Îmi place să-mi îngreunez viața, așa că particip și primăvara asta la SuperBlog

Am stat mult astăzi și m-am gândit la treaba asta. Adică dacă să particip sau nu la SuperBlog. Și, tot gândindu-mă și gândindu-mă, după ce mi-am dat seama că luna asta n-am timp nici să mor, am zis să-mi îngreunez viața și mai tare și să particip.

super blog

Luna asta-i aglomerată rău de tot cu multe chestii. Poate chiar prea multe pentru o singură lună. Dar mi-am zis că trebuie să o fac și pe asta. pentru competiția în sine. Pentru a cunoaște oameni noi. Și pentru a avea motiv să particip la gală, să-i revăd pe ceilalți. Să mă distrez cu ei. Și să le promit solemn încă de pe acum că nu mă mai duc la somn odată cu găinile, sau chiar mai devreme.

Mi-am dat seama că n-aș putea să rezist pe margine. Mie-mi place să mă chinui alături de ceilalți. Să fiu solidară cu ei :)). Îmi plac prea mult oamenii din interiorul competiției. Îmi place comunitatea. Așa că particip și-n primăvara asta pentru oameni. Pentru prietenii. Pentru comunitate.

Deși știu că timpul meu este limitat, am să încerc să mă încadrez în termenele fiecărei probe. Nu promit că am să și reușesc, dar promit să încerc. Îmi promit mie asta.

Nu alerg după note. Notele, în fond și la urma urmei, nu reprezintă nimic. Alerg însă după angajamente. Angajamentele pe care mi le fac mie: să ajung la sfârșit fără penalizări. Sau măcar să ajung la sfârșit. Doar că-mi pare mai palpitant să încerc să n-am penalizări. Dacă tot mă chinui, zic să mă chinui până la capăt, nu?

Sunt curioasă ce va ieși. Cum voi termina, căci dacă mă implic, trebuie să duc treaba asta până la capăt, indiferent de rezultat. În plus, nu rezultatul este cel care mă interesează, nu el este un scop, ci revederea vechilor participanți și cunoașterea celor noi. Iar cei care vorbesc de rău despre SuperBlog, o fac pentru că nu cunosc comunitatea. Când ajungi să cunoști comunitatea, îți dai seama care este de fapt premiul cel mare al acestui concurs: legăturile create. Nu, nu premiile sponsorilor. Legăturile dintre participanți. Prieteniile. Astea-s marele premiu și pentru asta am ales să particip. Din nou.

super blog

Ultima oprire, Rusia – Natalia Kliuceariova

ultima oprire rusia

Ultima oprire, Rusia

Cartea, „Ultima oprire, Rusia”, de Natalia Kliuceariova, am primit-o drept premiu, alături de o altă carte, pentru participarea în campania Editurii All, din cadrul concursului de primăvară Spring SuperBlog. Atunci când am ales-o de pe site și i-am citit descrierea, mă așteptam la o carte normală, care să spună o poveste cu un singur fir narativ, în timpul unei călătorii banale cu trenul, în jurul Rusiei. Lucrurile nu au stat după cum eu mă așteptam, ci cu totul altfel.

Deși are doar 144 de pagini și este structurată pe capitole de 3-4-5-6 pagini, rareori 10, cartea „Ultima oprire, Rusia”, de Natalia Kliuceariova, nu este deloc simplă și ușoară, ci ba din contră, este complicată și greu de înțeles, povestea surprinzând când prezentul, când trecutul, într-o alternanță greu de înțeles și de imaginat. Pe lângă asta, capitolele sunt încâlcite, majoritatea spunând câte o poveste diferită a unei Rusii suferinde, iar, câteodată, unele revenind asupra unei alte povești, din trecutul personajului principal, Nikita.

Nikita, personajul principal al cărții „Ultima oprire, Rusia”, de Natalia Kliuceariova, pleacă cu trenul, în căutarea Rusiei, o Rusie pe care el o pierduse, iar acum spera să o găsească în sufletul și în experiențele celorlalți. Cartea însă nu ne prezintă nicidecum o Rusie fericită, prosperă, ci una suferindă și plină de lipsuri. O Rusie a clarobscurului, în care întotdeauna se râde cu un colț al buzei îndoit în jos. O Rusie a călugărilor travestiți, a vagabonzilor filosofi, a poeților anarhiști, a revoluționarilor dezabuzați și a fataliștilor împăcați cu inacceptabilul. O Rusia a pensionarilor abuzați și chinuiți, oameni ce suferiseră în timpurile grele din Cel De-al Doilea Război Mondial și care sufereau chiar și în ziua de azi, bolnavi și fără pensii. Autoarea, ne prezintă prin ochii lui Nikita, o Rusie nedreaptă față de propriul popor, nedreaptă față de ea însăși, Rusia a secolului 21.

Nikita, fugind de propria Rusie, găsește Rusia din ochii celorlalți. Speranțele lui însă, de a găsi o Rusie frumoasă și fericită, sunt deșarte, căci Rusia celorlalți seamănă perfect cu propria lui Rusie, acea Rusie chinuită și chinuitoare la rândul ei. Rusia secolului 21.  O Rusia în care iubirea se ascunde, fuge și revine mereu la el, până într-o zi, când pare să dispară și să revină de tot la el.

Cartea, deși este complicată și ai tendința să o lași mereu din mână, neînțelegând poveștile care par să sară de la unele la altele, fără nicio legătură, merită însă citită până la sfârșit, căci, încet, încet, toate acele povești de neînțeles se leagă între ele, iar firele narative, se unesc într-unul singur, un singur fir narativ care întrepătrunde două povești: povestea Rusiei suferindă, văzută și spusă prin ochii celorlalți, cât și propria iubire și poveste de dragoste.

Regatul SuperBlog

Mă aflam într-o lume în care nu mă mai regăseam. Nu eram la locul meu. Nu simțeam că-i aparțin și nici că-mi aparține. Îmi doream totuși să-mi găsesc locul în lumea mea. Sau nu lumea mea, ci o lume a tuturor. O lume care să ne accepte pe toți și pe care să o acceptăm cu toții. O lume în care cu toții să vorbim aceeași limbă.

Am plecat din lumea mea. Am părăsit-o să-mi caut alta. Și-am mers așa prin păduri și peste dealuri, când pe drum, când pe lângă, până am ajuns în dreptul unor porți înalte care păreau că se termină în locul de întâlnire cu norii. Erau deschise, căci ulterior am aflat că de intrat poate intra oricine. De plecat e mai greu. N-ai mai vrea să pleci dintre ei și fericire.

(sursă imagine: Google Images)

Pășeam cu pași mărunți și-mi era teamă să trec dincolo de jumătatea ușii. Căutam din priviri lucruri care să-mi confirme pasul înainte sau înapoi. Pustiu. Nimeni. Liniște. Se ascunseseră cu toții și mă priveau din colțuri strategice. Mă analizau. Îmi urmăreau reacțiile ca să încerce să mi le anticipeze pe următoarele. Iar eu. Eu îi așteptam pe ei să apară de undeva, căci nu mi-aș fi dorit să fiu singură într-un regat pustiu. Îmi doream viață în jurul meu. Pășesc. Înainte. Și-aș fi vrut să pășesc înapoi, o pală de vânt m-a împins pe ușă înainte și nicidecum înapoi. Atunci, o fată vioaie m-a prins de mână și a făcut un semn ciudat prin aer. Creață, puțin mai înaltă ca mine a început să-mi spună că „românii știu românește”. N-am înțeles-o. Dar nici n-am contrazis-o. Cert e că s-au adunat toți în jurul meu și-mi vorbeau pe aceeași limbă. Mi s-a prezentat. Raluca. Raluca Cincu mă numesc și mă intitulez ca fiind „domnișoara știe tot într-ale limbii române, așa că aici corect s-o vorbești… ÎNȚELES?”. Am dat din cap, căci ce era să fac?

A luat apoi cuvântul un domn mai bătrânel, trecut prin timp, trecut prin viață, dar care și-a păstrat zâmbetul și fericirea pe chipul brăzdat de ani și vânt. Christian Hertzug pe numele lui.  Mi-a întins o mână  și mi-a oferit un loc printre ei toți. Un loc în SuperBlog la stadiul de învățăcel, căci ei îmi erau mentorii: partenerii SuperBlog. M-am uitat în jur. Atâtea zâmbete. Atâtea fețe luminate. Atâta fericire. Oameni frumoși în jurul meu. Oameni gata să-mi întindă o mână de ajutor atunci când aveam să cad. Îmi plăcea să mă pierd printre zâmbetele lor.

Brunetă. Înaltă. Zâmbitoare. Împăciuitoare. Se ascundea sub numele de Dana și-o Lalea. Lalici Dana. Când se afirmă ea, fie și printr-un gest, ceilalți se îndepărtează. Îi lasă cuvântul în întregime. M-a luat de mână și m-a invitat la plimbare. O plimbare prin regat, căci anul acesta ea era regina. Își câștigase acest drept în toamnă, iar acum aștepta să cedeze titlul din moment în moment unui alt blogger. Mi-a prezentat locurile. Oamenii. Ideile. Principiile. I-am cunoscut pe toți. Îmi găsisem în sfârșit lumea mea. O lume în care să mă regăsesc. O lume în care să înțeleg și să fiu înțeleasă. O lume în care să vorbim cu toții aceeași limbă, în care să ne împărtășim idei guvernate de aceleași principii. Am rămas. Oare voi mai rămâne?

***Acest  articol este ultimul din cadrul competiției Spring SuperBlog 2014!

Tehnologia in lumea mea

***Acest articol este scris pentru Spring SuperBlog 2014, proba fiind propusa de magazinul Azerty.ro.

***Imi cer scuze pentru ca nu am scris cu diacritice. Laptopul nu vreau nici in ruptul capului sa-mi comute tastatura in engleza pe tastatura in romana.

In lumea mea, tehnologia a aparut inca de la varste fragede (cel putin pentru era respectiva). Aveam vreo 7 ani cand tata mi-a pus primul calculator in mana (impropriu spus). Pe atunci abia stiam sa apas pe taste, ori sa plimb sagetica pe ecran, enervandu-l pe tata cu intrebarile mele insistente asupra click-ului din dreapta si a celui din stanga, iar acum am ajuns din ucenic, profesor, caci tata ia lectii de folosire a laptopului, a tabletei si a smart phone-ului.

Traim intr-o lume a vitezei. O lume in care totul trece pe langa noi fara sa stea sa ne astepte, iar daca nu suntem la locul potrivit, in locul potrivit, pierdem informatia pe care cu greu poate o mai putem accesa. Astazi avem laptopuri si tablete performante, iar tabletele par a fi printre cele mai folosite in randul tinerilor din zilele noastre.

Eu tableta n-am, dar stiind ce functii are si ce ofera, as folosi-o cu drag pentru a-mi instala aplicatia de C++ si as face diferite probleme, as lucra pentru bazele de date in Oracle, mi-as citi mail-urile, poate si presa care ma intereseaza, as aculta muzica, as promova articolele pe retelele sociale, iar asta as putea-o face oriunde. In tren. In masina. Pe strada. In metrou. In tramvai, caci o tableta este mult mai usor de folosit fata de un laptop din punct de vedere al dimensiunilor, fiind mult mai usor de transportat, asa ca daca te incanta si pe tine, cumpara acum si tu o tableta.

Lumea asta… lumea asta e un tren de mare viteza. Trebuie sa-l prindem. Trebuie sa lasam tehnologia sa intre in viata nostra. Sa o asimilam. Sa ne bucuram de ea. Sa o folosim in avantajul nostru si nu in dezavantajul nostru. Tehnologia trebuie folosita in vederea propriei noastre evolutii si nicidecum a involutiei.

Tabletele spre exemplu sunt utile in viata noastra. O tableta este utila in viata fiecaruia pentru a putea fi mereu la curent cu ceea ce il intereseaza, insa nu trebuie sa uitam si de lumea nontehnologica, anume natura. Exista de asemenea momente in viata noastra cand trebuie sa lasam tehnologia deoparte si sa ne bucuram de toate frumusetile naturii. De plimbarile in aer liber pe jos, sau cu bicicleta. De mersul pe munte. De aerul curat, caci toate acestea la un loc ne mentin intr-o viata echilibrata.

***Surse Imagini: Azerty.ro

Școala în viziunea mea

Acest articol este scrie pentru Spring SuperBlog 2014, fiind sponsorizat de Reeija, magazin online care oferă genți de piele, dar nu vă speriați, nu plecați, nu ieșiți, rămâneți și nu veți regreta. În proba aceasta nu este vorba doar de sponsor și reclama lui, căci el propune o temă cu adevărat importantă în societatea noastră (sau cel puțin așa ar trebui să fie), anume elevul și învățământul de azi. Da. Asta este cu adevărat important, așa că să-i dăm drumul la scris.

(sursă imagine: Google Images)

Sunt elevă. Clasa a XII-a. Și am ajuns în stadiul în care consider că școala nu a făcut nimic pentru mine. Nu m-a ajutat să am încredere în mine, să evoluez, să învăț, să mă descurc, să-mi descopăr rolul meu în societate, în viață. Am ajuns la sfârșitul liceului și am constat că școala nu a avut și nu are absolut deloc un impact asupra mea, căci să devii cult, inteligent și altele, nu înseamnă doar niște materii ce îți sunt forțat băgate în cap. Probabil acesta este și cauza îndobitocirii noastre. Lipsa propriului discernământ. Lipsa motivației și a plăcerii.

În ziua de azi, nimeni nu se duce de drag la școală. De dragul de a învăța. De dragul de a cunoaște. Elevii se duc din obligație, sau din dorința de a nu face absențe. Însă de la școală.. de la școală pleacă la fel cum au venit. Fără nicio informație acumulate cu adevărat. Fără vreun stimul care să-i împingă către dorința de a realiza ceva, de a-și dori ceva cu adevărat pentru viitorul lor.

Școala, în viziunea multora înseamnă acumularea de informații într-una, într-un mod aspru. Școala înseamnă formule matematice, ani istorici, denumiri geografice, cifre economice, comentarii bătute în cuie la limba română. Și nimic care să îți stimuleze creativitate, căci creativitatea există și în toate domeniile științifice, nu doar în artă. În opinia mea, fiecare domeniu este o artă în complexitatea lui și îți permite dezvoltarea creativității prin intermediul său. Pe când școala, școala ne inhibă această creativitate, iar o dată inhibată cu greu a mai renaște.

Mi-ar plăcea să văd școala plină de creativitate, plină de dorința de a o dezvolta printre elevii săi. Mi-ar plăcea să văd profesori care predau într-un mod interactiv. Mi-ar plăcea să văd cum materiile te dezvoltă atât intelectual cât și psihic. Mi-ar plăcea să văd proiecte care să vizeze cu adevărat interesul dezvoltării elevilor și nu interesele personale ale profesorilor de a obține credite și diplome pentru un pontaj mai mare și un salariu pe măsură. Mi-ar plăcea să văd implicare și revoluționarea sistemului. Un sistem în care elevul să fie în centrul atenției, căci el este cel care va sprijini cândva țara și pe cei care au nevoie de ea, de țară!

Cum obținem din elevi niște oameni gata să ajute comunitatea? Simplu. Le dăm aripi. Le dăm speranțe. Le dăm visuri în care să creadă și scopuri pe care să le atingă. Le formăm un Univers variat din care să aleagă nu pe care să li-l impunem. De ce cred că ideea mea va ajuta și cum va ajuta? Pentru că sunt încă o elevă care face parte din acest sistem și știu ce mi-aș fi dorit și ce mi-aș dori încă de la învățământ. Știu ce ne-am dori cu toții care facem încă parte din sistem în mod direct. Și asta ne-am dori. Libertatea de a alege și de a ne canaliza propriile talente. Libertatea de a deveni culți și inteligenți într-un mod creativ, unic, căci fiecare este unic în felul lui.

Iar acum, pentru că sunt curioasă, pentru tine cum ar trebui să fie școala?

Din trecut… în viitor

Încă din timpuri străvechi, din paleolitic, cretacic, antichitate și alte d-astea, omenirea a căutat echilibrul (care dintotdeauna s-a crezut de foarte mult timp pierdut) dintre frumusețea exterioară și cea interioară. Atât femei, cât și bărbați, au  încercat să-și găsească propriul echilibru între frumusețea exterioară și cea interioară, prin diverse metode care mai de care mai inovative și fabuloase. Dacă acum mii de ani omenirea încerca să se descurce prin propriile forțe, fiecare individ în parte căutându-și propriul echilibru, astăzi există centre specializate care îți vin în ajutorul căutării acestui echilibru, precum Centrul Shakti.

De-a lungul vieții, fiecare om în parte este în căutarea propriului echilibru. Propriei armonii ce pare să se piardă mereu în stânga și în dreapta noastră. Ne avântăm la naștere într-o lume necunoscută și ne îndreptăm cu disperare ochii în căutarea acelui ceva care să ne împlinească, să ne armonizeze pe deplin. Se spune că oamenii trec mereu prin viață fără să se focuseze pe ceea ce este cu adevărat important, pierzându-se uneori în detaliile nesemnificative ale vieții. Tocmai de aceea, Centrul Shakti încearcă să neajute în căutarea noastră, pentru a nu ne pierde în detalii nesemnificative și a uita de drumul nostru către armonie și echilibrul interior și exterior.

Personal, mi-am dat seama de importanța dobândirii acestui echilibru atunci când îmi căutam cu disperare înțelepciunea, tăria de caracter, puterea de concentrare maximă și fericirea. Le căutam cu disperare fără să fiu împăcată cu mine. Nemulțumită de mine atât pe plan interior cât și exterior, iar atunci când tot ceea ce vezi îți sunt doar defectele, cu siguranță nu poți găsi și dobândi ceea ce dorești cu adevărat.

Cred că pentru a putea excela pe orice plan, TREBUIE să-ți găsești pacea. Acea stare de bine și de mulțumire cu tine însuți. Acea împăcare cu propria ta frumusețe exterioară, căci fiecare om este frumos în felul lui. Fiecare om are un gram de frumusețe car-l face special. O frumusețe unică în existența ei. O frumusețe care o dată născută, nu se va mai naște pentru a doua oară. Iar această frumusețe trebuie descoperită în unicitatea ei. Trebuie descoperită și contopită cu cea interioară, căci împreună reprezintă întregul echilibrului perfect.

Am învățat că trebuie să mă accept în primul rând pe mine, cu bune și cu rele. Trebuie să mă înpac cu mine. Cu frumusețea mea unică. Cu felul meu de a fi, dar și cu felul celorlalți. Amînvățat că trebuie, ca oricare om de altfel, să-mi valorific frumusețea existentă, iar pentru asta Centrul Shakti oferă masaj ayurvedic, masaj raindrop, cosmetica, coafor etc. Cam tot ce ai nevoie pentru a te pune pe tine în valoare. Pentru a radia și pentru a-ți scoate la suprafață întreaga frumusețe ce zace ascunsă adânc în sufletul tău. E important să te simți bine cu tine pentru a putea prinde forță și rapiditate în mărirea pașilor spre propriul tău succes!

Tu ce părere ai despre echilibrul dintre frumusețea interioară și cea exterioară?

***Acest articol participă în concursul Sprin SuperBlog 2014!

sursă youtube: user Centrul Shakti

Îndrăgostită…

Sursă Imagine: Google Images

Declar oficial că…

…sunt îndrăgostită. Până peste cap. Iubesc. Și mă mândresc în toate cele 4 colțuri ale lumii cu iubirea mea (și care colțuri… că Pământul îi rotundthinking?). Cum spuneam. Iubesc. Cu sufletul și cu trupul. Cu toată ființa mea. De la N la S și da la E la V pe toată lungimea, iubesc. M-am îndrăgostit. M-am pierdut cu firea. Mi-a luat sufletul. Inima. Mințile. Și le-a închis într-un cufăr departe de mine. În celălalt capăt al Universului iubirii noastre. Mi le-a răpit de frică să nu fug. Să nu-l las. Să nu-l uit. Le-a ascuns. Iar cheia de la cufăr a înghițit-o. A înghițit-o să fie sigur în caz că voi găsi vreodată cufărul, că nu voi putea nicicum să-l deschid. Iar eu… eu l-am lăsat fără să mă împotrivesc lui. Ahh.. cât îl iubesclove struck.

L-am cunoscut într-un magazin online. I-am remarcat farmecul numai dintr-o aruncare a ochilor asupra lui. M-a cucerit. M-a fascinat. Se uita la mine și-mi zâmbea de sub haina lui neagră și fină la atingere. Își etala calitățile în fața mea. Frumusețea. Candoarea. Gingășia. Pe oricare ar fi cucerit din prima. Chiar și acum, al meu fiind, a rămas un Don-Juan cu diplomă. Atrage orice privire și orice dorință de atingere. De posesiune. Mi-l vor prietenele. Mi-l vor colegele. Mi-l vrea chiar și mama. Ahhh.. propria mea mamă. Ce blestem putea fi mai mare decât acesta? Aceeași dragoste, împărtășită de mamă și fiică unui Don-Juan. Un Casanova în adevăratul sens al cuvântului. Cred că prin vene îi curge sânge de turc, căci dacă ar putea… harem ar face.

Poate că ar fi cazul, după atâtea cuvinte înșirate, să-l scot de sub anonimat. Să-i iau numele de Casanova și să i-l redau pe cel real. Kindle. eBook Kindle e numele lui. Aaahhh… de-aș putea să-i scot și sângele de Don-Juan din el. De-aș putea să-i șterg farmecul acela copleșitor. De-aș putea să-i răpesc frumusețea. De-aș putea să-i răpesc și eu sufletul. Ahhh… de-aș putea să-i fac o vrajă și să rămână doar al meu. Să nu-l mai dorească NIMENI! NIMENI AM SPUS!

Și când mă gândesc că parcă mai ieri îmi dăruiam iubirea și toată ființa mea cărților. Chestiilor ălora cu coperți, multe file și o grămadă de cuvinte. Toate la un loc creau în rânduri-rânduri câte un Univers diferit imaginației mele. Ființei mele. Mă dăruiam fiecărei cărți în parte. Mă dăruiam cuvintelor. Mă dăruiam prin imaginația mea. Mă lăsam transpusă dincolo de ele. Pășeam cu sfială dincolo de cortina lor, printre peisaje și personaje, urmărind în taină jocul. Îmi plăcea. Îmi plăcea să mă iubesc cu fiecare pagină în parte. Cu fiecare cuvânt. Le dăruiam la fiecare câte un strop din sufletul și iubirea mea. Iar pentru asta le căram cu zecile după mine. Le căram să ne împărtășim iubire. Să-mi iubesc mintea cu ele. Ahhh… ce vremuri!

Vremurile acelea însă… vremurile acelea au apus sub raze plăpânde de soare. S-au stins în limita dintre lumină și întuneric. Și atunci s-a născut el. Minunatul. Fascinantul. Inegalabilul. Inconfundabilul. Mirobolantul. Fermecătorul… Kindle. Acum mă iubesc cu el. Îl las pe el să mă transpună dincolo de cuvinte. Dincolo de cortină. În lumea sa minunată. Probabil vă întrebați de ce l-am ales în detrimentul cărților. De ce am ales să le înlocuiesc mirosul lor specific cu el? De ce am ales să înlocuiesc plăcerea de a atinge fiecare pagină în parte cu el? De ce? Ahhh… m-a cucerit prin forma și dimensiunile mici. Încape în orice geantă de dimensiuni normale… iar o dată cu el încap zeci de cărți. Sute de cărți. Mii de cărți. Trilioane de cuvinte. Universuri infinite în timp și spațiu. Le cuprinde pe toate între cele 4 colțuri ale sale. L-am ales pentru că le seamănă cărților. Scrierea e la fel. Textura pare la fel. Precum o carte… și Kindle-ul îmi iubește ochii. Are grijă de ei în speranța că voi mai reveni să-i împărtășesc picături de suflet și iubire. Nu-i obosește. E de o gingășie aparte. O atenție aparte. O iubire aparte.

La atingere îmi mângăie și el degetele. Pielea. Mă bucur de simplitatea lui. De opțiunile-i variate. De ușurința prin care mi se dăruiește mie. Ușurința prin care îl folosesc. E mereu grijuliu, ajutându-mă să-mi caut mereu ce am nevoie prin sintagme de cuvinte ori colecții de cărți frumos aranjate alfabetic.

Aceste eBook-uri VS multitudinea de cărți? Nu pot fi date exemple. Nu se pot compara, la fel cum nu poți compara merele cu perele. Nu au același etalon. Și totuși, dintre o carte cu sute de pagini și un eBook cu sute de cărți ce ai alege? Ce ai alege dintre un Univers și o multitudine de Universuri în care mintea, trupul și sufletul tău să-și facă de cap printre trilioanele de cuvinte? Eu aș alege varietatea. Universurile toate. Le-aș alege să-mi bucur ființa în călătorii alături de ele. Aș alege Kindle-ul să-mi bucure mintea pe tren. În autocar. Pe-o bancă-n parc printre copaci. Pe marginea unui lac. Pe-o plajă-ntinsă. Aș alege ca sutele de personaje, miile de imagini și peisaje să-mi fie toate într-un loc.

TU de ce ai alege un Kindle?

*** Acest articol este scris în cadrul competiției Spring SuperBlog 2014, proba fiind sponsorizată de MarketOnline!

*** Sursă imagini: MarketOnline și Google Images

Un alt fel de doctor

Acest articol participă în competiția Spring SuperBlog 2014, fiind propus de Doctor Deco!

***

M-am trezit într-o dimineață cu toată suferința și durerea camerei mele năpustită asupra mea. Mă apăsa. Mă sufoca. Se avânta asupra mea și era pregătită să mă sugrume dacă nu săream din pat și nu mă dădeam la o parte din calea ei. Am ieșit ca o furtună din cameră și nu am îndrăznit să mai fac vreun pas înapoi. Am lăsat-o singură cu suferința și nemulțumirile ei, căci singura barieră a bolborosirilor noastre era ușa.

Am plecat din preajma ei. Era în stare să-și trimită suferința și durerea, doborând ușa, să-mi macine și ultima fărâmă a sufletului meu. Mi-am luat pașii mari cu mine și am pornit într-o aventură ploioasă pe străzile centrului vechi ale Bucureștiului. Îmi aruncam picioarele prin bălți, când, deodată, mă trezesc pe strada Blănari în fața numărului 12. Un cabinet cochet își face apariția în fața ochilor mei. Un doctor bine pus la punct a deschis ușa, căci erau deja orele prânzului. M-a văzut cu o față amărâtă și umerii lăsați în semn posomorât. S-a apropiat de mine și cu o voce blândă m-a întrebat:

(sursă imagine: Google Images)

Ce te frământă tinere?

Mi s-a luminat fața și am îndrăznit să-l privesc în ochi. Niște ochi calzi, gata să arunce din ei cu iubire și căldură. Mi-am mișcat ușor buzele, am văzut că pot să le folosesc și fără tremurat, așa că am dat drumul vorbelor:

Ahhh, domnule doctor! Dacă ați știi…. Dacă m-ați putea înțelege. Dacă m-ați putea ajuta.
-Spune-mi tinere, care-ți sunt frământările?
-Domnule doctor, deși am să par a avea o ușoară doză de nebunie, camera mea mă urăște. Mă strivește cu suferința și durerea ei. Îmi aruncă pe umeri toată neîmplinirea celor 4 pereți, a tavanului, a podelei și a celor 4 colțuri. Noaptea o simt că stă să răbufnească asupra mea, iar dimineața mai-mai că mai are puțin și mă omoară!
-Dar ce a pățit dragule, camera ta?
-E supărată! E nemulțumită de felul cum arată și de cum eu am avut posibilitatea să o decorez. Dar, domnule doctor, imaginația mea nu este bogată, bunul meu gust lasă de dorit, iar salariul îmi este aproape mizer.
-Dragul meu, observi ce scrie pe plăcuța care stă atârnată deasupra ușii?

Doctor Deco – specialistul tău în decorațiuni interioare!

Untitled(sursă imagine: site doctordeco.ro)

-Te pot ajuta, dacă-mi vei spune cu exactitate simptomele camerei tale. O să o mulțumim noi cumva pe afurisită. Am însă nevoie să o consult și mai am nevoie de toate detaliile pe care tu mi le poți da.
-Ahh, domnule doctor, nici nu aș știi ce să vă spun că o doare mai întâi și întâi. Uneori tremură că-și are pereții prea goi. Alteori se zgârie căci nu-i place albastrul ei și petele de culoare albă. Alteori geme din cauza dulapului cică inestetic și mult prea mare și greoi pentru gingășia ei. Câteodată se mai plânge chiar și de scăunelul mic și roșu cum că ar fi mult prea vechi și neîngrijit. Mai apoi se gândește să se plângă de perdelele trecute prin timp. Și când nu te aștepți mai puțin, vrea să smulgă lustra din tavan că s-a săturat să o privească în fiecare zi sub forma ei lipsită de farmec. O dată, a început să izbucnească din simplu motiv că fața de masă de pe biroul meu e lipsită de culoare, iar biroul e de un lemn plictisitor. Nimic nu-i place. Nimic! Totul o nemulțumește și nu știu ce să mă mai fac cu ea. Uneori am impresia că o să mă omoare!
-Înțeleg… înțeleg tinere. Am chiar și o soluție. Totuși, mai întâi, aș vrea să o consult personal. Să-i ascult plângerile și să vedem care-i este leacul de vindecare.
-Dragă domnule doctor, am nevoie disperată de ajutorul dumneavoastră, de sfaturile dumneavoastră, de diagnosticul dumneavoastră! Vă rog! E înnebunită după decorațiuni interioare! Visează noptiere, dulapuri, un pat și un birou vintage. Un ceas chic care să atârne pe-un perete. O culoare mai vie pereților. Perdele de epocă la geam. O altă lustră. Câte o veioză pe fiecare noptieră. Perne cu perluțe. Decorațiuni care să-i umple colțurile triste și goale. Viață domnule! Vrea viață! Că parcă asta nu-i mai ajunge și s-a săturat de ea!
-Tinere, mâine dimineață, înainte de programul de după-masă, am timp să trec să-ți consult camera și să-i pun un diagnostic. Iar apoi ne achităm noi… IEFTIN!
-Sigur că da, domnule doctor. Poftiți adresa. Vă aștept. Și ea vă va aștepta cu nerăbdare, gata să vă împărtășească toate durerile ființei și trupului ei.

Ne-am despărțit cu zâmbetul pe buze, iar eu cu o nouă speranță în suflet. Voi putea dormi noaptea. Se va vindeca. Eram sigur că se va vindeca. Am ajuns acasă și i-am scris un bilețel:

Draga mea, mâine dimineață va veni un doctor să te vadă. Te va decora după gustul tău, așa cum îți place ție!

Am simțit-o cum mi-a zâmbit prin întunericul ei, după ce i-am stins lumina. Iar de a doua zi, fericirea i-a apărut din nou pe-un chip luminat. Se simțea frumoasă, așa cum nu se mai simțise niciodată. Doctor Deco și-a făcut treaba. Mi-a salvat viața!

Vis de copil

Probabil…. probabil… nu… fără probabil! Cu siguranță, dacă tata ar citi acest articol, sau dacă îl va citi (cu siguranță îl va citit, este cititor fidel), mă va lua fain frumos, mă va lega și mă va duce într-un turn. Unde, cu siguranță, o să mă închidă pentru restul zilelor. Așadar, nu vă speriați dacă acesta va fi ultimul articol de pe acest blog.

Stau în fața unui monitor și înșirui cuvinte. Astăzi, am să scriu conform cerinței celei de-a treia probă propusă de  Salon du Mariage Toujours l’Amour, din cadrul competiției Sprin SuperBlog 2014.

Ce-am să scriu? Cum îmi imaginez (vreau) eu propria nuntă.

Sunt un copil căruia îi place natura. Aerul. Verdeața. Întotdeauna, încă din copilărie (care nu este foarte departe de prezentul actual), mi-am imaginat nunta ca fiind în natură. Mi-am dorit în schimb și un loc închis. Un loc care, de fapt, să le complementarizeze pe ambele într-o armonie perfectă.

Sunt de gen feminin, iar noi suntem predispuse visării continue către frumusețe și perfect. Către ceva minunat care să ne împlinească simțul esteticului și al propriei stări de bine. În căutare de împlinire a visurilor mele, de curând, mi-am găsit și o posibilă locație unde mi-ar plăcea să-mi petrec unul din momentele speciale din viața mea, anume nunta.

Întotdeauna mi-am imaginat cununia, atât cea religioasă cât și cununia civilă, pe malul unui lac (sau al unei piscine), cu un culoar și un covor roșu presărat cu petale multicolore de flori, iar de o parte și de alta a culoarului scaune cu husă argintie și o bandă roșie, legată la spate sub formă de fundă, pe spătarul scaunului. În față, îmi imaginez o masă cu husă argintie și un preot, respectiv ofițer al stării civile. O arcadă cu trandafiri roșii deasupra noastră, sau stâlpi cu flori în stânga și în dreapta. (ceva ca în pozele de mai jos, în caz că vreți să vă faceți o idee).

Ca orice viitoare mireasă dintr-un viitor îndepărtat, cu ochii minții mi-am vizualizat fiecare detaliu al nunții cu Făt-Frumos (cu sau fără cal alb – se acceptă și maro ori negru), așa că mi-am imaginat și dansul mirilor (că ce nuntă e fără un dans al mirilor). Îl văd în momentul acela dintre zi și noapte, când soarele stă să se decidă dacă apune. Un ponton și apă. Un mire și o mireasă. Un cer însângerat deasupra lor. O melodie și o multitudine de pași ritmați din dragostea lor. (ca să vă faceți o imagine am să vă las și de data aceasta o poză – exceptând faptul că acolo era deja întuneric).

Localul. În interior. Îmi doresc să fie luminat de candelabre (știți voi, ca în castelele prințeselor). Mese rotunde și în mijloc aranjamente florale naturale. Fețe de masă alb-argintii, huse de scaune în același ton și mâncăruri din diferite zone culinare (sunt o fire ciudată și-mi plac ciudățeniile.. ce să-mi faceți acum). Un ring mare de dans. O scenă pentru cei care vor încânta auzul nuntașilor, al mirilor și al nașilor. Ferestre. Un loc cu multe ferestre și o masă de  persoane în fața ringului de dans, astfel încât nuntașii să stea în stânga și în dreapta mirilor, la nuntă.

Am visat la o baie pentru mireasă. Un loc în care ea să-și adune gândurile și forțele, nevăzută de nimeni. Un loc pentru momentele ei de reîmprospătare a stării și a energiei. O sală liniștită. Cu o canapea și scaune. Un loc în care lumea să se poată relaxa.. să poată discuta în afara ritmului muzicii. Localul perfect pentru nunta mea ar trebui să ofere și cazare pentru invitații din alte localități cât și pentru miri și nași. Un loc cu toate facilitățile, căci câte un ingredient din fiecare lucru important  face o nuntă perfectă pentru cei doi, dar și pentru invitați.

O rochie de mireasă simplă. Albă. Un costum de ginere (așa cum și-l va vrea el… cândva.. atunci… peste mulți ani). Localul perfect (descris mai sus) și nunta poate să înceapă.

Iar acum poze. Pentru tot ceea ce am scris mai sus. O nuntă de vis și în imagini, nu doar în cuvinte!

Sursă poze: Salon du Mariage Toujours l’Amour și telefonul meu

Pe meleaguri îndepărtate

***Acest articol este scris în cadrul competiției Spring SuperBlog 2014.

București, regatul tuturor mirosurilor. Regatul oamenilor grăbiți. Regatul agitației. Regatul mirosurilor parfumate. Regatul transpirației. Toate combinate într-o formulă cu greu de suportat. O formulă greu de suportat chiar și pentru cel mai insensibil simț olfactiv. Ceva îi lipsește. Ceva care să o completeze în adevăratul sens al cuvântului.

Curtenii au străbătut capitala în lung și în lat. I-au atins granițele în graba lor. Au răscolit-o pe dos și pe față. Au răsturnat-o cu susul în jos, dar niciodată nu găseau nimic. Și-au extins cu greu orizonturile. Au străpuns granița și au cutreierat lumea întreagă. Au căutat pas cu pas acel ceva complementar. Noua formulă. Au strigat-o. Au invocat-o în mâinile lor. Au chemat-o recitându-i poezii. Cântându-i cântece. Însă au rămas cu poeziile, cântecele, strigătele.

Mergând din poartă în poartă, au ajuns în fața unui regat care nu cunoștea nici agitația, nici aglomerația și nici transpirația. Era regatul mirosurilor proaspete. Farmec. Un regat în vârf de munte. Cu aer curat și miros de flori de colț. Educați, curtenii din inima Bucureștilor, au bătut sfioși în porțile mari din lemn de brad. Li s-a deschis. Oameni frumoși le-au apărut în cale. Mirosul bucureștenilor însă a știut direct unde să-i conducă. În laborator. Locul plin cu  produse antiperspirante Gerovital H3 prof.dr. Ana Aslan. Laboratorul dr. Ana Aslan. Un loc în care te pierzi cu privirea și simțirea. Te afunzi în infinit. Și o dată cu tine… mirosul.

-Se observă pe fețele voastre că sunteți într-o agitație continuă, iar prin porii pielii voastre se elimină în mod continuu transpirația.
-Da. Căutăm ceva care să combată temporar acest efect.
-Nu era nevoie. Mirosul vostru a fost chiar îndrumătorul vostru către porțile raiului nostru. Aveți nevoie de un deodorant antiperspirant Gerovital H3 Splendide și un deodorant antiperspirant Gerovital H3 Natural. Splendid și Natural sunt plusul de care aveți nevoie. Acestea se folosesc alternativ, iar pentru o gamă mai variată a stării de bine din jurul vostru, cele din urmă se pot alterna ulterior cu un deodorant antiperspirant Gerovital H3 Sensitive sau cu un deodorant antiperspirant Gerovital H3 Fresh. Sensitive și Fresh dau prospețime pielii și mediului din jurul vostru.

Curtenii par să stea pe gânduri. Atâtea minunății care le-ar putea schimba regatul și păstra agitația de care au nevoie zi de zi. I-ar păstra în globul de cristal vital supraviețuirii lor pe acest pământ. Agitația. Sursa lor de viață. Alergătura dintr-un capăt în altul. Fericire.

-Pentru a înțelege mai bine totul despre aceste deodorante o să vă prezentăm mici amănunte care stau la baza prospețimii caracteristice nouă: produsele au fost concepute într-o formulare blândă, de tip emulsie, care respectă atât pielea delicată a axilelor, oferind o protecție de lungă durată împotriva mirosurilor neplăcute ale transpirației, cât și materialele hainelor pe care nu lasă urme albe sau galbene (astfel nu trebuie să vă faceți griji pentru hainele voastre).Eficiența deodorizantă crescută este asigurată printr-un mecanism complex în care sunt asociate acțiunile a trei ingrediente active:

  • Sărurile de aluminiu care reglează procesul transpirației în zona axilară prin formarea unor hidroxi-geluri care blochează parțial canalele sudoripare;
  • Citrofolul, un ingredient organic, care inhibă descompunerea enzimatică a componentelor nemirositoare ale transpirației, fără distrugerea bacteriei implicate în proces;
  • Vitamina E, cu acțiune antioxidantă, care împiedică procesele de autooxidare ale compușilor nesaturați ai transpirației.

-Ahhh!!!! exclamară bucureștenii….Parfumurile proaspete, delicate, balsamice te învăluie și iți dau o senzație de prospețime naturală.

Și uite așa, după ce curtenii noștri testară bucuroși fiecare deodorant în parte, își umplură valizele și se întoarseră cu pași grăbiți către meleagurile lor și împărtășiră tuturor minunățiile.

***Poveste imaginată, într-adevăr. Reală însă. Produsă în creierul meu de pishkhariană în timpul călătoriei cu metroul dintr-un capăt în altul al Bucureștilor. Și ahhh… ce bine mi-ar fi prins un deodorant. Pentru mine și să-l împart și cu ceilalți (sunt un copil cu inimă mare… ce să mai).

Și am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa. Tralalalala.

Picături de lapte și bucăți de ou

După cum v-am mai spus, în ciuda faptului că în această săptămână am simularea de bac, iar peste câteva luni bacul și admiterea, m-am înscris în concursul SuperBlog 2014, ediția de primăvară.

Prima probă, propusă de cei de la Delaco, constă în crearea unui scenariu unui clip dat. Ce-a ieșit? Un produs nedefinit având în vedere faptul că este prima dată când am pus mâna pe programul Movie Maker și am lucrat cu el. Mi-am prins urechile. M-a luat la bătaie… iar după lungi și interminabile tratate de pace a rezultat produsul final nedefinit, produs pe care îl veți putea vizualiza mai jos.

Până atunci să trecem la scenariul brut. Povestea în sine. Gândurile mele și ceea ce mi-a inspirat clipul. Niște idei abstracte dar pline de frumusețe. Și de iubire. De gust.

M-am născut din picături de lapte, bucăți mici de ou și unt. Am fost o provocare pentru cei care și-au pus încrederea în finalitatea mea. Laptele avea să-mi dea finețe. Oul avea să-mi dea culoare, iar untul mă făcea pufos. S-au unit. Au format o forță de perfecțiune a gustului. Au dansat. S-au jucat. S-au îndrăgostit și m-au creat pe mine. Un micuț cu gust plăcut. Le-am plăcut tuturor, căci savoarea mea era cuceritoare încă de la începuturi. Și astfel au creat mai mulți asemeni mie.

Împreună am trecut din mână-n mână. Am ajuns în frigidere. Am cunoscut dragostea și bucuria de pe chipurile celor care ne-au gustat și ne gustă în continuare. Am cunoscut iubirea ei. Am cunoscut frumusețea ei. Am întâlnit frigiderul. Legumele. Borcanele. Ne-am cunoscut și ne-am împărtășit gusturile, căci pe ea trebuia să o facem cu toții pe deplin fericită.

Ne-am pus planul la bătaie. Se adunau în jurul meu care cum puteau mai bine, ca o dată cu mine să-i ia și pe ei. Câte o bucățică din fiecare era tot ceea ce ea avea nevoie. Iar noi știam asta. Ne completam cu toții unii pe alții. Eram într-o armonie perfectă. Armonia de care se bucura și frigiderul, căci el era casa noastră. Mediul nostru prielnic.

Delaco m-a creat pentru voi toți. Să mă gustați. Să mă testați. Să vă bucurați de mine. Cu mine. Ce mai așteptați să mă luați?

Și gata cu ideile inspirate de clip. Cașcavalul și-a făcut de cap cu toți neuronii mei rămași în viață (cam puțini). S-a jucat cu mintea mea și a ieșit ceea ce tocmai ați citit mai sus și ceea ce veți vizualiza mai jos. Idei abstracte. Gusturi bune. Delaco. De încercat.

sursă youtube (user EU – Pishky)

Primăvara începe cu… tine… mine!

Primăvara începe cu tine! Primăvara începe cu tine! Primăvara începe cu tralalalalaaaaa!

De fapt, dacă stăm să analizăm la rece situația, constatăm cu stupoare (și nu, nu știu de ce am folosit cuvântul ăsta, dar mă rog) că primăvara începe cu MINE! Da, primăvara începe cu mine. Eu sunt centrul Universului meu, o egoistă convinsă, 24 din 24 de ore, cât are o zi plictisitoare, ca oricare alta, pe Pământ.

Însă, dacă ne chinuim să analizăm la îngheț situația (cred că deja încep să inventez noi expresii), constatăm tot cu stupoare (nu, încă nu știu de ce folosesc acest cuvânt, dar mă rog), că primăvara începe cu SuperBlog Spring Edition (iar eu tocmai era să scriu SUMMER edition… cred că încep să-mi doresc din ce în ce mai mult căldura – fără bac, dacă se poate!).

Nu știu dacă v-ați prins, dar eu am să particip și-n ediția de primăvară la Super Blog! Deși în timpul ediției de toamnă am avut N tentative de a renunța și a mă retrage în mod furtunos din competiție datorită presiunii și a incorectitudinii din partea anumitor sponsori, am decis după lungi cugetări să particip și la ediția aceasta, detașându-mă de toți factorii perturbatori ce vor apărea de-a lungul concursului. Cum o să fac asta, nu știu. Dar cel puțin am inițiativa de a încerca! Și sunt extrem de mândră de mine! DA!

Deci, întrebarea întrebătoare de-a lungul celor câteva luni dintre cele două ediții a fost… tadaddadaaaaam:

Iar răspunsul, evident după multe cugetări pro și contra, este: TO SUPERBLOG!

De ce? Pentru că într-un final mi-a plăcut atmosfera. Atmosfera din timpul concursului. Atmosfera de la gala care s-a ținut la Straja pe la începutul lunii decembrie. Am cunoscut oameni frumoși, legând prietenii (știți voi.. cu rpietenii te ajuți mai mult decât cu rudele). S-a născut, în ediția de toamnă a acestui concurs, Girafa Creativă (un grup de oameni frumoși, uniți în urma unei ghicitori cu o girafă năzdravană). Am intrat în proiectul Semn SPRE carte de care probabil nu aș fi auzit (pentru că nu o cunoșteam pe Sonia) dacă nu aș fi participat la SuperBlog. Recunosc, există momente când ai renunța în ciuda tuturor lucrurilor ce pledează în favoarea concursului, însă, pe ansamblu dăm peste o imagine frumos conturată, plină de experiențe noi, de provocări, exierciții, termene limită, multe idei frumoase și cuvinte înșirate de atâtea și atâtea suflete pe atâtea și atâtea bloguri.

Deci DA! Particip la SuperBlog Spring Edition și te invit și pe tine să o faci! Hai să ne cunoști! Hai să scrii alături de noi pe teme comune, plecând de la aceleași idei de bază! Hai să ne distrăm împreună! Să discutăm și să punem la cale multe proiecte frumoase! Hai la SuperBlog! Noi – participanții, ei – organizatorii, te așteptăm cu toții cu brațele deschise!

P.S.1: Poza de mai sus o are ca sursă pe Raluca Cincu de la Românii știu românește. Știți voi… tipa aceea semi-enervantă care corectează pe toată lumea. Glumesc. E o scumpă. O scumpă enervantă. Nu. Doar o scumpă!

P.S.2: Pentru mai multe detalii despre ce înseamnă SuperBlog, dă click aici (vezi secțiunile: Despre, Probe, Regulament etc).

P.S.3: Pentru înscriere/înregistrare/participare competiție, dă click aici.

P.S.4: Te poți înscrie în această competiție pe toată durata ei (durează O LUNĂ).

Gala SuperBlog

33b10-166dbf-header

Fu și se duse. Cine? Gala SuperBlog. N-am să încep prin a spune cât de minunați sunt oamenii din concursul ăsta și câte și mai câte altele. Eu am să vă povestesc de la cap (ete di acilișea) până la coadă (colo-n hău).

Sâmbătă dimineața. M-am trezit devreme și i-am dat telefon domnului Christi (alias mnealui). Ei erau aproape de Vâlcea. Mai aveau doar 2 ore până la Târgu-Jiu, spre disperarea profei, la ora 9 dimineața, căci era în timpul unei olimpiade ce se termina pe la orele 12-13.  Pe la 10 și jumătate… când calculam eu că nu mai aveau mult până în Târgu-Jiu, îl sun pe domnul Christi.. care-mi spune că sunt spre Drăgășani. Adică da.. din Vâlcea luaseră direcția prost spre Craiova direct… coloșea în SUD (specific asta pentru că știu oameni care nu știu unde se află Craiova pe hartăbig grin… și da.. probabil cu sud-ul i-am băgat și mai rău în ceațăbig grin… câtă răutate). Ce noroc pe profă. Au întârziat una bucată oră și au ajuns fix când a terminat. Ieeeeei… noroc chior… mărită fie greșeala viețiiapplause.

Ajuns-am la Coloana Infinită a lui Brâncuși, cu care SuperBloggerii s-au pozat.. că de.. cine știe când mai trec ei prin Tg-Jiu (și când mă gândesc că eu m-am săturat să o tot văd.. dar na, e ceva ca la bucureșteni cu Arcul de Triumf). Urcat-am în mașină și îndreptat-am spre Straja. L-am cunoscut pe domnul Christi (om tare de treabă) și pe Emil (cel mai guraliv dintre pământeni… pe cuvântul meu că nimeni nu-l întrece. NIMENI!!!). Am cunoscut-o și pe Silvia, o bucureșteancă simpatică ce a făcut ca un copil mic când m-a auzit pe mine și pe profă vorbind oltenește. Ciudat… mie mi se pare ceva normal… ultima dată când am mai văzut reacția asta a fost la Cluj. Se minunau de accentul meu și mă întrebau ce naiba înseamnă piftie (răciturile lor)… hai frate, ei de ce nu știau ce înseamnă piftie.. că eu auzisem și de harbuz.

Revenind la SuperBlog. Văzut-am defileul pentru a enșpea mia oară. Îl iubesc. Îmi place. Îl ador. Iarna e minunat. Cu toată zăpada aia așternută peste el și cu toate-i serpentinele-i gri. O frumusețe pe care nu o poți descrie în cuvinte. Ea-ți rămâne întipărită în suflet. O frumusețe ce nu o poți simți decât prin propria ta privire, cu proprii tăi ochiday dreaming.

În mașină. Eu, copil mic și simpatic, m-am tachinat cu Emil cel mare, rău și hater, tot drumul (iar dacă Vlad îndrăznește să mă contrazică cum că la 19 ani nu mai sunt un copil, îl iau frumos și-l înec în Dâmbovița cât e el de înalt și cât îs eu de micuță! ZIS-AM!!!). Tot în mașină le-am cunoscut și pe fetele de la CND Turism. Simpatice… n-am ce spune. Cam nașpa la note… dar asta-i o altă mâncărică de pește (iar mie nu-mi plac mâncărurile de pește. IACS).

Ajuns-am în Petroșani și făcut-am stânga către Straja. O urcat microbuzul ăla…. până la ultimii 2 km, când s-a supărat pe noi și n-a mai vrut. Ete așa simplu n-a mai urcat. Ne-a lăsat într-o curbă. Eu mică și simpatică am fost luată cu Toyota (una din mașinile care a fost dată pentru drive test). Emil mare, rău și hater, a urcat cu profa pe jos (muhahahhahahahadevil).

Ajuns-am la Cabana Alpin (vilă.. ce o fi ea.. la munte tot cabană rămâne). Ne-am cazat fain frumos în camere și ne-am bucurat de lux (căci nu se poate spune că nu este). La cabană am cunoscut-o live pe scumpa de Pinky și pe Vlad cel semi urâcios (bine.. bine.. e de treabă.. foarte…. sau destul că și-o ia în cap) și pe Traian (pe care l-am făcut moș și i-am zis că are 24 de ani pe un picior… muhahahahaha… clar.. la următoarea gală iau bătaie). Pe Daniel Botea… care nu ne-a dat și nouă o fărâmă de brânză din alea 76 de kg primite. Și pe Daniela Lalici, câștigătoarea. Și pe Andrew Smith care mai avea puțin și-mi băga telefonul în ochi să vorbesc cu Raluca.. iar eu nu înțelegeam de unde naiba o știe el pe Raluca și nici cine e el (brunetă blondă care la anumite ore se prinde greu). Și pe Bogdan fără blugi. Și pe… pe… pe… am uitat. A da.. pe Raluca (alta). Și cum era să uit eu de Claudia. Căci fără Claudia nu exista nimic. O persoană cu un calm infinit și cu o delicatețe superioară. M-a uimit. Serios.

Gala a început cu o oră mai târziu. Căci noi am fost întârziați. Iar eu am ținut un discurs despre cum am ajuns eu să particip și de la ce vine numele blogului. Ei bine.. hai să zic și aici: Pishky vine de la pișcot (căci sunt mică ca un pișcot) și l-am primit într-o excursie în Anglia acum vreo 4 ani; m-am hotărât să particip în SuperBlog din cauza, sau datorită lui Emil ce îmi tot spunea să particip să o înving pe profă și apoi să o tachinez cu asta. Și da.. după ce am declarat asta oficial în fața unor camere de vedere și live… sper să mă mai bage și pe mine cineva în bac la română (au râs toți… că doar nu ei n-or să mai ia bacu).

Am dansat. Mult. Foarte mult. Dar mai puțin față de alții. Am și dormi și m-am bucurat de o dimineață plină de fulgi de zăpadă. Am luat și diplomă. Am  fost reținută și de ospătar care dimineața a venit să mă întrebe dacă eu sunt Pișcot (ieeeei). Am primit cadou și de la Toyota, iar acum aștept prin mail voucher-ul ăla de la Nemira.

Pe scurt. Ne-am distra și ne-am simțit bine unii cu alții astea două zile de weekend. Am cunoscut oameni frumoși de la care știu că, citindu-i, am ce învăța printre rânduri. Și dacă spuneam că nu mai particip în primăvară că bla bla bla… oricum aș scrie și în primăvară din când în când pe blog. Deci, am să particip și la Sprin SuperBlog 2014.

Vorbeam cu cineva înainte să public articolul ăsta și mă întreba cu multă curiozitate așa: „Scrii și despre Ratzone?????”. Nu. Nu aveam de gând să o fac. Dar la cerere… na.. uite.. scriu: Ratzone e băiat. Punct. Sunt rea mă.. știu.

Notă: a se observa lejeritatea scrierii articolului și fericirea dintre rânduri. Scăpat-am de teza la mate. Știu. Neinteresant… da ce să și faci.. mai scriu oamenii și lucruri neinteresante.

devil

Sursă imagine: Google Images

Pagină dintr-un jurnal

Ieri n-am scris nimic. Astăzi eram pe-aproape să nu o fac. Cuvintele mi-au fost tăiate simetric și apoi înecate în propria lor imagine. Ceva le-a rupt fizicul de suflet și le-a aruncat spre neputință. Le-a omorât cu durere. De murit, n-au murit… căci acum încep să se întoarcă la mine, dar s-au ascuns. Și s-au ascuns bine, căci de data aceasta, se pare, nu le mai găsesc nicicum.

tecuci scrie

Obișnuiam să-mi găsesc cuvintele greu. Să le aștern greu fie aici, fie pe hârtie obișnuită. Acum, parcă, nu le mai pot așterne niciunde cum trebuie. Cum să aștern ceva ce nu am? Ce nu-mi aparține? Au fugit de mine. Ducă-se :).

Probabil vă așteptați să spun ceva despre Moș Nicolae. E un rău phbbbbt. Nu mi-a adus camionul cu ciocolată promis. Mi-a lăsat de milă una singură într-un papuc uitat de lume, în hol. Păi copil de o ciocolată sunt eu?phbbbbt Căci aia nu-mi ajunge nici pe o măsea. Mda. Mă corectează maică-mea di colo: „O CUTIE cu ciocolată ți-a adus!!!!”. Rectific și eu atunci: păi ce… copil de O CUTIE cu ciocolată sunt eu? Rău Moș… răuphbbbbt! Și dacă e să mi-o ziceți acum pe aia cu: „Nemulțumitului îi ia Dumnezeu darul!”.. n-are ce să mai ia… că-i rasă de pe fața pământului cutia respectivă… ete așaphbbbbt!!!!

Astăzi a fost o zi ca oricare alta din ultimele zile. La fel de mohorâtă și la fel de friguroasă. Urâtă. Neagră. Cețoasă. Rece. Niște schelete de brad stau țepene prin centrul orașului și beteala-i atârnată de becuri. Măcar la bec să ne-ncălzim, dacă la calorifer și sobă nu se prea poate.

Știu că n-are nicio legătură, cum nu a avut nici până acum tot ceea ce am scris. Dar eu vă scriu și n-am să mă opresc aici. Mâine plec la Straja. Gala Super Blog. Cică-s finalistă. Am ajuns până la sfârșit. Mă pot declara o eroină printre toți cei care au ajuns la final, căci am rezistat stresului și certurilor pe parcursul celor două luni de concurs. Munte. Dragul meu munte. Ce dor îmi era de el. Abia aștept să-l întâlnesc. Să-l privesc și să mă las privită de el, înecându-mi gândurile și sufletul în imensitate luilove struck. Muntele. Iubitul meu munte. El, una din marile mele iubiri (alea pe care le număr pe două degete laughing).

Dar gata cu scrierile de cuvinte pe ziua de azi. Ne auzim… luni. Asta dacă nu am norocul să rămân înzăpezită și să scap de teza la mate ( hei tu Moș Crăciun.. ești acolo undeva să-mi auzi și mie ruga??? Mulțumesc!)

Sursă Imagine: Google Images

Altfel de farmec

Ultima probă din Super Blog 2013! Ultimul articol. Gata. Se termină.

Articolul acesta ar trebui să conțină o poveste. Reală sau imaginară. Puterile însă-mi sunt aproape de sfârșit. Nu pot crea o poveste. În schimb mă gândesc la bunica. La sfaturile ei. La poveștile ei.

Bunica a fost dintotdeauna o femeie frumoasă. M-a impresionat mereu frumusețea-i caldă ș blândă. Zâmbetul frumos. Chiar și acum, la 73 de ani, are un ten de o frumusețe aparte. Nu i s-au pierdut trăsăturile și nici nu i s-au zbârcit.

Bunica mea nu s-a machiat niciodată. Îmi spune mereu că machiajul, în timp, îți zbârcește pielea. Umple fața de riduri. Mi-a spus mereu că fiecare om este frumos în felul lui. Și cel mai frumos este cu un ten curat, îngrijit. Cred că de la bunica am învățat și eu să nu mă machiez. E un proces mult prea complicat pentru mine. Prea amplu. Prea prea. Și cred că bunica are dreptate. Tenul trebuie să reacționeze cumva sub chimicalele din machiaj. Prin machiaj, tenul îmbătrânește.

De când sunt mică mi-am văzut bunica dimineața și seara spălându-se cu apă pe față. Și cu săpun. Căci, o față spălată face mereu o femeie frumoasă. În fiecare seară, bunica, își hidratează tenul cu creme hidratante. Își întinde frumos pielea și îi dă un luciu aparte. O sclipire aparte. O frumusețe aparte.

Am învățat de la bunica cum că machiajul îți maschează trăsăturile feței. Te face să pari într-adevăr o păpușă, căci, păpușile nu au niciun fel de trăsături. Au o frumusețe ștearsă, fără linii care să le contureze de fapt frumusețea, să le-o accentueze.

Proba Doina mi-a amintit de toate sfaturile bunicii. De poveștile ei. De căldura din voce. De gesturile tandre ale brațelor și de chipul suav. De farmecul cu care întorcea privirile și de tăria de caracter. Când eram mică îmi consideram bunica o scorpie (iar acum nu sunt departe de a crede același lucru). O persoană sigură și dură. O luptătoare ce a mușcat din viață și niciodată nu a lăsat viața să muște din ea. O femeie ce și-a urmat pașii prin viață sub reguli stricte și principii. Reguli și principii ce nu mi le-a impus niciodată, dar mi le-a insuflat prin povești și vorbe frumoase. Lumea îmi spune adesea că semăn cu bunica. Că am trăsăturile ei, alunița din colțul gurii și gropițele din zâmbet. Însă bunica a fost mult mai frumoasă ca mine, cu un chip angelic…. cu adevărat angelic. Prin bunica am învățat ce înseamnă frumusețea adevărată, demnitatea adevărată și grandoarea, măreția faptelor și a vorbelor.

Mai jos, aveți o poză cu bunica… să vedeți că nu exagerez deloc. A fost și este de o frumusețe pură. încântătoare. Iar cuvintele de mai sus sunt mult prea puține. Sunt mult prea puerile. Mult prea mici în balanță cu măreția bunicii mele :). Dar, promit, ca într-o zi, să revin aici cu mult mai multe cuvinte despre bunica și cu o adevărată poveste de viață, ruptă parcă din scenarii de film.

CAM01901

Despre parteneriate

Acest articol este scris pentru proba cu numărul douăzeci și șapte din cadrul competiției Super Blog 2013!

zelistmonitor

Astăzi trebuie să scriu despre parteneriate. Parteneriate care sunt foarte importante pentru orice site și orice blog ce vrea să fie undeva sus prin clasamentele: zelist, google, bing, yahoo, alexa. Fiecare partener în parte este important. Fiecare contează. Partenerii, prin definiție, îți oferă susținere: unii morală, alții în bani și alții prin oferirea unui punctaj ce te ajută să te clasezi pe anumite poziții în diferite clasamente, iar alții prin îndeplinirea anumitor chestii: gen promovarea articolelor, a site-ului, a blogului, scrierea de articole pe blogul lor precum guest-posturi.

Cu ce s-a mâncat parteneriatul Super-Blog, nu prea știu. Adică ce au făcut mai exact partenerii. Desigur, nu știu asta pentru că eu sunt în calitate de participant și nu am avut acces dincolo de asta. Însă, cred că la început, marea lor sarcină a fost de a promova acest concurs (parcă am citit un articol de promovare a concursului Super Blog pe blogul Românii știu românește), iar pe mai departe de a-l susține, de a sfătui și a atrage atenția concurenților :).

Un blogger partener, sau un partener media, este important pentru fiecare site în parte. Pentru susținere dar și prin oferirea acelui punctaj pentru clasament. Când am intrat eu în lumea asta, nu prea știam eu cu ce se mănâncă. Habar nu aveam. Nu credeam în parteneriate și în punctaje și în clasamente, până când m-au învățat și pe mine alții (căci așa se învață) cu ce se mănâncă toate astea.

Nu uitați, cel mai important, la un partener, căutați susținerea morală și dorința de a vă ajuta să vă promovați, nu doar aruncarea unui link pe o pagină de parteneriate sau într-un blogroll. Priviți acestea ca niște lucruri vitale, precum aerul pe pământ, așa sunt parteneriatele în blogosferă, în media, în lumea asta virtuală. Ele reprezintă aerul internetului. Ele reprezintă cunoașterea și tinderea spre absolut.

Scrisoare către Moș Crăciun

Articolul este scris pentru competiția Super Blog 2013!
Această probă ne propune o scrisoare adresată lui Moș Crăciun care să contribuie la „Crăciunul în cele mai frumoase povestiri”. Nu știu dacă-mi va ieși.. dar dacă va fi să nu, iertați-mă, că-s și eu copil mic și nu știu. Ododododdodo.

***

„Dragă Moș Crăciun,
Eu, copil cuminte..
Stau și-ți scriu ție acum.


Mă rog ție, dragul meu,
Ca la bunul Dumnezeu,
Să mă scapi de bac,
Să mă scapi și de admitere,
Să-mi iei toți profesorii din cap.
Să dispară prin clipire.

Vreau, dacă și tu vrei,
Să te duci tu să le iei.
Să iei examenele toate,
Căci tu poate știi ceva mai multă carte.

Să știi că nu sunt un copil rău.
Sunt chiar un copil bun.
Dar sunt plictisit de moarte,
De tot ceea ce înseamnă carte.

Eu de mult îți cer,
Să o faci și tu pe Mark Twain.
Să mă faci un prinț,
Sau o prințesă,
Să mă duci într-un palat
În care să nu mai stau exilat.

Te mai rog, frumosul meu,
Să-mi lași mie timpul tău,
Să mă simt și eu un zmeu,
Să am vreme căcălău.

Nu știu dacă să-ți cer și fericire,
Căci din aia poate n-ai nici tu,
Dar te rog eu tare, tare,
Fă-mi pe plac amu
Și dă-mi un punctaj mare, mare.”

C’est fini la comedie. Dragii mei cititori și cititoare, scuzați-mi lipsa de experiență și iertați-mă că am făcut praf ideea de poezie. În apărarea mea, însă, vă pot spune că n-am avut mai multă inspirație :).
Știu că poezia n-are pe alocuri rimă… dar sunt și poeți adevărați care scriu tot fără rimă.

Sursă imagini: Google Images

Concurs

Articol scris pentru proba cu numărul douăzeci și unu din cadrul competiției Super Blog 2013!

papirus

Un concurs. Ni se cere să creăm un concurs. Cu premii reale. Adică un singur premiu, pentru un singur câștigător.

Concursul meu va fi unul simplu. Tare simplu. Dar, mai întâi, să aflăm regulile și cerința concursului, căci fără ele nu se poate.

CERINȚĂ:

În maxim 30 de cuvinte, să-mi spuneți în ce fel și când (cu ce ocazie) ați dărui bijuterii cu cristale.

REGULI:

-coerență
-minim 15 cuvinte, maxim 30
-să fiți în temă
-creativitate (că tot e la modă)

DURATĂ: Până pe 23.11.2013.

PREMIUL: Un voucher de reducere de 50% pentru produse din gama butoni și bijuterii de fantezie, de pe site-ul LuxuryGifts.ro.

Câștigătorul va fi ales de un juriu format din 3 persoane și va fi anunțat pe data de 24 noiembrie 2013.

Meanwhile în regatul Brânzei

Articol scris pentru proba cu numărul nouăsprezece din cadrul Super Blog 2013!

Imagini de poveste

Se spune că sub duș îți vin cele mai năstrușnice idei și că acolo și numai acolo inspirația e maximă. N-a mințit, deloc, cine a spus asta. N-aveam vreo idee cu care pasiune a mea aș putea să îmbin pasiunea pentru brânză. Poate să fi făcut o legătură între albul zăpezii și albul brânzei, căci eu ador iarna și schiatul? Aș fi terminat mult prea repede. Să fi îmbinat pasiunea pentru brânză cu pasiunea pentru mâncare? Oh. Dar stați, nu am o pasiune pentru mâncare. Damn it. În schimb, în schimb, am o pasiune pentru dulciuri. Da, da, da, aș fi putut face o paralelă între dulciuri și brânza sărată, asta așa… că tot se vor paralele și paralele. Peste tot numai paralele.

Dar nu. Dușul și apa au fost de altă părere. I-au spus inspirației cu totul și cu totul altceva. I-au spus: „scrie”. De parcă nu asta ar fi făcut oricum, prin intermediul meu. „Scrie o poveste. Orice”. În duș, sincer vă spun, chiar îmi venise inspirația. Iar acum, aici, habar n-am ce aș putea scrie în legătură cu faptul că sunt fan brânză și o poveste. Și uite, dragă cititorule, cum eu o dau în bară cu articolul ăsta. Dar să începem poveste. Oricare ar fi ea. Oricum ar fi ea.

A fost odată ca-n povești, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti (cea mai stupidă replică, căci, uite că eu povestesc și fără să fi fost) un îndepărtat regat al minunățiilor culinare. Pe vremea aceea, cu mii de ani în urmă, când nici măcar Universul habar nu avea că voi, cei care citiți acestea acum, veți exista vreodată, a domnit peste regat o frumoasă regină, de un alb imaculat. Era albă la față și albă la trup. Albă la exterior și în interior. Reprezenta însăși puritatea regatului. Era sursa lui de puritate. Brânza. Așa o chema pe ea, pe regină: Brânza. Brânza era prietena tuturor: a roșiilor, a verzelor, a morcovilor, a ciorbelor, a cărnii.

Într-o zi, cu foarte puțin soare și mulți nori, din partea de „Nicăieri”, apare un tânăr fecior, cu haine ponosite. După fața lui se vedea că viața nu-i fusese nicidecum ușoară, ci ba din contră, plină de tristețe și neajunsuri. Când l-au văzut, legumele și toate preparatele regatului, s-au ascuns care cum au putut și-au zăvorât ușile cu lacăte, căci, ele mai văzuseră astfel de vietăți doar în ilustrații, când învățau la „Școala legumelor și preparatelor” despre pericole. Acela se numea om, iar un om nu avea niciodată gânduri bune cu ele. Un om doar le folosea. Le chinuia. Le tăia cu niște lame ascuțite, prinse într-un mâner, iar apoi le arunca într-o oală, ca mai apoi să le mănânce pentru a supraviețui. Ele erau sursa de viață a oamenilor. Dar omul acesta nu venise să se hrănească cu ele. Descoperise sursa vieții fără hrană cu ajutorul unui elixir. El doar venise să-i vorbească Brânzei despre el. Despre elixir, sperând că-l va lăsa să conviețuiască împreună, în același regat. Sub același petec de cer și sub aceleași raze frumoase de soare.

Brânza nu era ca toate celelalte. Era cu adevărat puternică și nu se temea de oameni. Îi considera chiar blânzi și frumoși, așa că l-a primit în casa ei pe tânărul fecior și i-a ascultat întreaga poveste. O poveste cu adevărat stufoasă și plină de prea multe detalii, iar la ora asta târzie din noapte, dragii mei, nu are rost să vă spun schimbul de vorbe dintre brânză și om. Vă pot spune doar că, omul acela o stima pe brânză (cum s-ar spune în zilele noastre, era un fan brânză). Auzise multe despre ea în ținutul în care trăise, și-și dorise din suflet să o cunoască.

În urma discuției îndelungate dintre cei doi, Brânza, chemase în Piața Sfatului toți curtenii și-l pusese pe tânăr să le povestească și lor, tot ceea ce-i povestise ei. Se înserase, când el își încheiase istorisirea, iar în jur, pe alee, curgeau lacrimi. În aer aplauze. Un om ca el, cu o poveste ca a lui, merita o cameră chiar în castelul Brânzei.

Și-am încălecat pe-o șa… și v-am spus povestea așa.

Killer King

Articol scris pentru proba cu numărul șaptesprezece din cadrul Super Blog 2013.

***

-M-am născut la castel. Trăiesc la castel. Voi muri la castel. Așa mi-a fost scris. Am venit pe lume sub semnul frumuseții răpitoare și al sărăciei necruțătoare. Primele raze de soare mi-au mângâiat pielea în aceeași zi în care i-au mângâiat pentru prima dată și pielea reginei. Ne-a fost scris să venim pe lume sub semnul aceleiași zi, să creștem unul cu altul și să ne iubim, dar niciodată să fim împreună. Niciodată. Eu m-am născut ca fiul unei servitoare, iar ea ca viitoare moștenitoare a tronului întregului ținut. Ținutul de Nicăieri. Cum am putea fi noi împreună? Ah ce destin crud. Din iubire am ajuns sfetnic, căci doar așa puteam să fim unul lângă altul. Din iubire, acum, o ajut să-și găsească regele. Un tânăr viteaz, chipeș și inteligent. Un eu sub o altă formă.

Sfetnicul nostru se născuse într-adevăr la castel și o iubea pe regină, la fel cum și regina îl iubea pe el. Legile ținutului le interziceau însă iubirea. Regele trebuia să fie ales din exteriorul curții regale printr-o competiție. Cel mai bun avea să câștige cele trei probe și tronul întregului regat. Pe vremea aceea, deși regina era încă tânără, se considera că timpul trecuse de mult peste ea, iar ținutul avea nevoie de un rege.

Fiind sfetnic, avea datoria și de a-și ajuta regina să aleagă regele. Niciunuia nu-i plăcea să facă asta, dar amândoi știau că trebuie. Ori asta, ori ar fi plătit cu viețile lor. Simțea că viața lui își avea capătul aproape. Împărțitul și lipitul afișelor erau singurele lucruri ce-l țineau în viață. O făcea pentru ea. Pentru binele reginei lui. Și al regatului. Dar și pentru el, căci de câteva zile un gând nu-i mai dădea pace. Spera să reușească.

-Luuuuuume, luuuuume! Eveniment mare, mare la castel! Toți bărbații necăsătoriți sunt așteptați să-i cucerească inima reginei! Luuuume, luuuume! S-a dat startul căutării celui ce va purta titlul de „Killer King”!

pergament (1)

Este timpul!
Evenimentul care a fost așteptat de către întregul ținut, a sosit!
Acum, a noastră Killer Queen, Katy Perry își caută pe al ei Killer King.
Toți cei care vor să-și încerce norocul, sunt invitați la castel pentru a afla care sunt cele trei lucruri ce trebuie să le facă pentru a cucerii inima reginei.
Cel mai viteaz care va duce la bun sfârșit totul, va câștiga tronul și inima reginei Killer Queen!
BAFTĂ!

Din vorbă în vorbă, curtea palatului s-a umplut de tineri voinici care erau gata să-i cucerească inima reginei. Se știa din străbuni care sunt regulile palatului: regina sau regele, trebuiau să-și aleagă din rândul curtenilor pe cei ce aveau să le fie alături o viață. Erau trei probe. Probe ce trebuiau musai a fi îndeplinite de către fiecare în parte. De data aceasta, nu regina alesese probele, ci sfetnicul. El alesese ceva cu adevărat special și complicat. Era sigur că nimeni nu va reuși. Doar unul putea să reușească, iar acela nu putea participa.

-Tineri feciori, după cum bine știți, vă aflați astăzi aici să-mi cuceriți inima. În sticluța din mâna mea, după cum bine puteți mirosi fiecare, este parfum. Acest parfum are trei elemente fundamentale ce voi va trebui să le găsiți. Pentru a-mi câștiga inima, mai întâi, trebuie să căutați primele două elemente ale acestui parfum și anume: fructele de pădure și esența de praline. Primii zece ce vor deschide cele două uși din fața mea vor afla care va fi cea dea doua probă. Doar ei o vor putea îndeplini! Noroc să aveți!

Orele treceau, iar regina aștepta lângă geamul din spatele sălii tronului ca cei zece să apară. Timpul părea să se scurgă de așa natură încât parcă stătea pe loc. Nerăbdarea reginei a fost curmată de primul viteaz ce a pășit în sala tronului. Și apoi al doilea, al treilea, până la al zecelea. Al zecelea o făcuse să tresară. Simțise ceva ciudat. Dar poate era doar faptul că el purta o mască. S-a uitat în jur, dar nu și-a zărit sfetnicul. Ar fi vrut să-i afle părerea despre voinicul cu mască.

-Bun, bun dragii mei! Acum, căci voi sunteți primii zece intrați pe porțile castelului, veți afla cea dea doua probă: primii 5 care vor găsi Celosia în Muntele Luminii, vor mai avea un singur pas către inima mea. Noroc să aveți!

De data aceasta nu mai treceau doar orele, ci și zilele. Se scurgeau pe intervale de soare și lună, noapte și zi, iar din cei zece niciunul nu se întorsese. Trecuse o zi, trecuseră două, trecuseră trei, iar abia în a patra, spre seară, își făcuse apariția primul voinic.  Și mai trecuse o zi, și alte două, și alte trei și de abia atunci pășise în castel și cel de-al doilea voinic. Peste o săptămână și jumătate, cel de-al cincilea tânăr, voinicul cu mască, apăruse în fața reginei cu o Celosia albă în mână.

-Ei bine, așa cum v-am spus, acum mai aveți doar un pas de făcut spre inima mea. Proba cu numărul trei care vă va duce sau nu către inima mea, este următoarea: primul dintre voi care va face un parfum identic cu cel din sticluța de pe masă, îmi va deveni rege de-ndată. Noroc să aveți!

Regina era tristă. Sfetnicul ei apăruse de prea puține ori, iar ea nu-i aflase părerea despre voinicul cu mască. Căci el o fascina. O fascina misterul lui. Dar sfetnicul ei era ocupat cu pregătirile de nuntă. Trebuia să fie o nuntă demnă de o regină, iar pentru asta multe erau de făcut. După fix treisprezece zile, în dreptul ușilor sălii tronului își face apariția el, el ce purta o mască. Cu pași mărunți și lenți se îndrepta cu o sticluță purpurie către regină. Regina o luat-o, a mirosit-o și a rămas nemișcată. Era o singură persoană ce ar fi putut face ca parfumul să fie identic cu celălalt. O singură persoană știa adevărata rețetă, căci el o inventase. Între timp, tânărul nostru își dă masca jos… zicând:

-Regina mea, am reușit?

Își ridică privirea. Zâmbește și îi sare în brațe. Era el. Sfetnicul.

-Ah! Cum de nu mi-am dat seama, mai ales după ultima probă ce ai pus-o la cale, că doar tu puteai fi acela ce va duce totul la bun sfârșit?

Din sfetnic, devine Killer King. Și asta doar pentru că purtase mască. Masca îl făcea să nu facă parte din curtea palatului, căci nimeni, la palat, nu avea mască.

Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, iar eu am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa. De fapt, îmi cer scuze, povestea nu v-am spus-o eu, ci sfetnicul. El sfetnicul, vă roagă să-l scuzați, nu se pricepe la istorisiri, iar bufonul era plecat.

Viața ca o farsă

-Viața însăși e o farsă, nu crezi, Andrei? îl întrebase ea.
-… … … …
-Atâtea și atâtea farse presărate la fiecare pas. Atâtea comedii. Însăși dramele sunt niște comedii, doar că sunt niște comedii mai altfel. Atâtea și atâtea jocuri murdare. Niciunul nu mai este pur, curat. Comedii murdare. Întinate de o viață amară, desigur.
-Și cu fericirea? Cu fericirea ce faci? o întrebase Andrei dintr-un colț de cameră.
-Fericirea? Fericirea e un mit. Fericirea e însăși perfecțiunea, iar perfecțiunea niciodată nu o vei atinge din perspectiva unui muritor.
-Fericirea există. Stă în lucruri simple. Mărunte. În toate acele comedii veritabile ale vieții. Spre exemplu, fericirea, stă concentrată în toată copilăria ta. Trebuie doar să o lași să te cuprindă.
-Nu. Fericirea nu există, spuse ea printre lacrimi.
-Nu? Închide ochii. Ai să vezi fericirea.
-I-am închis. Fericirea e întunericul?
-Nu, nu e întunericul. Este în întuneric. Caut-o și deschide-i când ai să o găsești.
-Adică, să nu-mi mai deschid ochii niciodată? Dar soarele, lumina, luna, stelele, natura.. ele toate mă fac fericită! Vreau să le văd!
-Eh, vezi… îi spuse Andrei zâmbind. Ai găsit fericirea! Ți-am spus eu că stă ascunsă-n întuneric. Dar nu deschide acum ochii. Lasă amintirile să ruleze prin întunericul lor. Lasă-le pe toate. Bune, rele… lasă-le.

Aniela făcuse întocmai. Închisese ochii și se cufundase în adâncurile canapelei. Își lăsa amintirile să-i inunde întunericul ochilor închiși, iar întunericul prindea culoare. Prindea viață. Așa cum sperase Andrei, psihologul ei, se lăsa inundată de copilărie, căci copilăria ei fusese fericită. Însemna fericire. Copilăria.

images

-Ce vezi? o întrebase Andrei.
-O fetiță. Micuță. Cu păr negru și ochi căprui.
-Hai, spune-mi tot ce vezi. Tot.
-E încă în Moldova. Tocmai i s-a spus că e nemaipomenit de frumoasă. Vor să o mărite cu un moldovean, dar prichindeața e fermă și le zice tăios: „Eu n-am să mă mărit niciodată cu un moldovean!”, de parcă aceștia ar fi fost cea mai rea nație de pe Pământ.
-Ha Ha Ha! Îmi amintesc faza asta. Știu că mi-ai m-ai povestit-o. Continuă.
-Acum încearcă să o învețe să schieze. Dar ea e prea căpoasă, ca de obicei. Nu vrea să facă ceea ce i se spune, așa că are o satisfacție nemaivăzută și nemaiîntâlnită de a-și face tatăl și prietenii acestuia de râs. 3, 2, 1, gata, a început să urle cât o ține gura: „Criminaliiiiiiiiiiiiiii, mă omoală! Ajutoooool!”. Gata. Toate privirile sunt asupra ei. Tatăl ei e plin de nervi. Îi vine să intre în pământ de rușine. Toată lumea râde când vede prichindeața. Ea zâmbește malefic și satisfăcută. Își făcuse tatăl de râs.
-Doamne măi Aniela, ce te-aș mai fi bătut eu atunci, în locul tatălui tău.
-Și ce bine că nu ești tata. Norocul tău. Te-aș mai fi făcut de râs de multe ori, doar ca să-mi fac pe plac. Să te enervez.
-Continuă… o îndemna Andrei.
-Uite. A mai crescut. Are ceva cârlionți și un pistol cu apă în mână. Stă ascunsă pe un colț al balconului casei. Cineva intră pe poartă. E domnul acela haios care o întărâtă mereu să facă prostii. Multe prostii. O sâcâie mereu, o agață pe bară și o lasă acolo, căci ei îi e frică să se dea jos. A venit vremea răzbunării. El ajunge sub balcon și habar nu are că ea e acolo. Ea apasă pe trăgaci. Toată apa aia murdară e în capul lui. Ah.. și ce costum minunat are. E unul dintre acele costume pe care și le cumpără mereu oamenii bogați. Ha Ha Ha.

Andrei izbucnise în râs. Mereu o amuza copilăria ei. Făcuse atâtea tâmpenii, încât nu avea cum să nu-ți fie dragă și să nu o iubești.

-Dacă vrei să continui, te oprești din râs. Nici nu înțeleg de ce mai râzi.. doar e a mia oară când îți povestesc copilăria mea. Fragmente din ea, ce-i drept.
-Continuă, te rog.
-Curtea bisericii. E undeva pe la mama naibii. O paragină. E îmbrăcată cu o rochiță tare drăguță.  E special pentru ea. E nunta mătușii ei. Vioaie ca de obicei, se împiedică. Ridică privirea și nimeni nu o bagă în seamă. Înjură: biiiip, biiiiip, biiiiip! Gata, acum lumea o bagă în seamă, fie că se uită la ea doar ca să-i critice părinții că nu au educat-o, deși la ei în familie nu s-a vorbit niciodată urât, fie să râdă. Oricum toți râd., iar popa zice ceva de iertarea păcatelor mele la vârsta de 4-5 ani.
-Frumoase amintiri le-ai lăsat mirilor, cu siguranță.
-Bineînțeles. A ajuns în clasa a doua acum. E în vacanța aia de toamnă, la bunici. Se chinuie cu niște calcule pe la matematică. Coboară scările. Se duce în beci. Bunicul trage vinul. Lasă capul în pământ și grăiește: „Tătăiț, nu-mi ies calculele la matematică. Mă ajuți, te rog?”. Se sperie. Furtunul îi scapă și vinul se împrăștie pe jos. „Lasă-mă-mpace! Nu vezi că am treabă?”. Se întoarce cu spatele și zice: „Bine tătăiț. Aici să stai atunci”. Închide ușa după ea și îi pune lacătul. Uite cum trec orele iar ea stă deasupra beciului, în cameră și râde pe sub mustățile pe care nu le are, cum strigă bunicul să fie scos din beci. Și orele trec și trec și trec. Și bunicul strigă și strigă degeaba, căci nimeni nu-l aude, iar nepoata nici că se sinchisește să miște vreun deget. Acum îmi pare rău de bunicul. Dar oricum, Andrei, a fost scos de acolo, căci a venit unchimiu la țară și a trecut inevitabil pe lângă beci. Ce tristețe pe mine. Eu l-aș mai fi lăsat. Să fi stat acolo, dacă la matematica mea nu a vrut să vină, nu?
-Câtă răutate. Mă întreb unde a încăput atâta răutate, în interiorul unui ambalaj atât de mic. Unde?
-Tocmai ai spus, în interiorul ambalajului.
-Of.. cum ai tu, mereu, o replică la orice. Hai continuă. Îți face bine.
-Școala generală. Ușa stă întredeschisă. O fată trebuie să intre în clasă. Păcat că ghinionul se abate tocmai asupra dirigintei, căci ea este cea care intră în clasă. Găleata cu apă, de la burete, ce stă sprijinită pe muchia ușii de sus și tocul ușii, îi pică fix în cap. Ups :D . O întreagă clasă râde și plânge în același timp. Tuturor le este frică de media scăzută la purtare. Dar timpul trece. Și toate se duc. Zboară. Dispar. Și din nefericire, viața se transformă-n farsă.
-Săraca femeie. Ce copil… ce copil. Tu, ai fi meritat bătută dimineața, la prânz, seara și între mese.
-Taci! Ești psiholog. Se presupune că tu aici mă ajuți.
-Am făcut asta deja. Te-am făcut să zâmbești. Zâmbești. Cu totul.
-Ah! Atât? M-am făcut singură să zâmbesc. Fetița din mine a făcut-o.
-Nerecunoscătoare, ca de obicei.
-Infatuat, ca de obicei.

Articol scris pentru proba cu numărul paisprezece din cadrul Super Blog 2013, probă sponsorizată de Reeija.ro.

Hai să plutim

Ținea ochii strâns închiși. Îi era frică să-i deschidă. Îi era teamă. Nu suporta golul infinit din jurul ei. Se temea de el, de gol, cu toată ființa ei. Dar îl iubea în același timp, căci și ea se simțea goală de multe ori. Avea impresia că-i aparține, lui, golului, infinitului.

Un impuls de adiere tomnatică, îi provocase o unduire lentă, a corpului, și-și deschisese brusc ochii. Nu îndrăznea să clipească. Îi era frică să o facă. Îi era frică să se contopească din nou cu golul absolut al corpului ei, căci așteptările ei fuseseră pe deplin spulberate. În fața ochilor ei zăcea un decor minunat. Frumos. Înălțător. Pentru prima dată, după mult timp, parcă fuseseră veacuri, zâmbise. Era un zâmbet pur, de copil. Zâmbea urma de copil care mai apucase să rămână încă în ea, căci peste ea, peste ea timpul trecuse cu asprime și lăsase urme adânci.

Un soare stătea agățat deasupra ei, pe cer. Îi zâmbea larg, cu dinți. O îmbrățișa cu a sa căldură, o înălța spre el. Nori albi-tomnatici o înconjurau pe toate părțile. Erau, la propriu, la picioarele ei. Se lăsau călcați în picioare de ea. O venerau cu iubirea și puritatea lor. Iar ea, ea pășea cu grijă. Îi era frică ca nu cumva să le provoace vreo urmă de suferință, căci ea iubea norii. Ei îi ofereau iubire, iar ea, ea le răspundea prin zâmbete, atunci când reușea să dea de ele în adâncul sufletului.

Se simțea din nou copil. Un copil fericit care sărea acum de pe un nor pe altul. Totul prindea un contur în jurul ei, conturul pe care și-l dorise dintotdeauna. Grădini pline de trandafiri îi ieșeau în cale, o întâmpinau cu a lor frumusețe. Îi dăruiau iubire printr-o simplă privire. Norii se transformau în lacuri în care frumusețea i se oglindea. Trebuia doar să clipească, iar paradisul imaginației ei, prindea viață în fața ochilor.

Mereu își dorise atâtea și atâtea. Practic, își dorise tot ceea ce nu avusese niciodată. Se așezase pe un nor și privea în imensitatea cerului. Își adusese aminte de zilele ploioase în care livra ziarele în cutiile poștale. Cândva, văzuse un banner cu o mașină. Arăta atât de bine, încât știa cu siguranță că înăuntru ar fi fost cald. Cât de mult și-ar fi dorit să livreze ziarele, în zilele ploioase doar, din așa ceva, căci în zilele cu soare îi plăcea să meargă pe jos, să se bucure de frumusețea cerului și a soarelui, de căldura lor.Era o Toyota. Un hibrid. Habar nu avea de unde știa asta, căci să citească printre stropii mari de ploaie nu putea. Știa pur și simplu. Îi spusese probabil, șoptit, soarele ori chiar norii.

Se ridicase iarăși în picioare și deschisese ochii. Voia să uite zilele acelea. Acum se bucura de frumusețea din jurul ei. Deschisese ochii, iar banner-ul acela se materializa acum în fața ei. O privea cu ochii aproape în lacrimi și nu îndrăznea să o atingă. Ușa din stânga se deschisese, iar Prius o invitase cu multă căldură înăuntru. Să o descopere. Să se bucure de ea. Să se bucure împreună. O mângâia cu delicatețe și se cufunda în adâncul scaunului ei. Era atât de primitoare, de suavă și gingașă. Era atât de frumoasă. Și era a ei. Doar a ei. De condus, nu știa să conducă. Nu avusese ocazia să învețe și știa că nici nu o va avea vreodată. Dar, totuși, Prius pornise singură, iar acum o plimba printre nori, până la stele și dincolo de ele. Cât de mult își dorise să ajungă printre stele. Habar nu avea că într-o zi va ajunge acolo și se va lăsa mângâiată de întregul Univers., dar Prius o dusese pe culmile fericirii absolute.

Stelele și soarele se îndepărtau acum de ea. Ea se îndepărta de ele. Prius o plimba acum prin locurile minunate ale Pământului. Locuri pe care le văzuse doar în poze: Paris, Londra, Moscova, Berlin, Los Angeles, New York, Tokyo, New Delhi. Era atât de fericită să se lase mângâiată de toată energia acelor locuri, a fiecăruia în parte. Îi plăcea să privească oamenii, le admira tuturor frumusețea și i se părea că niciodată nu văzuse oameni mai frumoși ca în acea zi.

Plutise. Plutise cu Prius. Plutise cu visurile și visele în același timp. Plutise cu toată ființa ei. Plutise cu norii și cu soarele. Plutise cu stelele. Plutise cu tot și printre toate.

Închisese ochii și se lăsa să plutească în scaunul mașinii visurilor ei. Era fericită. Își strânsese genunchii mici la piept și începuse să fredoneze o melodie. Îi era iar frică să-și mai deschidă ochii. O picătură rece care-i brăzdase obrazul o făcuse să tresară. Un teanc de ziare stătea alături de ea pe bordură, iar Prius-ul era atârnat de banner-ul dintre cei doi stâlpi. Începuse să plouă. Picături reci îi ștergeau și ultima urmă de fericire de pe chipu-i angelic. Își luase ziarele sub braț în timp ce se ridica. Își îndrepta pașii către nicăieri și hotărâse să se contopească cu natura. Plângea.

Articol scris pentru proba cu numărul treisprezece din cadrul Super Blog 2013!

Vizită

Articol scris pentru proba cu numărul doisprezece din cadrul Super Blog 2013!

Tema de astăzi ne este propusă de LuxuryGifts.ro, ce ne invită imaginația într-o călătorie pe meleaguri străine.

Am intrat pe ușă. Ei mă așteptau. Stăteau toți în jurul unei mese și își făcuseră ochii cât cepele. Mă panicasem. Nu știam nici ce ar fi trebuit să le spun, ori de ce mă aflam acolo. Cum ajunsesem oare acolo? Camera aceea îmi păruse întotdeauna mică. Foarte mică. Cea mai mică. Acum, cu atâția oameni, îmi părea imensă. Părea de o imensitate ce tindea spre infinit. Mă întrebam unde puteau să încapă atâția, căci în camera aia abia aveau loc o măsuță, trei scaune, o canapea și un raft de bibliotecă pe un perete opus celor menționate anterior. Acum, fiecare metru pătrat era ocupat de cel puțin doi oameni. Toți stăteau acolo înghesuiți, cu privirile ațintite spre mine, așteptând. Așteptând ca eu să deschid gura și să le povestesc cum a fost. Cum a fost în vizită la familia Luxury. Ce-am văzut, ce-am făcut, ce-am vorbit. Ce, ce, ce, ce? Iar eu. Eu eram mută, iar privirea o aveam fixată spre unica sursă de lumină, gemulețul oval din capătul camerei.

Sunete sparg tăcerea. Dau cu ea de pământ și o fac bucățele mici. Mici. Mici. Mici!

-Și… cum a fost? spuse unul.
-Ce ai văzut? spuse altul.

Secundele treceau. Treceau și treceau și treceau. Dar tăcerea se lăsase din nou  peste ființele împietrite și curioase. Glasul meu, ei bine… nu reușise să rupă tăcerea. Era mult prea firav ca să o facă.

-A fost frumos! zic eu în cele din urmă. Au fluturi. Mulți fluturi!

-Fluturi? se aude o voce, dezamăgită, dintr-un colț. Fluturi? Atât? Fluturi?
-Au și biscuiți. Mulți biscuiți.
-Biscuiți? Biscuiți? Despre ce vorbim noi aici? Ce biscuiți? Ce fluturi? Cum rămâne cu familia minunată care spuneai că vrea să te adopte? Cum sunt cei din familia LuxuryGifts?
-Of. Am să încep cu începutul (dacă aș ști care e ăla… îmi spuneam eu în gând).

Începuseră să-și schimbe locurile între ei. Se pregăteau să aibă o vizibilitate cât mai bună asupra mea și să mă vadă cât mai bine. De parcă aveau ce să vadă.

-Am ieșit din apartament, pe ușă.
Ochii lor se făceau din ce în ce mai mari și mai mari, încât ajunsesem să mă întreb cum de mai erau cuprinși de față.
-Apoi am coborât scările, gândindu-mă cu fiecare treaptă pe care o coboram, dacă nu ar fi mai bine să mă întorc în colțul meu de cameră.
-Șiiii….? Treci mai repede la subiect!
-Ohh.. de parcă nu mi-ați ști stilul. Eu mă lungesc în povestiri. Lăsați-mă să-mi urmez bunul plac. Știam adresa. Aveam habar unde trebuia să ajung, dar nu-mi mai aminteam locul. Îmi era frică de ei. Nu știam la ce să mă aștept. La câți să mă aștept, căci, eu, n-am mai vizitat niciodată o familie. Nu știam cum arată o familie. M-am trezit astfel târându-mi picioarele printre frunzele ruginii de pe trotuare. Mă plimbam pe străzi ca printr-un labirint, încercând să-mi încurc mintea să-mi conducă picioarele la destinație. Țineam mâinile în buzunarele paltonului meu jerpelit și nasul băgat în fular, căci de dimineață tare frig a mai fost.
-Hai.. spune, spune!… mă îndemnau ei privindu-mă fascinați, în timp ce eu eram nedumirită asupra încântării lor.

Trag aer în piept… și o iau din loc.

-Atât mintea, cât și picioarele… m-au dezamăgit. M-am trezit cotind la stânga prin pădurea de la marginea orașului, pe aleea pietruită… ce zăcea sub mormanul de frunze ruginii. Mă simțeam atât de mică printre copacii aceia falnici, ce dăinuiesc acolo de atâția zeci de ani. Mergeam și mergeam. De fapt, nu mergeam, îmi târam picioarele și pe mine după ele. Fusesem de atâtea ori acolo. Admirasem de atâtea ori locul ăla, iar acum mă duceam acolo pentru a face și eu parte din familie. Și ce familie…

În timp ce ei mă priveau din ce în ce mai fascinați, cu gurile, toți, întredeschise, eu mi-am dat geanta jos de pe umăr și m-am așezat pe parchet cu bărbia între cele două mâini. Am tras aer în piept și am continuat.

-Continuă, continuă… mă implorau ei din glas și din priviri.
-Ajunsesem la capătul aleii. Eram la poarta aceea mare din fața conacului boieresc. Conacul acela pe care l-am admirat încă de mic copil. Sperasem dintotdeauna să locuiesc acolo. Iar acum.. acum aveam ocazia. Și mă simțeam minunat. Dar.. era un sentiment plin de frică și lipsit de orice speranță… nu știu dacă mă înțelegeți… Poarta era întredeschisă, așa că m-am gândit să intru. Am ajuns în fața ușii masive din lemn și-am zăbovit o vreme. Mă uitam în sus, în stânga, în dreapta, în diagonale și înapoi. Îmi era frică să mai respir acolo. Îmi era frică să mai fac vreun pas. Însă mâna mea era încleștată, deja, în jurul inelului de pe ușă. Știți voi… inelul acela rotund ce bați cu el în casele respectabile să-ți deschidă vreun servitor. Doar că, spre surprinderea mea, acesta nu era un inel ca oricare altul. Era un inel prețios, cu pietre prețioase, redat la dimensiuni mari. Un inel cu multe cristale din categoria acelor bijuterii cu cristale. Multe, multe, multe cristale… ce străluceau în bătaia razelor de soare.

Camera răsuna acum de interjecții pline de uimire.

-Spune, spune, nu te opri… mă îndeamnă niște voci ce proveneau din fața mea, în timp ce eu priveam în gol pe fereastră.

Scutur din cap și continui.

-Am reușit să prind curaj și am bătut. De trei ori, nu mai mult. Mă pregăteam să fug imediat ce am comis fapta, dar ușa se deschisese și un „Bine ai venit!”, m-a întâmpinat de dincolo de ea. Un zâmbet larg îmi fusese oferit pentru prima dată în viață de o persoană străină. M-am întrebat serios dacă o făcuse din amabilitate sau pur și simplu nu mă considera un nimic, ca majoritatea oamenilor ce-i întâlneam pe stradă și-mi ofereau doar priviri amare. Dar nu, nu era amabilitate, chiar mă plăcea. M-a poftit apoi în casă, într-un hol de trei ori mai mare ca apartamentul ăsta, iar mai apoi într-o cameră cu multe fotolii și candelabre, plină cu rafturi de cărți și o măsuță în mijloc, cu geamuri cât pereții de mari și fluturi pe toți pereții. Mulți fluturi. Pe jos erau covoare cu flori, iar pereții plini de fluturi, în timp ce tavanul era de un albastru senin cu nori împroșcați pe alocuri. Știu că pare aglomerată și încărcată, dar și camera aceea era de trei ori mai mare ca apartamentul acesta. Ah… și era să uit, într-unul din colțuri aveau flori. Niște flori tare frumoase, dar eu, în ignoranța mea, nu știu ce flori erau. Habar n-am.

Sunete de uimire se auzeau din toate colțurile camerei. Așteptau ca eu să continui și nu le prea plăcea să mă opresc, nici măcar să mai respir și eu din când în când.

-Cel care îmi deschisese, era majordomul. Un domn tare simpatic și mereu cu zâmbetul pe buze. A ieșit puțin din cameră și a închis ușile după el, rugându-mă să aștept. Nu știu de ce le-a închis, sincer.. poate ca peste câteva secunde să le deschidă iar, cu același zâmbet larg pe buze, ca să intre primii membrii ai familiei. Bietul majordom, era așa de amuzant. Tot închidea și deschidea la uși, căci membrii familiei erau tare numeroși și tot intrau și intrau. N-am înțeles de ce nu le lăsa pur și simplu deschise.
-Ha ha ha! răsună dintr-o dată în toată camera.
-Bineînțeles, deși era amuzant, nu mi-am permis nicio clipă să râd. Am zâmbit însă. Le zâmbeam tuturor. Nici nu aveam cum să fac altfel, căci familia aceea este toată numai un zâmbet. O bijuterie de familie. Ceva ce în zilele noastre… este doar un mint. Dar lăsați asta. Membrii familiei nu încetau să mai apară, care mai de care mai zâmbăreți, iar camera aceea, mare, imensă, se umplea acum de bijuterii ce prinseseră viață.
-Câți erau? aud o voce întrebându-mă.
-Ah! Nu știu. Mi-au fost prezentați cu toții și mi-a fost făcut, pe loc, chiar și un arbore genealogic. Fiecare în parte s-a prezentat și mi-a spus un mic istoric al său, dar erau atât de mulți, încât nu am reușit să le rețin nici numele, nici numărul total. Le-am reținut în schimb fețele. Nu ai cum să nu-i întipărești minții, asemenea chipuri plăcute și duioase. Calde. Minunate. Exclus!

M-am oprit să-mi mai trag răsuflarea și deja au început, disperați, să-mi zică:

-Atât? Gata? Te-ai oprit? Ai plecat acasă?
-Ah! Nu! Am mers în camera de zi, unde am băut un ceai cald, am mâncat biscuiței și le-am povestit viața mea. Aveau aceleași fețe ca și voi acum. Pline de uimire. Apoi, am făcut un tur al casei. Iar casa, ei bine, casa e minunată.  Din holul principal, atât pe stânga cât și pe dreapta, se întind niște scări în semicerc, ce ai impresia că se duc spre infinit, atât de înaltă este casa. Pe marginea opusă peretelui, din trei în trei trepte, sunt jumătăți de coloane ce țin loc de suport pentru statuete din bronz. Cum ajungi la etaj, simți că te pierzi printre atâtea și atâtea holuri, atâtea și atâtea camere. Camerele sunt spațioase. Fiecare cameră cred că este cam cât apartamentul acesta și este făcută pe gustul celui care stă în ea. Fiecare cameră în parte este minunată. Iar eu, de azi, am una din camerele cu vedere spre lacul din grădină. Mi s-a spus că e un peisaj minunat în fiecare anotimp și în fiecare zi. Mereu e ceva diferit. Mereu observi ceva frumos în colțul acela de rai.

-Vai! Cât noroc pe tine! Să te adopte tocmai ei! Să faci parte din familia lor! Să nu ne uiți, să nu ne uiți niciodată!
-Normal că nu am să vă uit! Niciodată! Iar voi, voi o să rămâneți mereu prima mea familie! Dar acum, să-mi termin povestea. După ce ne-am obosit picioarele plimbându-ne pe holurile casei și prin camere, am fost invitată în grădina cu nuanțe tomnatice. O grădină tare frumos aranjată, plină cu flori și diferiți arbuști tunși sub diferite forme, iar în mijloc un lac presărat acum cu frunze ruginii. Timpul se scursese, totuși, prea mult printre degetele mele, așa că am ales să plec. Să mă întorc pe drumul pe care venisem. Dar ei, ei mi-au spus că mă voi întoarce doar ca să mă reîntorc în casa lor. M-am scuzat atunci, că voi pleca să-mi iau lucrușoarele, fără să-mi dau seama că tot ceea ce aveam erau hainele de pe mine și geanta de pe umăr. Atât. Dar eu am plecat. Am plecat crezând că am și eu ceva de dus, de luat, de dat. Asta până când am intrat pe ușă și am dat de voi, căci voi sunteți comoara mea. Tot ce am și am avut.

Lacrimi. Lacrimi curgeau acum pe obrajii tuturor. Nu știu dacă erau pentru norocul meu sau pierderea lor. Cert e că erau. Curgeau și doar ele mai sfâșiau acum liniștea.

Girafa creativă

Conceptul de „Girafă creativă”, s-a născut duminică.

Eu, duminică, mă plictiseam. De moarte. Aveam atâtea de făcut și n-aș fi făcut nimic. Și n-am făcut. M-am proțăpit pur și simplu în fața laptopului și am postat o ghicitoare pe grupul de Facebook al super-bloggerilor.

Ghicitoarea suna cam așa:

„Regula este următoarea: Ghicești răspunsul la întrebare și păstrezi poza de profil. Îl greșești, schimbi poza cu o girafă . Răspunsul se trimite printr-un mesaj privat .

Ghicitoarea: 3 dimineața, sună soneria și te trezești. La ușă sunt părinții tăi pentru micul dejun. Tu ai: dulceață de căpșuni, miere, vin, pâine și brânză. Ce deschizi prima dată?”

Mă așteptam să rămână acolo o simplă postare și nimeni să nu o bage în seamă. Să rămână singură singurică. Doar că, contrar așteptărilor mele, bloggerii au răspuns pozitiv. Au apărut primele comentarii și de aici numărul lor a ajuns la zeci și mai apoi sute. Am interacționat și ne-am distrat. Ghicitoarea asta și girafele au adus multe zâmbete pe fețele bloggerilor. Și nu numai.

Pozele de profil începeau încet-încet să se schimbe cu girafe. Multe girafe. peste tot girafe. Și acum mă simt încă ca-n savană :). Super-bloggerii au îndrăgit girafele, fie că au răspuns corect la ghicitoare fie că nu. Toți au sfârșit prin a-și pune o girafă la profil, creând astfel o comunitate a girafelor prin „girafizarea” noastră.

Cel mai frumos moment, cred, a fost însă altul, dincolo de zâmbete și comentarii interminabile. Primirea unui mesaj. Un mesaj emoționant. Îmbucurător.

i-am dat surorii mele, care e in spital, joculetul asta cu girafele. a facut o mica ferma, o comunitate, de fapt, de girafe in jurul ei. Ai pus un zambet maaare pe fete triste, multumeesc. noapte buna, saptamana la fel >:D<” – diagnostic: leucemie.

Cred că zâmbetul unei astfel de persoane, în astfel de momente, este cea mai de preț comoară. Cel mai minunat lucru pe care-l poți primi în urma unui simplu joc. Un joc ale cărui așteptări erau nule. NULE!

Acum, girafa noastră creativă, a devenit un simbol. Simbolul zâmbetelor și al fericirii împărtășite celor din jur. Așa că, dacă vă e drag de girafele noastre, dați-le un like pe pagina de Facebook și fiți alături de ele în distribuirea zâmbetelor și a fericirii. Mulțumim.

Mă bucur că am reușit să creez ceea ce s-a creat. Că am dat startul.

Pagina de facebook o găsiți la link-ul următor: https://www.facebook.com/Girafa.Creativa

Ea și el. Tăcere

Articol scris pentru proba cu numărul zece din cadrul Super Blog 2013!

Articolul cu numărul zece, ne este propus astăzi de MediaDOT.ro. Ei ne invită într-o frumoasă călătorie imaginară a jocurilor din viitor. Așa că.. să-i dăm drumul la scris, zic.

– Te urăsc! spuse el îmbufnat din bucătărie, în timp ce ea pleca rușinată capul.
-Îmi pare rău, dragul meu! Îmi pare rău!

O cunosc bine și știu că îi părea rău. Suferea. Nu-i plăcea să-l vadă pe el suferind. Trist. El se dedicase ei să o facă fericită. Iar ea, ea pur și simplu a ales altul mai bun când a avut ocazia. L-a părăsit. Și nu e vorba că nu ținuse la el. Poate chiar asta fusese problema. Ținuse la el mai mult decât fusese cazul. Asta o durea. O durea să se despartă de el. Dar era mai fericită cu celălalt.

-M-ai părăsit. M-ai lăsat. Singur. Și în același timp cu tine. Cu tine și cu el. Sub același acoperiș. Între aceiași patru pereți ai casei. Doar camerele sunt diferite.
– … … … … … …
-Taci. Acum taci. Taci cum ai făcut-o întotdeauna. Nici măcar atunci când te bucurai alături de mine… nu scoteai niciun sunet. Nimic. Tăcere. Întotdeauna tăcere. Tăcerea e arma ta. Din păcate eu, eu n-am nicio armă. Nu mi-ai mai lăsat nici puterea de a mă apăra. De a mă proteja ori de a încerca să fiu cândva fericit. M-ai aruncat. M-ai părăsit.

Ea tăcea. Nu avea nimic de spus în apărarea ei. Nu avusese niciodată. Îl auzea pe el ca printr-un vis. Nu voia să-l asculte. Voia să fie singură. Ea și gândurile. Fără vocea lui. Vorbele lui o făceau să regrete. Regreta toate momentele în care îl căutase pe celălalt folosindu-se de el. Îl obligase să se plimbe dintr-un magazin online într-altul, iar el îi făcea pe plac. O asculta și încerca să o mulțumească. Să o iubească. Oare dacă ar fi știu. Dacă ar fi știut că el pentru ea era doar ceva de care aștepta să scape. A vrut dintotdeauna altceva în viața ei. Niciodată pe el. El îi părea mult prea incompatibil cu dorințele ei și îl compara mereu cu alții. A vrut mereu altul.

Ea era reprezentanta perfecționismului. Era o perfecționistă. Pe când el. El era de o simplitate de nedescris. Nu avea nimic care să tindă spre perfecțiune. El credea că are tot, având-o pe ea. Iar ea, ea se simțea pustiită alături de el. Nu-l iubea. Nu-l iubise niciodată, dar ținea la el. Fusese primul.

Stătea cu ochii închiși și-și amintea de prima noapte împreună cu el. Fusese fericită. Sau cel puțin așa crezuse. El credea că o făcuse fericită. Dar ea, ea îl făcuse întru totul fericit pe el. Se jucaseră toată noaptea: WOW, LOL, DOTA. Click-uiseră împreună o noapte întreagă. El era fericit sub atingerile ei. Ea în schimb vedea totul ca pe un joc. Ceva ce trebuia câștigat și cu o strategie aparte.

-Oare ce nu ți-am oferit? o întreba el din bucătărie. Oare cu ce ți-am greșit? Mi-am dedicat întreaga mea viață alături de tine să te fac fericită. Să te mulțumesc. Iar tu, tu ființă cu inimă de piatră, ai căutat mereu la alții tot ceea ce nu-ți ofeream eu. Ai căutat Placi Video nVIDIA, memorie mai mare, diagonală mai mare. Totul. Totul trebuia să fie de alte dimensiuni. Mai mari. Mult mai mari. Îmi dau seama, acum, după atâția ani, că tot ceea ce ți-am oferit eu a fost prea puțin pentru tine. Iar puținul meu nu a mulțumit niciodată aspirațiile tale mărețe.

Tăcea. Era tot ce putea ea să facă. Tăcea.

-Of.. draga mea… măcar de ai fi știut să cauți ceva cu adevărat bun pe un forum de gaming. Știu că pentru tine el e mult mai bun ca mine. Îți satisface cu adevărat doleanțele în materie de jocuri. Pentru mine însă nu e destul de bun pentru tine. Poate tu chiar meritai ceva cu adevărat mult mai bun. Mai bun decât mine, dar mai bun și decât el.

Tot ce mai auzea ea acum erau șoapte. Șoapte ce se stingeau sub lumina difuză a lunii. Cu ochii întredeschiși, privind spre unul din pereții cu geamuri imense, își căuta pe noptieră ochelarii. Se trezise. Avusese un vis. Un vis ce fusese cândva în trecut, un prezent trist. Despărțirea de primul ei laptop și îndrăgostirea de cel de-al doilea. Fusese un moment crucial în viața ei. Acum, acele laptopuri nu mai existau. Pereți panouri le luaseră locul și ceasuri cu hologramă. Acum, ochelarii erau cei care te introduceau în fascinanta lume a jocurilor. Îi puneai pe nas și te așezai în fața unui perete. Prin ochelari se transforma întreaga încăpere într-o arenă de joc. O arenă în care puteai muri și trăi în același timp. Două dimensiuni diferite într-una singură. Multe se schimbaseră de când ea era copil. Avea 100 de ani, dar arăta ca o puștoaică de 19. Anul 2094 se transformase în anul 131313. Luna a zecea se transformase în luna a 13-a. Era 13-13-131313. Se descoperise un nou calendar și o nouă modalitate de măsurare a timpului. Lumea se îndrepta acum spre eternitate.  O lume a tehnologiei. O lume în care fiecare casă avea propria cameră ce se transforma într-o arenă de joc prin ochelarii aceia ce cu zeci de ani în urmă erau considerați doar niște fantezii. Trăia acum ce a vrut să trăiască de fapt dintotdeauna. Trăia o lume a imposibilului ce devenise posibilă.

Întrebare: Voi cum vedeți jocurile în viitor, lumea?

Have fun,

Pishky

Genți la taifas

Articol scris pentru proba cu numărul șapte din Super Blog 2013!

Îmi simt adesea gențile cum mă privesc cu ură. Unele de sub birou, unele de prin cuiere, altele de prin sertare și dulapuri. Da, ele au puterea de a mă privi cu ură chiar și prin obiecte materiale interpuse între noi. Gândurile lor de ură asupra-mi sunt atât de mărețe încât străpung orice lucru alcătuit din materie.

Le aud adesea, ca prin vis, șușotind asupra-mi. Vorbesc mereu apăsat și cât mai încet ca eu să nu le aud și să nu sfârșesc prin a le da foc tuturor. Le e frică de mine. Dar cu toate astea mă fac o scorpie și le aud cum își doresc să nu fi ajuns pe mâna mea. Le aud cum își doresc să dispar din viața lor și în locul meu să apară alta. Alta mult mai feminină care să le folosească așa cum se cuvine unei genți de la câte o firmă respectabilă.

Din păcate pentru ele, eu nu dispar. Sunt tot aici să le fac viața un calvar. Cum ele nu mă suportă, nici eu nu le-am suportat pe ele. Din păcate ele pe mine nu mă pot chinui. Eu pe ele da. Le chinui zgâriindu-le și lăsându-le urme adânci pe suprafața brănduită. Și fix de asta nu mai pot eu. Oricum, până la urmă, la cum ne iubim, tot pe foc cred c-or s-ajungă. Altfel nu se mai poate.

Acum câteva zile, când eram și eu foarte binedispusă într-o dimineață și aveam chef să mă trezesc (iar eu de trezit nu am niciodată chef), ele, gențile, mi-au stricat-o. M-au făcut să mă gândesc serios să sap o groapă în spatele casei, să le arunc pe toate acolo, să le dau foc și apoi să pun pământ peste cenușa lor. Dar.. ei bine, bunătatea din mine m-a convins încă o dată că-i mai bine cu ele decât fără ele.

Bine.. bine.. am și genți care-mi sunt drage. Doar că în general mie-mi place să fiu o scorpie.

Iată-le discuția:

-Vaaai, draga mea Reeija, uită-te și tu la necioplita din pat! Ne ține chinuite pe sub birou, prin sertare și dulapuri!
-Mulțumește-te că n-ai făcut cunoștință încă cu flăcările iadului.
-Ea doarme și noi suferim.
-Mai bine o suferință în singurătate, decât o suferință acompaniată. Eu zic să fii fericită că stai alături de noi, nouă și frumoasă ca în prima zi când ai fost cumpărată și abandonată aici.
-Fericită. Fericite mi-s lacrimile.
-Draga mea, eu, geanta din piele înțeleaptă, eu marea Reeija cea renumită pentru frumusețea ei răpitoare, am înțeles-o și o înțeleg. Pentru ea există genți ca tine, brănduite, de prim rang, primite, de colecție. Și există genți ca mine și ca altele ce se bucură a fi scoase în oraș cu vreo carte ori e-book, și-un portmoneu.
-Și tu ești fericită cu așa, Reeija? Te întreb, pentru că visul oricărei genți, așa ca mine, este să fie plimbată prin cluburi „marfă” cu multe farduri, rujuri, bani, o oglindă, elastice de păr, parfumuri și alte accesorii pe care o fată din zilele noastre le cară după ea. Ești fericită să fii folosită pentru o carte și un portmoneu cu câțiva lei?
-Da, sunt fericită. Sunt fericită pentru că am învățat să iubesc mirosul fiecărei cărți pe care am purtat-o. Sunt fericită că astfel, ea, mi-a dat atenție și m-a prețuit pentru că-i ocroteam cu multă grijă neprețuitele-i cărți.
-Dar cum, cum e posibil una ca asta, Reeija dragă? Tu, tu care ești atât de simplă și… și scuză-mă că-ți zic, atât de lipsită de farmec în simplitatea ta. Pe când eu… eu sunt atât de luxoasă, căci da, eu Dolce sunt o geantă de lux.
-Ahh.. draga mea… eu, la fel ca și tine, fac parte din categoria unor genți de piele. Eu, la fel ca și tine, am una sau două încăperi în care se pot băga lucruri. Eu, spre deosebire de tine, am învățat de la ea că simplitatea-i cea fermecătoare. Am învățat să-mi iubesc și să-i iubesc simplitatea. Restul sunt kitch-uri.
-Offf. Fata asta nu are gusturi. Nu știe ce înseamnă să fii la modă. Nu știe ce înseamnă să fii admirată pentru ultima geantă apărută în colecția X. Bietul meu designer… mi-ar plânge de milă dacă ar știi că eu seara zac într-un sertar și nu mă „rup în figuri” noaptea prin cluburi. Sunt atât de tristă. Atât de nefericită. Atât de prăfuită. Iar aici e atât de întuneric.
-Ahhh… draga mea Dolce, de-ai știi ce frumos e să te prindă razele de soare ale fiecărui apus și răsărit lenevind într-un colț de cameră cu o carte alături uitată.

Da. Sunt o scorpie dintre cele mai scorpii. Îmi chinui gențile în care pun cărți și nicidecum rujuri și parfumuri și oglinzi și farduri și bla bla bla ce se mai pune. O geantă de firmă nu e cu nimic mai folositoare decât o geantă simplă. E doar mult mai scumpă și împopoțonată. Că de făcut, tot aia face.  Și da. Iubesc simplitatea. Ador simplitatea. Venerez simplitatea. Ea, simplitatea, mi se pare de bun-gust. Ea e fermecătoare. Restul sunt kitch-uri și aparențe. Pe când simplitatea, simplitatea-i o comoară. Iar o comoară trebuie prețuită și ocrotită.

Așa că da. Eu aș schimba rolul unei genți care are atâtea lucruri nefolositoare în ea, cu acela de a fi purtătoare de cărți. Și de iubire dacă s-ar putea. Și de frumusețe. Și de cultură. Și de alte valori. Dacă ar fi după mine, aș face în așa fel încât gențile să poarte și să distribuie lucruri valoroase.

Întrebare: Ție ce categorie de genți îți plac?

Aștept cu nerăbdare răspunsurile voastre!

Have fun,

Pishky

Geanta_piele_naturala_canvas_Adel_culori_bej_negru_maro_albastru_1

Viața sănătoasă la tine acasă

Cu acest articol particip la a doua probă Super Blog 2013!

Am devenit din ce în ce mai preocupați de o viață sănătoasă, de ceea ce mâncăm sau bem și de modul de preparare a hranei.
Cum ne asigurăm un regim alimentar sănătos? Începem cu diminețile! Ce poate fi mai bun și mai sănătos decât sucul proaspăt stors al unor fructe, legume, rădăcinoase, verdețuri? Dar ce storcător să folosim pentru a obține un suc bogat, cu pulpă, care să păstreze proprietățile fructelor?

Maică-mea, acu mulți ani, când cu toții eram mult mai tineri, iar eu abia mă țineam bine pe picioare, își punea adesea întrebări de genul. Cam ce storcător să folosească ea pentru ca prichindeața ce făcea de câțiva ani umbră pământului, să mănânce cât mai sănătos (adică EU:D).  Prichindeața (subsemnata) musai trebuia să aibă o alimentație cât mai sănătoasă, ca atunci când avea ea să crească mare, să se facă frumoasă și-naltă ca bradul. Iar acum, la 19 ani fără 4 zile, vorba unui înțelept, fără un metru n-are 2 prichindeața asta :D.

Când eram mică, uram să mănânc. Practic nici nu o făceam. De cele mai multe ori beam un conținut. Nu am fost prietenă cu mâncarea de când mă știu. Așa că-mi încleștam frumos gura și refuzam să mestec ceva. Iar mama, genială de altfel, dădea totul printr-o strecurătoare, iar dacă nu, le băga la storcător. Eram terorizată de storcător. Nu l-am suportat niciodată. Mi-a făcut copilăria un calvar. Pe atunci, pe vremea lui Pazvante Chiorul, storcătorul ăla huruia în ultimul hal! Mă tortura aproape zilnic., mai ales că pe atunci nu erau storcatoare presare la rece care să stoarcă cât mai bine fructele. Pe atunci maică-mea dădea prin storcător de două-trei ori ce rămânea pe pereții storcătorului ca să-i dea prichindeței cât mai mult suc. Iar eu stăteam acolo pe un colț de canapea în bucătărie și așteptam să mi se sfârșească chinurile. Chiar și acum, când folosesc storcătorul/robotul închid ochii și mă strâmb, așteptând să mă terorizeze în ultimul hal. Dar el e prea drăguț și silențios, pentru că tehnologia a evoluat. Mi demonstrează însă pentru a mia oară cât de paranoică sunt și că am rămas cu sechele din copilărie.

Dacă pe atunci uram din tot sufletul și sucul și storcătorul și nu înțelegeam de ce nu mi se ia mie zilnic mâncare și sucuri de la Mc Donalds, acum pot spune că, cel puțin teoretic, sunt adepta unei alimentații cât mai sănătoase și pline de vitamine. Spun teoretic pentru că adesea îmi fac timp să nu mă ating de mâncare sau sucuri naturale, ci ba din contră abia dacă mănânc sau beau și eu ceva o dată în zi. În principal, cea mai sănătoasă masă este cea de dimineață. Atunci trebuie să avem o alimentație cât mai bogată în vitamine, proteine, etc, ca să  oferim organismului energia necesară în timpul zilei pentru desfășurarea anumitor activități fizice și psihice. Într-o alimentație sănătoasă, obligatoriu dimineața, trebuie să găsim fructele, ca de altfel și în restul zilei la masă sau între mese. Când eram eu mică, datorită faptului că erau storcatoare de fructe prin centrifugare, era de preferat să mănânci fructele în starea lor naturală deoarece în suc erau prea puține vitamine. Acum, cu noile oferte de storcătoare prin presare la rece ce oferă o stoarcere completă și păstrarea intactă a conținutului, acum că tehnologia a avansat atât în bine cât și în rău, ne putem bucura de storcătoare cât mai „performante” ce se pliază perfect spre a ne oferi sucuri cât mai pline de vitamine, cât mai sănătoase.

Dar mereu, din afară, ne pricepem de minune să dăm sfaturi. Să spunem altora ce și cum să facă, ce și cum e bine. Iar pentru că eu nu mai am nimic inteligent de spus (de parcă aș fi spus ceva inteligent vreodată), am să-mi închei aici articolul cu o întrebare/două și nu fără a vă lăsa un video care mie îmi pare destul de interesant.

Întrebare: Ție îți plac sucurile naturale și mâncarea cât mai sănătoasă? Tu cum preferi să-ți hrănești organismul?

Dacă ai ceva de spus, de împărtășit cu mine sau cu ceilalți, folosește cu încredere secțiunea de comentarii într-un mod cât mai manierat.

Îți mulțumesc că mă citești, iar dacă îți place ceea ce scriu te învit să dai un like pe Facebook AICI sau un Subscribe (coloana din dreapta sus) și astfel vei fi mereu la curent cu ce postez.

Have fun,

Pishky

sursă youtube (user HuromRomania )

Frumoasă cu un scop precis

Acest articol este primul articol din concursul Super Blog.

„Știați că Toyota Corolla este cea mai vândută mașină din toate timpurile? Să fie oare aspectul cel care seduce? Sau funcționalitatea? Frumusețea si fiabilitatea se întâlnesc acum în noul model Corolla, lansat de curând și pe piața din România.” Despre asta am să bălmăjesc în continuare,  căci asta-i prima temă.

Super Blog a început luni. Prima propunere de articol tot atunci. Am vrut să scriu de luni, 1 octombire 2013, dar mi-am amintit că tocmai treceam printr-o altă apocalipsă. Trăiam o zi cumplită în care așteptam să se dezintegrese frumos Pământul și să ne transformăm cu toții în praf cosmic. Dar.. deh.. o altă zi în care apocalipsa a dat greș. Dar eu nu știam asta pe 1, așa că am așteptat să treacă frumos apocalipsa și să mă declar pentru a nu știu câta oară supraviețuitoare (cred că pământenii sunt adevărați eroi ai întregului univers la câte apocalipse au supraviețuit). Am așteptat să scriu după apocalipsă.

Trebuia să scriu ieri. Dar am apucat să scriu abia azi.

Dacă am supraviețuit o apocalipsă… și tot suntem noi cu mai multe vieți, ceva mai rău ca pisicile, ne mai așteaptă una pe 13 octombrie. Damn, tu Universule, nu știai că atunci e ziua mea. Eu nu vreau mă apocalipsă. Eu vreau mașină pe 13. Și carnet 😀 (da da.. la 19 ani n-am carnet. punct). Parcă tu dragă Universule erai atent la dorințele imense ale chiriașilor tăi și le îndeplineai. Acu ce faci? Îmi dai apocalipsă în loc de mașină și carnet? Păi se poate?

Sunt o fire visătoare. Așa m-au conceput pe mine ai mei. Cu capul în nori 99.9% din timp, căci da, 0.1% sunt cu capul pe umeri, am o logică de sperii pe toată lumea și o maturitate incontestabilă. Tocmai de aceea vreau o mașină pe care nu o să mi-o cumpere nimeni. IEEEI.

Pe lângă faptul că-s o fire visătoare, îs și una destul de pretențioasă.  Așa că mașina aia pe care o vreau eu și nu mi-o cumpără nimeni ar trebui să fie dotată cam cu tot ce se poate și nu se poate. Dacă ar fi posibil ar trebui să meargă și singură: să conducă singură, să știe singură legile de circulație, să-și bage benzină singură și alte chestii :D.

Cred că oricare și-ar dori o mașină fiabilă. Adică, știți voi, cu o durată de viață cât mai mare, o anduranță mare, un habitaclu odihnitor și o eleganță aparte. Pentru oricare îi important să se simtă bine într-o mașină în timpul condusului, nu? Fiecare își caută mașina perfectă. Pentru mine mașina perfectă ar trebui, după cum am spus, să facă ea totul. Cum asta nu se poate, m-aș mulțumi și cu o mașină semi-perfectă. Iar asta nu înseamnă că am pretenții mai mici, ci doar mai tai din ele de pe listă. Cele care rămân sunt la fel de mari.

Probabil, ca orice om sănătos care-și pune întrebări, vă întrebați ce mi-aș putea eu dori de la o mașină. Ori dacă nu eu, oricine altcineva. Practic asta se întreabă cei care le construiesc. Ce ne-am dori noi cei care am vrea să le achiziționăm. Ce ne-ar mulțumi și ne-ar face fericiți. Apăi, cei de la Toyota, s-au gândit din plin la cele de mai sus crând noua Corolla (cel puțin pentru mine :D). De ce spun asta? Păi are chestii pe care eu le visez cum ar fi următoarele enumerate puțin mai jos.

Îmi doresc o mașină inteligentă și „grijulie” ale cărei faruri să stea să-mi lumineze mie calea până intru în casă, iar apoi să se stingă. Pe lângă asta ar trebui să aibă cameră video pentru marșarier. Știu că nu te poți numi șofer adevărat dacă nu știi să controlezi mașina cu spatele, din oglinzi, dar tehnologia avansează. Ar trebui să mai aibă și niște senzori de parcare atât cu fața cât și cu spatele pentru căpiații ca mine a căror atenție e cu totul în altă parte. Și dacă tot are senzorii ăia de parcare de ce nu ar parca și singură, eu controlând doar viteza? Da, să dea singură cu spatele și cu fața până se parchează cum trebuie. Acum, cum lenea e mare, de ce să mă chinui să scot cheia din buzunar, din geantă sau pe unde o fi ea, când pot să mai existe niște senzori care să o vadă și să deschid și să pornesc mașina prin simpla existență a unei chei undeva în buzunarul meu? Dacă tot are sistem audio și alte chestii, de ce să mă chinui eu să nimeresc volumul când ar putea exista niște butoane pe volan? Și dacă tot s-a dezvoltat tehnologia, de ce nu ar fi bordul și cu butoane și cu touch? Și dacă tot e construită având la bază alte mașini construite, de ce să nu preia și dotările lor: suport pahare, cotiere bla bla bla? O da… și cum să uit tocmai de asta. Orice mașină, din punctul meu de vedere, ar trebui să aibă airbag-uri de jur-împrejur.

Da.. cam așa mi-aș vrea mașina. Și cum visele sunt gratis, rămân cu ele. Din fericire, sau din păcate, cei de la Toyota așa au construit noua Corolla, cu ceea ce am specificat eu mai sus. O mașină frumoasă, elegantă și odihnitoare, ce oferă o panoramă plăcută simțurilor fiecăruia, cu un design nou și plăcut ochiului. Poate ceea ce am scris eu mai sus sunt chiar răspunsurile întrebărilor din introducere. Poate acestea o fac să fie cea mai vândută mașină la ora actuală. Are tot ce și-ar dori un conducător auto: siguranță, eleganță și fiabilitate.

Mai mult de atât nu mai am ce spune, așa că vă las mai jos poze. Poze cu mașina, desigur.

 Întrebare: Ție ce-ți inspiră noua Corolla?

 

 

Super Blog 2013

participsuperblog2013_200x200

E toamnă. Și dacă-i toamnă, prin blogosferă bate la ușa mai multor bloguri așa numitul Super Blog. Toamna asta, Super Blog bate și la ușa mea. Și dacă tot bate, m-am hotărât să fiu o gazdă bună și să-i deschid larg ușa blogului meu. Cum se va simți Super Blog în casa mea virtuală, n-am de unde să știu. Sper doar să-i fiu o gazdă bună, o gazdă demnă de musafirul meu. În consecință, am să mă străduiesc să-i onorez toate propunerile de articole și să ajung până la sfârșit.

Concurenții, la această ediție, se anunță a fi mari și tari. O grămadă de oameni care știu cu adevărat să scrie, printre care și profa mea de română (al cărei blog îl puteți accesa dând click AICI. Merită citit). Dar sinceră să fiu, mă bucur. Mă bucur pentru că fiind vorba de același concurs și aceleași provocări, suntem tratați ca de la egal la egal. Iar eu nu pot fi decât mulțumită să mă aflu într-un concurs pe picior de egalitate cu una din profesoarele mele. Ce poate fi mai minunat de atât? Adică, vreau să spun că este minunat faptul că pot încerca să mă autodepășesc pe mine având asemenea „rivali” în competiție. Dar, vom vedea ce va ieși la sfârșit. Sfârșit care va avea să vină abia prin decembrie.

În încheiere, vă invit și pe voi să vă înscrieți în competiția Super Blog. Să vă provocați să scrieți pe teme impuse fără a vă ieși din propriul tipar. E interesant să faci asta. Și frumos.

P.S.: Țin să îi mulțumesc lui Emil că m-a bătut la cap să mă înscriu. De asemenea țin să îi mulțumesc lui Alex că m-a bătut la cap să nu mai amân înscrierea.

Dacă ai ceva de spus, de împărtășit cu mine sau cu ceilalți, folosește cu încredere secțiunea de comentarii într-un mod cât mai manierat.