SuperBlog – candidatul care promite și face tot!

Am făcut două dușuri fierbinți. Am băut trei ceaiuri de fructe. M-am îmbrăcat lejer și m-am dus să dau o tură de cartier, două de parc și cinci de casă. Și nu, nu mi-am golit mintea și nici inspirația nu a catadicsit să vină la mine. Știți voi chestia aia cu, toată inspirația să vină la mine? Ei bine, în cazul de față, toată inspirația a fugit de la mine.

super blog

***Creație proprie

I-a venit cuiva, dar nu dăm nume, căci nu-i frumos, ideea trăznită de a mă numi în funcție drept consilier de imagine al SuperBlogului, când eu, biata de mine, habar nu am cu ce se mănâncă consilierii de imagine, astfel încât să fie digerabili și să nu-mi pice greu la stomac (e sensibil, sărăcuțul).

Dar dacă mă numi, zic să-ncep cu logo-ul candidatului SuperBlog în blogosferă, că doar orice candidat are nevoie de un logo, corect?

logo super blog

***Creație proprie

Apoi, cred că ar trebui să vă spun calitățile candidatului SuperBlog la titlul de cel mai creativ concurs blogosferic intergalactic, nu?

Ei bine, SuperBlog dă liber la scris tuturor greșelilor gramaticale nu dă mână liberă la scris tuturor greșelilor gramaticale. Există o spioană Raluciano-Gabriliano-Cinculiană, atentă la fiecare eroare gramaticală, gata să taie capetele tuturor celor care îndrăznesc să aducă vreun prejudiciu sfintei gramatici.

Deci dragilor, candidatul SuperBlog vă promite exterminarea de pe fața blogosferei a tuturor acelora care comit greșeala de a denigra limba română. !!!ATENȚIE: spioana Raluciano-Gabriliano-Cinculiană veghează asupra tuturor.

Și, dacă vă întrebați cum arată această spioană, ei bine așa:

oaie

Sursă: spioana în cauză

Apoi, candidatul SuperBlog promite pierderea creativității și inspirației voastre, exact în momentele de cumpănă, când aveți mai mare nevoie de ele (când apare proba, pe timpul ei, înainte de deadline și după deadline).

În plus, candidatul SuperBlog promite mulți nervi pe parcursul domniei sale. Desigur, la sfârșitul acesteia nervii dispar ca prin minune. Încă nu s-a găsit o cauză exactă a acestei manifestări.

Candidatul, pe lângă cele de mai sus menționate, promite strânse legături ulterioare între toți cei implicați în guvernarea sa, asupra întregii blogosferi. Țin minte că, atunci când eu am pășit, sfioasă, în lumea acestui candidat, la îndemnul lui Emil Călinescu, adept al doctrinei SuperBlog, am început încă din primele zile să leg prietenii. Iar acum, la un an de când sunt dedicată trup și suflet doctrinei, pot spune, cu o mână pe inimă și una pe Biblia gramatici Cinculiene, că se creează strânse legături între membrii pentru bișniță cu o măslină, cu o alună.

Ce mă bucură cel mai tare, în momentul de față, este faptul că am ieșit de sub atenta supraveghere a spioanei Raluciano-Gabrilioano-Cinculiană, fiind acum doar sub supraveghere (ferească-i sfântul pe cei care încă mai sunt sub atenta ei supraveghere, de vreo greșeală gramaticală), cât și alăturarea mea unei echipe lărgite de imagine a candidatului SuperBlog, formată din partenerii media și bloggerii parteneri. Mă bucur așadar să lucrez de acum cu Bianca Bîzîiac, precum și cu toți ceilalți.

Dacă vrei și tu să te alături doctrinei SuperBlog și să sprijini candidatul care promite și face tot, ori dacă vrei să vezi ce înseamnă să-ți pierzi creativitatea atunci când ai mai mare nevoie de ea, ori chiar să-ți testezi lungimea, elasticitatea și rezistența nervilor tăi, stai pe-aproape și fii la curent cu noutățile și următoarele aderări.

***Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Să fie oare internetul atât de rău pe cât pare?

internet

Eu zic că NU!

Pentru mine cel puțin, internetul nu a avut un impact negativ cum tinde să aibă pentru ceilalți. Eu văd internetul ca pe o comunitate foarte mare. O comunitate care îți poate aduce multe beneficii, precum ar fi dezvoltarea personală căci, în primul rând, trebuie să avem în vedere propria noastră evoluție.

Am descoperit internetul pe când eram în clasa I. Dar nu l-am descoperit tocmai în profunzimea lui. Pentru mine, pe atunci, internetul însemna MIRC. Țin minte că stăteam lângă tata și lângă mama când vorbeau cu prietenii lor de prin alte părți. Era mai interesant decât vorbitul la telefon, pe vremea aia.

Apoi, cu trecerea timpului, ai mei m-au lăsat să petrec mai mult timp în fața calculatorului. Nu mult, dar atât cât să învăț să folosesc calculatorul, cât și să mă învăț cu internetul și lumea lui. Și, tot bâjbâind și bâjbâind, am ajuns să mă pricep mai bine ca mentorul meu, tata. Nu degeaba se spune că elevul își depășește profesorul de cele mai multe ori. Eu fac parte din aceste fericite cazuri.

Ca să merg tot în ordine cronologică, am să vă spun că-n școala generală am dat peste Hi5. Mi se părea interesant. Mă fascina. Și strânsesem în jurul meu o comunitate. Comunitatea mea de prieteni din offline, căci pe atunci cam așa stăteau lucrurile. Dădeai cerere de prietenie cui cunoșteai. Sau cel puțin eu făceam asta. Ulterior, la începerea liceului, am descoperit Facebook-ul. Nu era de foarte mult timp lansat pe piață. Era la început. Dar cu o interfață mult mai plăcută ca a Hi5-ului. Și cu mult mai mulți oameni care erau fascinați de el. Pe atunci am zis să-l încerc. Acum, nu m-aș mai despărți niciodată de el. Și asta nu pentru că sunt vreo dependentă. Nu. Aș putea oricând renunța la calculator și internet pentru o vacanță în natură. Acum nu m-aș putea despărți de el datorită faptului că a adus în viața mea mulți oameni frumoși. Foarte mulți oameni frumoși. Oameni care m-au ajutat să mă dezvolt. Oameni care mi-au oferit ajutorul lor și unii chiar experiența lor de-o viață. Mi-au oferit sfaturi. Mi-au alinat suferința atunci când am avut nevoie. Pe scurt, mi-au fost alături.

În jurul Facebook-ului și a internetului, în general, există o comunitate mare, formată din comunități mai mici. Ca o multinațională, cu mai multe sedii și departamente. Eu fac parte din mai multe comunități mici, comunităti care s-au format în jurul blogurilor. Comunități de oameni minunați, plini de voie bună, de idei, inspirație și cuvinte frumoase. Una dintre aceste comunități ar fi chiar comunitatea SuperBlog, despre care aș vrea să și vorbesc, căci merită.

superblog

Comunitatea SuperBlog s-a format în jurul concursului cu acelaș nume. Când am pășit pentru prima dată ca membru oficial prin participarea mea, anul trecut, în 2013, eram stingheră. Nu mă simțeam a fi tocmai la locul meu, dar am zis să stau până la capăt. Să văd cum este până la capăt, indiferent de cât de dur e traseul și de oamenii pe care-i întâlnesc și care, din anumite puncte de vedere strict subiective, nu-mi plac. De-a lungul concursului am întâlnit fel și fel de oameni. Unii care să rezoneze cu mine, și alții cu care să nu pot avea efectiv tangențe ulterioare. Totuși, comunitatea care se strânsese online, nu era nici pe departe la fel de frumoasă ca acea comunitate care s-a întâlnit în offline, la Gala SuperBlog din decembrie. Atâția oameni care uitaseră cu totul de punctaje și de locurile din clasament. Atâția oameni care erau doritori să se vadă și față în față, nu doar profil în profil. Oameni dornici să-și împărtășească gândurile și experiența acumulată pe durata concursului. Oameni care cu câteva seri înainte spuseseră că nu mai participă și nu mai vor să audă de așa ceva, promiteau acum că se vor reînscrie pentru a ne putea reîntâlni. Cu mulți dintre ei, am rămas prietenă. Cu mulți dintre ei m-am reîntâlnit în diverse circumstanțe: alte gale, alte proiecte blogosferice. Iar noi eram mereu împreună, povestind prin pauze ce am mai făcut de când nu ne-am mai văzut și cum ne pregătim să abordăm concursurile care vin și, mai ales, cum abia așteptăm să ne revedem la Gala SuperBlog din decembrie 2014.

Pentru mine, cum spuneam și la început, internetul nu a avut deloc un impact negativ. Absolut deloc. Pe mine m-a ajutat să mă dezvolt alături de oameni, atât în online, cât și în offline. Internetul, deși te ține legat de un calculator/tabletă/telefon ca să-l poți accesa, uneori te scoate și din casă. Și asta e minunat. Internetul e minunat căci, poate dacă nu ar fi fost el, cu siguranță nu aș fi ajuns să cunosc toți acei oameni frumoși: de la participanți, până la organizatori și sponsori. Pentru a fi frumos și folositor, cred că internetul trebuie folosit cu cap.

internet

Articol înscris în competiția SuperBlog 2014.

Straja. Parc de aventură. Distracție pe măsură

Am colindat prin Straja încă de când eram copil. Pe atunci, ea nu arăta chiar cum este acum, dar avea pârtii de schi care se aflau printre cele mai frumoase din țară. Vizitam Straja, iarna, cu părinții, în intenția de a mă învăța tata să schiez. Însă singurul lucru pe care îl obțineau de la mine era asta: „Ajutoooor!!! Criminaliii!!! Mă omoară!!!!”. Și nu. N-au reușit să mă învețe să schiez. Am învățat mai târziu. Asta este însă o altă poveste, ce poate am să o povestesc într-un articol viitor. Să rămânem însă la subiectul acestui articol, subiect pe care îl veți descoperi parcurgând rândurile de mai jos.

Cel mai recent am fost în Straja iarna trecută, cu ocazia galei de premiere a SuperBlog-ului, ediția de toamnă. M-a bucurat tare mult că am fost cazați aproape de pârtie, la Vila Alpin, căci pârtia este una din marile mele iubiri pe timp de iarnă. Oamenii de acolo au fost tare primitori, iar vila/cabana în sine îți oferea confortul necesar unui sejur la Straja. Mi-a plăcut asta și, dacă ar fi să merg din nou la schi în Straja, acolo m-aș caza. Plus că mâncarea este excepțională. Jos pălăria.

Muntele însă nu reprezintă o atracție turistică doar iarna. Frumusețile lui pot fi valorificate și vara, prin drumeții, căci drumețiile sunt destul de complicate iarna și chiar interzise pentru siguranța turiștilor. Vara însă, pe lângă drumeții, în Straja, mai sunt posibile și alte activități căci, conform surselor mele, există un parc de aventură în Straja. Iar un parc de aventură este o sursă nesecată de adrenalină. Exact plusul de care un turist are nevoie pentru o vacanță la Straja de vis.

Sinceră să fiu, n-am avut ocazia să mă bucur de adrenalina dintr-un parc de aventură. Până acum am făcut alpinism doar în cadrul unor acțiuni organizate, de câteva ori pe an. Cu siguranță însă, într-un parc de aventură lucrurile ar sta altfel, căci posibilitățile de a te bucura de acest sport extrem sunt mult mai variate decât în cadrul unui eveniment organizat. Iar pentru mine aventura este acel impuls care-mi face inima să bată și mă ține în viață. Aș putea spune că respir adrenalină, de cele mai multe ori, prin toți porii mei. Așa că, dacă se vrea, din punctul meu de vedere, se poate pune taxă pe aer. Am ce să respir.

Un parc de aventură nu înseamnă doar adrenalină. El poate fi și cheia stimulării ieșirii din zona de confort și depășirea propriilor limite în vederea întrecerii cu propria persoană. E o senzație de nou, de fiecare dată. E ceva inedit, iar aventura din parc îți stimulează întregul organism. Îl activează, ca să zicem așa. Asta înseamnă pentru mine activitățile dintr-un parc de aventură și, cum o să am ocazia, vara viitoare, am să dau o fugă până-n Straja, că-i aproape. Și am să petrec o zi întreagă în parcul de aventură. Iar în zilele ce vor urma, că va fi o vacanță mai lungă, am să fac drumeții. Iubesc drumețiile pe munte. Mă revigorează.

Dacă vrei și tu să ai parte de aventură, trage o fugă până-n Straja și bucură-te de adrenalina pe care o vei obține în parcul de aventură. Și, dacă n-ai unde să stai, cazează-te la Vila Alpin. Sunt oameni faini și primitori. Iar locul ăla o să-ți placă, atât pentru confort, cât și pentru faptul că-i aproape de parc. Ahh… și era să uit, priveliștea asupra Munților Parâng este absolut minunată!!!

Copilăria mea alături de domnul televizor

Am avut o copilărie fericită. Am făcut numa tâmpenii. M-am băgat pe sub mașini, îmbrăcată în alb și am ieșit neagră (ajutor de atelier… deh). Am tăiat hainele mamei, din sertarele pe care le-am putut deschide, iar apoi le-am dat cu ruj. Am spart geamul unui camion, pe ulița de la țară, iar apoi m-am furișat în grădină și l-am lăsat pe bunicu să se descurce cu domnul șofer. L-am închis pe bunicul în beci, în vacanța din octombrie-noiembrie, clasa I, pentru că nu a vrut să mă ajute la mate (a stat închis toată ziua… nimeni nu i-a auzit strigătele de disperare, cu excepția mea, desigur), cât și multe alte copilării d-astea. Dar, nu în ultimul rând, m-am uitat și la televizor. Am crescut și cu el, nu doar făcând tâmpenii după tâmpenii. Pardon… copilării.

Iar cei de la MarketOnline mi-au propus, prin intermediul SuperBlog, să vorbesc despre TV-ul copilăriei mele, și TV-ul din prezent, făcând un fel de paralelă între ele.

smart tv 3d

N-am prins televizoarele alb-negru, dar le-am prins pe cele color și cu tub. Iar GoldStar-ul de mai jos este televizorul copilăriei mele. Apropo, e de-o vârstă cu mine, bătrânul, face și el acușica 20 de ani. Sau am impresia că deja i-a făcut. Totuși, făcând parte din familia noastră și încă funcționând al naibii de bine, l-am păstrat.

Vreau să-i mulțumesc, televizorului de mai sus, pentru copilăria minunată pe care mi-a oferit-o alături de Tom și Jerry, Ciocănitoarea Uddy (care încă mai era), Popeye Marinarul și desenele cu Winnie the Pooh. Petreceam mult timp, cu tata, dimineața, mai ales duminica, uitându-ne amândoi la televizor. Acum înțeleg că, de fapt, el profita într-un fel că mă uitam eu, ca să se uite și el. Ohh, și receiver-ul nemțesc cu ajutorul căruia prindeam desene nemțești. Așa am învățat eu germana când eram mică.

E o piesă de muzeu, având în vedere ce televizoare sunt acum: Smart TV-uri 3D și alte d-astea sofisticate. El va face însă mereu parte din familia asta și, mai ales, din copilăria mea.

Când eram mică, nu că acum aș avea mulți centimetri în plus față de atunci, îmi imaginam mereu cum vor arăta lucrurile care mă înconjurau în prezent, în viitor. Și singurul lucru care bate cât de cât cu ceea ce îmi imaginam eu în privința televizoarelor, este faptul că acum sunt plate. În rest, îmi imaginam atunci, dar îmi imaginez și acum, cum că oamenii pot trece prin televizoare direct în mijlocul acțiunii. Cel puțin, când mă uitam la desene, voiam să trec prin televizor acolo, alături de personaje. Dar nu, oricât m-aș fi chinuit, n-am reușit nici până în ziua de azi.

Pe atunci, nu-mi puteam închipui că televizoarele se pot conecta la internet, ori la smartphone-uri, căci pe vremea aia eu nici măcar nu știam că așa ceva există, cum nici cei mici, acum, nu știu ce e aia o dischetă (strămoșul stick-ului).

Nu mai există televizoare cu tub, în comerț mă refer, căci prin casele oamenilor cu siguranță mai găsim. Acum există oferte de Smart TV-uri 3D, cu conexiune la  internet și la propriul smartphone. Ceea ce mi se pare foarte tare. Tehnologia evoluează, iar noi evoluăm odată cu ea. Și, poate că în viitorul apropiat, eu mă voi putea bucura de dorința mea. Voi putea trece prin televizor, cu mintea și implicit cu fizicul, direct pe scena acțiunii filmului sau desenului meu preferat. Cu siguranță, cândva, se va putea face și asta, la cât de mult au evoluat lucrurile în doar câțiva ani, căci a fost un fel de explozie a tehnologiei. Sper doar să mai fiu în viață atunci când tehnologia va ajunge și la acel nivel.

Apropo, dragi cititori, pentru că vă știu tare drăguți și pentru că luni, 13 octombrie, vine chiar ziua mea, poate sunteți atât de buni încât să-mi luați și mie un Smart TV 3D, ca cel de mai jos, la reduceri. Faceți chetă cu toții, că nu mă supăr.

smart tv 3d

De ce așa și nu invers?

Nu știu la ce subiect vă așteptați, despre ce credeți că vreau să vă povestesc, scriu, așternând cuvinte, dar eu azi vorbesc despre epilare. Și da, știu că ăsta nu-i unul din subiectele pe care obișnuiesc să le abordez, de obicei, pe blogul meu. Totuși, fiind o nonconformistă, mă pot mula ușor pe orice fel de cerință și subiect. Așadar, să vorbim despre epilat, epilare și epilatoare. Pam Pam.

Am fost întrebată, printr-o cerință, ce fel de epilare prefer dintre următoarele două: cu ceară, sau definitivă.

intrebare

Și-am stat și m-am gândit. Serios că m-am gândit. Răspunsul meu, după o lungă și profundă analiză? La naiba cu durerea din două-n două săptămâni. Faza cu definitivul îmi surâde.

Una din mătușile mele, că am atât de multe încât nu le pot număra nici pe degetele de la mâini și de la picioare, îmi povestea acum ceva timp că ea s-a epilat definitiv, undeva la un salon din București. Și, povestindu-mi ea ce și cum, a început oarecum să-mi surâdă ideea. Desigur, bărbații n-ar înțelege asta, dar, cu siguranță, cele care mă citesc, cunosc sentimentul ăla groaznic al epilării cu ceară, în mod frecvent. Sinceră să fiu, prefer de zece mii de ori mai mult lama, decât ceara. Nu sunt tocmai o adeptă a durerii regulate.

Și uite așa, tot căutând și tot aflând diferite lucruri, am dat peste epilatorul care asigură o epilare definitivă și anume silkn glide. Acesta, cel anterior precizat, este primul epilator cu lumină pulsată (HPL), care nu folosește consumabile. Și, probabil, la fel ca și mine, vă întrebați cum poate el să asigure o epilare definitivă, pentru tot restul vieții, nu? Ei bine, epilatorul dă 50.000 de impulsuri ce, împreună cu lumina pulsată, asigură epilarea definitivă.

epilare definitiva

De ce lumină pulsată și epilare prin alunecare? M-am întrebat și asta, aflând că lansarea impulsului și alunecarea acestuia mai departe, ne permite să nu mai așteptăm să se încarce și, lumina pulsată este cea mai bună, la nivel de tehnologie vorbind, de a lucra cu un nivel de energie mare, ceea ce permite de fapt acoperirea mai bună a pielii, evitând tratarea aceleiași zone de mai multe ori.

Cum acționează însă mai exact epilarea prin lumină pulsată, ceea ce duce la epilarea definitivă? Este un proces destul de complicat, pe care am să vi-l explic în câțiva pași foarte simpli. Se pornește de la teoria phototermolizei selective(ceea ce înseamnă, pe scurt, distrugerea prin încălzire la lumină). Astfel, energia optică dezactivează creșterea părului. Cum se întâmplă asta? Firul de păr absoarbe energia din lumină și o transformă în căldură, în timp ce epiderma și țesutul înconjurător sunt răcite activ. Melanina, care este pigmentul din firul de păr, absoarbe de fapt lumina pe care o transformă în căldură, oprind astfel creșterea firului de păr pe un termen foarte lung de timp.

Apropo, ceea ce am scris în paragraful de mai sus, se întâmplă, la nivel tisular, în câteva fracțiuni de secundă (adică absorbția energiei de către melanina din firul de păr, transformarea acesteia în căldura și stagnarea implicită a creșterii firului de păr). Cât de tare poate fi asta, nu? Aproape fascinant. Și fără durere.

Mai jos, am să vă las un filmuleț în care veți putea vedea, pe viu cum ar veni, cum funcționează de fapt acest epilator. Până atunci, sunt însă curioasă ce metodă preferați voi: cu ceară, sau definitiv?

Sursă Youtube (user Vintila Otto)

Călătorind prin timp

Am ajuns, uneori, să mă chinui să scriu. Cuvintele pur și simplu nu vor să iasă de acolo de unde s-au ascuns. Aș vrea doar să-mi închid ochii și să-mi las gândurile să zboare acolo unde-și doresc ele, iar cuvintele mele să mi se perinde prin fața ochilor minții, așa cum făceau odată. Totuși, eu stau cu ochii într-un televizor, uitându-mă la Doctor House. Nici nu înțeleg de ce. De ce mă uit printr-un televizor la acțiunea dintr-un spital, când zilnic stau închisă între pereții unuia. Dar na, creierul meu nu funcționează chiar la parametrii normali în momentul ăsta.

toyota aygo

Dar închid totuși ochii. Și mă întorc în timp. Îmi las gândurile să zboare printre amintiri. Să se ducă unde vor ele. Nu le mai țin închise dincolo de gratiile închisorii propriei minți. Acum se dezlănțuie. Aleargă printre vise, dar și visuri, ce aparțin unui copil zburdalnic.

18 ani. Din nou. Dar nu par a fi cei pe care i-am avut în trecut, atunci când a venit și vremea lor. Nu par a fi ei deloc. Sunt niște 18 ani din prezent, dar cu siguranță provin din trecut, iar trecerea timpului peste ei și-a lăsat pur și simplu amprenta. Ăștia 18 ani, mi-au adus o mașină. O Toyota Aygo. Drăgălașă foc. Frumoasă, gingașă. Și jucăușă. Mai presus de toate e jucăușă, căci roțile ei mă poartă peste tot în gândurile mele.

Nu știu cum se face că am întâlnit-o. Dar am închis ochii și m-am trezit în fața ei. În gând, am 18 ani. Dar fizicul meu știe că se află captiv între niște pereți de spital, la 20 de ani. Are un X, iar din priviri, îi schimb culoarea. Roșu. Roșul îmi place. Și alb în exterior. O ating ușor. Trec cu mâna peste caroseria ei albă. Îi deschid ușa și mă urc la volan. N-am permis, dar tocmai am învățat să conduc. O pornesc. Și plec în plimbare cu ea. Mă afund în scaunul ei moale, care se mulează perfect pe formele corpului meu. E confortabil. Și călduros. Oferă un mediu ambiant, interiorul. M-aș lăsa condusă de ea, oriunde. Iar noaptea… noaptea aș transforma-o în propria mea cameră de hotel.

toyota aygo

Noua Toyota Aygo

O las să alerge pe asfalt. Gândurile mele i-au accelerat mersul, căci acum fuge odată cu ele. Zbor cu ea până la Aurorele Boreale, apoi mă duce prin China, în Munții Curcubeu. Ne punem pe vapor și traversăm oceanul către Japonia. Apoi către Australia. Face cunoștință cu cangurii. Îi plac. Și cangurii par să o placă. Trecem în Africa, salutăm politicos girafele și-și face niște tatuaje la cactuși. Ne îmbarcăm pe alt vapor și vizităm America din Sud până în Nord. Apoi ne întoarcem în Europa noastră. O străbatem în lung și-n lat. Îi cunoaștem cultura și ne împărtășim cunoștințele.

Se face repede plăcută printre cei din jur, până ce străinii pe care i-am întâlnit îi iau surorile în alte țări, căci se folosește de sloganul ei preferat, „Go Fun Yourself!”. Iar cu asta dă pe spate pe oricine. Cu toții avem nevoie de un astfel de sentiment. Iar noua Toyota Aygo ne ajută să-l experimentăm. Dar nu se supără că surorile ei pleacă. Se bucură că va avea mereu un loc pe unde să poposească prin străinătate, la câte rude i-au plecat. Cei mai mulți s-au îndrăgostit, pe lângă design-ul ei interior și exterior, de faptul că-și pot conecta smartphone-ul la sistemul multimedia x-touch. Pentru majoritatea, existența noii tehnologii în mașina personală este un „must have”.

În plimbarea noastră au trecut zile, săptămâni, luni, până s-a făcut un an. Și apoi, brusc, printre propriile gânduri, reflectări și visări, a trecut și-al doilea. Deschid ochii. Aceeași cameră cu patru pereți, din spitalul Bagdazar-Arseni. Același loc captiv al trupului, căci gândurile minții mele trec dincolo de granițele lui. Străbat întregul Univers. Iar apoi se întorc mereu la mine să mă bucure. Să-mi aducă viața de dincolo de cei patru pereți, pentru că asta înseamnă „Go Fun Yourself!”, pentru mine.

Particip la SuperBlog. Iar

Postul ăsta chiar nu vreau să fie lung. Azi am pedalat, conform Google Maps, aproape vreo 50 de km(cu plimbările din afara traseului), iar mâine, tot conform Google Maps, voi parcurge un traseu în jur de 63 de km, fără alte plimbări pe care o să le mai facem în afara traseului deja stabilit.Tot ceea ce vreau acum este un duș și-un somn dulce. Prin urmare, cuvintele mele de azi vor fi puține. Foarte puține.

Despre pedalatul de weekend cred că am să vă vorbesc mâine. Sau dacă nu mâine, luni cu siguranță. E foarte frumos și vreau să vă povestesc și vouă.

super blog

Probabil mulți m-ar întreba de ce mai particip la SuperBlog și la astfel de concursuri. Ei bine, de data asta, particip în primul rând pentru a mă obișnui cu jurizarea total subiectivă și nici pe departe obiectivă, așa cam cum ar trebui să fie, a jurului.  În al doilea rând, la SuperBlog se leagă prietenii, iar de-a lungul concursului descoperi oamenii, așa cum sunt ei cu adevărat și în spatele blogurile pe care scriu, în spatele tuturor acelor cuvinte frumoase. Particip pentru oameni. Pentru echipă. Pentru bloggeri. E o comunitate frumoasă, iar cu fiecare ediție se alătură și alții.

Totuși, nu doar astea sunt motivele pentru care particip. Pe lângă cele două, particip pentru a primi noi provocări și pentru a mă familiariza din ce în ce mai mult cu scrisul pe teme diverse, impuse de către sponsori. Plus că, prin fiecare temă în parte învăț ceva nou.

Mă înscriu pe 13. 13 e o zi specială pentru mine. Foarte specială. Pe 13 sunt născută, iar 13-le pare să mă urmărească peste tot. Asta mă bucură. Iar dacă 13-le meu e cu noroc pentru mine și pentru tot ceea ce înseamnă fericire în viața mea, am hotărât să mă înscriu pe data de 13. Nu știu dacă asta se va lăsa cu urmări. Dar dacă se va lăsa, sper să fie bune. Pline de noroc, de fericire și de împlinire pentru mine.

Așadar, 13-le să-mi fie cu noroc! Cu mult noroc!