mea de pat ieftină. Aștept să formeze cuvinte. Dar ea nu face decât să stea bine întinsă, fără nicio cută și să-mi strige parcă sufletul, trupul. Se uită la mine împreună cu soarele, luna, ursul, stelele. Și atât. Nu-mi șoptește nimic. Niciun cuvânt, iar eu par să le pierd inclusiv pe cele rămase. Dar oricum nu mai contează și ele. Sunt fără sens. Nu-și mai au locul printre sutele de cuvinte deja așternute. N-ar avea nicio logică. Ar ilustra probabil niște gânduri abstracte. Sentimente abstracte. Idei abstracte. Și când te gândești că am doar 19 ani și  4 luni. Și atâtea cuvinte scrise. Mai multe decât toate zilele trăite la un loc.

O lenjerie de pat. Și-un gând curat. Noapte bună!

Stare apatică

Peste tot se spune că blogul, a fost, cândva, un jurnal personal. Treptat, noi, bloggeri, l-am schimbat în orice altceva. Prea puțini l-au păstrat drept ceea ce a fost încă de la începuturi. Eu mi-am făcut blog cu scopul de a scrie ce-mi trece prin cap, fără a avea intenția de a scoate vreun ban din el. Dar, mai apoi, ca orice adolescento-adult ce se îndrăgostește mult prea mult de ideea de libertate și independență, am vrut să-mi câștig proprii mei bănuți, fie și din „niște cuvinte aruncate pe o pagină virtuală”. Din nefericire, pentru blog și ideea de blog, m-am axat mult prea mult pe astfel de articole, uitând să mai fac ceea e mie îmi place de fapt: să arunc cuvinte, oriunde, oricum. Cuvinte care să exprime ceva. Orice. Oricând. Astfel, postul de astăzi va fi o pagină de jurnal cu stări apatice. Atât și nimic mai mult. Voi scrie pentru că scriu.

stare-de-nestare_2b90daa34922b4

Duminică. O zi cu soare. Și câțiva nori, acolo, undeva, pe cer. Fără chef. Eu, fără chef. Fără să am vreo dorință de a face ceva. Un singur gând, mă urmărea. O pregătire. Chimie. Ah… atâta chimie, încât simți că-ți iese pe nas, pe ochi, pe gură și pe urechi. Și totuși tu nu știi nimic. Mă plimbam prin cameră și mă gândeam ce-am să-i răspund eu profesoarei la întrebarea firească: „Tu cum stai cu materia pentru admitere, acum într-a 12-a?”. Să-i fi spus oare „prost” sau ”PROST!!!”? Sau să fi sfârșit prin a-i spune așa: „Știu mai multe decât oricare copil care abia a început chimia organică… și mult prea puține față de unul ce a făcut doi ani de zile materia asta”? Da… așa i-aș fi spus. Dar, pe gură, nu mi-a ieșit decât: „ăăăăă.”. Totuși, te simți minunat când ieși pe o ușă puțin mai deștept decât ai intrat. Măcar atât.

Ploaie. Multe picături de ploaie se loveau cu brutalitate de tot ceea ce era în jur: geamuri, pereți, copaci, trotuare, mașini, străzi, stâlpi și oameni. Și când te gândești că fusese un soare atât de mare și de rotund într-o parte de cer. Unde s-o fi dus? Unde o fi dispărut? Era prea frumos. De ce să se fi ascuns? Plouă ca să nu plouă. Plouă ca să fie ceață. Să ne înghită gândirea, simțirile și orice altceva ar mai putea înghiți ea. Tot, pe scurt. Plouă ca să-ți creeze, probabil o stare apatică. Căci, serios vorbind, era prea frumos fără. Ori, pur și simplu plouă ca să plouă. Fără niciun motiv anume. Un fenomen dat iarăși pe „repeat”, în atmosferă. Nimic mai mult. O simplitate, complexă, a naturii. Oricum, îmi place ploaia. Nu înțeleg de ce mă plâng. Sau poate așa mă bucur eu?

Iar eu, sincer, nici măcar nu știu de ce scriu asta aici. Arunc, din nou, cuvinte pe hârtie albă, fără a avea vreun sens. Dar eu, le arunc. Și încă voi continua să o fac. Nu știu pe cine interesează că mie, un copil mic și prost, îmi era frică de o pregătire la chimie. Sau că într-un anumit colț de țară, azi, a plouat, ori că a fost ceață, ori că a fost soare. Eu am scris. Am spus ce aveam de spus. Mi-am lăsat amprenta, aici, acolo, undeva. Am însemna și aici, o zi care a trecut. O zi fără sens. O zi care… a trecut, parcă, degeaba. O zi în care inspirația, se pare, din cuvintele de mai sus, m-a lăsat baltă. M-a abandonat și m-a condamnat să mă fac de râs în fața tuturor celor care au citit acest articol sau îl vor citi cândva. Da.. cred că asta s-a întâmplat azi. M-a abandonat inspirația, care și așa era puțină.