„Calea Eroilor” în patrimoniul mondial UNESCO

Aveam de gând să scriu multe cuvinte în cadrul acestui articol. Între timp însă, m-am răzgândit. Mi-am dat seama că nu ar citi nimeni, un articol cultural, atât de lung. Așa că astăzi doar am să vă povestesc despre ce este vorba, iar în zilele ce vor urma, voi împărți articolul ce aveam de gând să-l scriu azi, în mai multe articole. Merită. Chiar merită să citiți, pentru propria voastră cultură și pentru propriile voastre cunoștințe ce vor fi cu siguranță îmbogățite.

Deși m-am născut în Târgu-Jiu, iar de aproape 20 de ani îi fac umbră pământului din zonă, multe dintre datele culturale ce erau scrise pe fiecare roll-up în parte, nu le știam. Dar mă bucur că le-am aflat. Multe dintre ele sunt chiar interesante și care merită știute atât de către noi, locuitorii orașului, cât și de restul românilor și chiar și a străinilor.

Pe data de 16-17 august 2014, „Calea Eroilor” și Centrul Vechi al orașului Târgu-Jiu au fost pline cu tot felul de informații, scrie pe roll-up-uri, informații despre Brâncuși, axa lui Brâncuși („Masa Tăcerii”, „Aleea Scaunelor”, „Poarta Sărutului” și „Coloana Infinitului), cum a fost construită această axă, care a fost motivul construirii ei,. cât și cine a fost inițiatoarea acestei frumuseți, dar și informații despre trasarea în linie dreaptă, pe direcția V-E, a străzii „Calea Eroilor” din Târgu-Jiu.

Toate acestea, au fost făcute în cadrul proiectului „2015 – Calea Eroilor în patrimoniul mondial UNESCO”, căci, sincer, merită ca această axă, axa lui Brâncuși să se afle acolo. Așadar, vizitatorii orașului, cât și locuitorii acestuia, s-au putut bucura în aceste două zile de o multitudine de informații, cât și poze cu acte vechi, aparținând lui Brâncuși (certificat de naștere, de căsătorie, acte de proprietate etc.). Per total, acțiunea mi s-a părut una tare interesantă, iar oamenii păreau încântați de ea, cât și de informațiile pe care le aflau despre Brâncuși, construirea axei și greutățile întâmpinate pe perioada construirii ei.

Mai joi, am să vă las poze cu acele roll-up-uri, ca dovadă a existenței lor și a proiectului, iar în postările ce vor urma (nu știu cât vor dura aceste postări), voi scrie și informațiile de pe roll-up-uri. Desigur, nu toate în același timp, ci voi cumula câteva roll-up-uri cu informațiile lor, în fiecare articol în parte. Sper să vi se pară și vouă interesante informațiile și să doriți să aflați mai multe lucruri, asta pentru că nu ați putut să fiți prezenți în Târgu-Jiu, în aceste două zile.

 

Dragă domnule primar…

Ca să înțelegeți despre ce scriu aici și să nu vă bag direct cu nasul în scrisoare, am să vă spun că acest articol este o scrisoare deschisă, pe blog, adresată primarului orașului Târgu-Jiu, Florin Cârciumaru, în vederea participării, a orașului Târgu-Jiu, prin intermediul primăriei, în cadrul competiției Orașul reciclării, competiție națională care vizează conștientizarea reciclării în fiecare oraș în parte, pentru un teritoriu mai curat, frumos și sănătos.

Astfel, articolul meu se bazează pe idei care pot fi o încercare de conștientizare a populației, pentru un oraș mai curat… și de ce nu, pentru a câștiga această frumoasă competiție și a beneficia de o zonă eco wi-fi, un spațiu inedit de relaxare, 100% eco, cu acces la internet,  în valoare de 12.000 de euro.

orasul reciclarii

Sursă Imagine: Orașul reciclării

Dragă domnule primar,

Aș vrea, mai întâi de toate, să vă comunic că am fost extrem de încântată, atunci când am aflat de campania „Orașul reciclării”, organizată de cei de la Eco-Rom, dar mai ales pentru faptul că mi-am găsit în lista de participanți, iar mai apoi în lista de cetăți combatante, orașul acesta frumos, de pe malul Jiului, orașul lui Brâncuși, Târgu-Jiu.

Târgu-Jiul este un oraș tare frumos, plin de cultură și de oameni care-l iubesc, dar, care, din nefericire, nu știu, de cele mai multe ori, să-l păstreze curat și să-i scoată în evidență frumusețea și eleganța de care dă dovadă de atâția ani și ani. Mi-ar plăcea să văd mai multă implicare, atât din partea primăriei, cât și a întregii comunități, pentru a beneficia de un oraș cât mai frumos, cu un mediu sănătos și prielnic dezvoltării noastre, a tuturor.

De când a început această bătălie, din păcate, nu am văzut niciun afiș care să ne înștiințeze pe noi, cetățenii, atât de participarea orașului în competiție, cât și pentru conștientizarea noastră, a tuturor, de beneficiile reciclării. Deși orașul este împânzit de multe coșuri de gunoi, cred că acestea ar trebui să fie pe categorii, pentru plastice, hârtii și sticlă, căci, aruncându-le pe toate, în același loc, nu putem avea parte de o reciclare eficientă, iar munca sortării este de mii de ori mai grea, decât munca noastră de a arunca fiecare gunoi la locul lui. Totuși, noi, cetățenii, ar trebui să fim educați prin diferite diferite campanii de informare, fie că sunt afișe care să ne pună în vedere cât de importantă este reciclarea și cât de mult ajută sortarea gunoaielor încă de la început, cât și prin campanii diverse de informare a cetățenilor, fie la radio, fie la TV, dar și prin comunicate transmise prin poștă. Poate că nu se va reuși o mobilizare din prima, sau a doua încercare, dar cu siguranță de la a treia da.

Eu, dacă aș avea resursele financiare necesare, cât și puterea de a lua decizii și a mobiliza o comunitate întreagă aș crea afișe cu informații despre degradarea gunoaielor și cât de mult dăunează acestea pământului, cât și nouă înșine, dacă nu sunt aruncate în locuri special amenajate și reciclate mai apoi, pe fiecare coș de gunoi în parte, cât și pe stâlpi, ori în locuri special amenajate pentru afișe, în speranța că, trecând pe lângă atât de multe afișe, măcar unul îl vor observa și vor începe a conștientiza importanța curățeniei. De asemenea bannere mari, ar sta deasupra orașului, tot în speranța că, vor fi observate și va fi conștientizată gravitatea nepăsării noastre de a arunca gunoaiele la întâmplarea.

Consider că, orașul lui Brâncuși, orașul nostru, orașul acesta care poartă nume mari pe umerii lui, ar trebui să beneficieze de o atenție deosebită când vine vorba de curățenia lui, atât din partea noastră, a cetățenilor, cât și din partea celor ce au mai multe cuvinte de spus la nivel înalt, adică a celor din cadrul primăriei. Ar trebui să cunoaștem riscurile aruncării gunoaielor la întâmplare, riscurile asupra mediului, cât și asupra propriei noastre sănătăți. Ar trebui ca lumea să fie informată de toate aceste consecințe negative a aruncării gunoaielor la întâmplare, sau chiar și la comun. Ne-ar trebui coșuri de gunoi, pentru fiecare clasă de material în parte, pentru hârtie, pentru plastic și pentru sticlă, dar nu la kilometrii distanță, ci la fiecare 100 de metrii, iar acestea să fie însoțite de afișe în care este semnalată importanța reciclării și efectele nocive ale gunoaielor aruncate la întâmplare.

Ca o concluzie și o încheiere a acestei scrisori, mi-aș dori ca acest oraș plin de nume mari, de istorie și de cultură, să fie ajutat și să câștige această competiție, pentru cetățenii săi, prin punerea în aplicare a diferite metode de înștiințare și conștientizare, prin mobilizarea, dorință de lucru și reușită.

Cu stimă,
o bloggeriță și cetățeană a orașului Târgu-Jiu

targu jiu

Sursă imagine: Google Images

Din seria: MURIM de frig într-o școală europeană!

Anunț oficial: acest articol este scris sub presiunea frigului și a multor nervi!!!!

om inghetat

Poate că sunt frustrată. Poate. Poate că sunt eu o nebună căreia nu-i convine nimic. O nemulțumită și o neînțeleasă (fără a fi în schimb vreun geniu al societății românești, al lumii sau al întregului Univers). Poate că bat câmpii și se prea poate să nu am dreptate în cele ce voi spune. Însă le voi spune. Și dacă voi considerați că eu aberez, vă invit să mă duceți la spânzurătoare, să aruncați cu roșii în mine și să mă huiduiți. Dacă am dreptate însă, va fi o confirmare a faptului că nu sunt nebună. Sunt doar un copil, printre alți 28, care suferă într-adevăr de frig și în frig.

Studiez de  4 ani într-o școală ce se mândrește a fi europeană. Se mândrește a fi monument istoric. Se mândrește a fi scos de pe băncile ei oameni ce fac România mândră de ei. Se mândrește a fi corectă. Se mândrește a se baza pe cele mai solide și practice metode de învățare. Se mândrește a fi în primele locuri din țară. Se mândrește a avea unii dintre cei mai buni elevi (și are unul într-adevăr bun.. olimpic internațional cu medalii de argint, aur, bronz). Puțini știu însă că semnul de școală europeană este doar un semn și atât. O școală europeană nu are pereți decojiți. Geamuri și uși prin care vântul își face de cap. Scaune tari de amorțești după 6 ore de stat pe ele. Clase în care copiii stau înfofoliți, cu tot cu geci și cojoace și paltoane pe ei. Clase în care copiii mor de frig. Toalete în care fumul de țigară, uneori, se taie cu cuțitul. Laboratoare de informatică dotate mult sub nivel european. Laboratoare de fizică cu echipament practic vechi.. atât de vechi încât cu unele nici nu mai poți lucra și sunt doar de muzeu. Laboratoare de chimie (și fizică) cu aceleași instalații de pe vremea bunicului.

Eu însă, de data aceasta, după cum o spune și titlul, am să mă concentrez asupra frigului. În clasa a IX-a, am fost repartizați într-o sală aproape de ieșire, aproape de magazin. Bucurie mare. Wooow putem întârzia. nu știu ce și nu știu ce. A venit iarna. Am murit de frig. Sala are trei pereți afară și este foarte înaltă. Aproape că nu se încălzește. Nici nu are cum să se încălzească, atâta timp cât prin ușă și prin geamuri suflă vântul. Doamna dirigintă nu a putut face nimic pentru a ne muta. Iar noi într-a IX-a eram atât de naivi încât chiar credeam asta. Clasa a X-a. Noi am fost mutați undeva la etaj. Sala 5 parter era destinată a fi magazie. Se depozitau scaune și bănci. Niciun profesor diriginte nu a acceptat sala aceea pentru elevii săi. Clasa a XI-a. Aceeași sală,  5 parter, tot magazie avea să fie. Niciun profesor nu a acceptat acea sală pentru elevii săi. Clasa a XII-a. Noi actuali XII C. Noi aruncați ca niște animale în sala 5 parter. Iar. O sală în care e mai frig ca afară când soba merge. O sală în care, până mai ieri, soba era pornită doar două ore, iar noi le stăteam pe toate șase cu toate hainele din dulap pe noi. Și da, tremuram de frig. Soba aia, când a stat ieri pornită  cinci ore, nu a făcut față. Nu a încălzit. Dar când stă câte două? Think about it.

Doamna dirigintă. Căci nu se poate discuta despre o clasă fără a fi menționat dirigintele acesteia. Clasa aceea nu există fără dirigintă, cum nici o dirigintă nu poate exista fără o clasă de dirigenție. Dânsa nu poate face nimic pentru noi. Cererile se pare că nu le ascultă nimeni (în caz că ele chiar sunt trimise). În altă sală (gen laboratorul de fizică în care este foarte cald și nimeni nu prea face ore) nu putem fi mutați. Cu tâmplarul școlii dânsa nu poate discuta să ne facă ușa și geamurile… măcar să nu se mai piardă căldura aiurea. Noi trebuie să ne descurcăm singuri și după cum dânsa spune (atenție citez): „Ehh.. asta e… ghinionul vostru, eu nu am ce să vă fac. Nu vă pot muta!”.

O clasă, după cum bine știm, nu poate exista fără elevii ei, fără doamna dirigintă și fără profesori. Dacă despre primele două categorii am vorbit, acum urmează restul profesorilor. Surprinzător, ei pot face ceea ce doamna dirigintă nu poate face.  Doamna de franceză, spre exemplu, a putut vorbi cu tâmplarul și a ajuns până la domnul director, pentru a ne repara geamurile. Acum că giurgiuvelele (partea aia din lemn de la geam) sunt vechi de când lumea și pământul, umflate și decojite și vai de mama lor, astfel încât geamurile nu se pot repara și nici închide… este partea a doua. Singura soluție este ca geamurile să fie schimbate. Dar stați… stați să o citez din nou pe doamna dirigintă: „Această clădire este monument istoric. Nu poate fi modificată. Nu putem schimba geamurile și ușa că muriți voi de frig! Geamurile astea sunt de la începuturi (1890). Nu pot fi schimbate. Nu se poate schimba arhitectura colegiului!”. Adevărat. În ziua de astăzi este tare complicată o restaurare… ATENȚIUNE!!! Am spus RESTAURARE (la naiba). Adică, prin restaurare înțelegem  „a repara, a aduce în bună stare, a reface în forma inițială un monument de arhitectură” (conform Dexului). Deci, nu se schimbă nimic. ABSOLUT NIMIC! Ci doar se REFACE ÎN FORMĂ INIȚIALĂ! A da, scuze. Am uitat. Colegiul poate fi restaurat doar pe exterior pentru venirea premierului, nu și în interior. Deci, geamurile alea se comandă fix după arhitectura liceului. Conform acesteia milimetru cu milimetru.

Să trecem mai departe la profesori. Doamna profesoară de informatică. Dânsa a încercat de nenumărate ori să o convingă pe doamna dirigintă să facă ceva pentru noi. Fără succes însă. Dar să trecem peste multele zile ce au tot trecut, direct la ziua de astăzi. A doua oră de chimie. Doamna presoară se sperie și ne duce în laboratorul de fizică. Vorbește cu doamna laborantă să rămânem acolo (până și dânsa ne poate muta undeva). Doamna de informatică. Bucuroasă că ne-am mutat. Doamna dirigintă. Ora următoare:

Doamna dirigintă: Cine v-a dat vouă voie să vă mutați? Ce.. voi credeți că în liceul ăsta faceți ce vreți voi? Cu ce drept ați plecat din clasa voastră?
Elev: Știți… în clasa aia murim de frig?
Doamna dirigintă: Ce muriți de frig. Nu-i frig acolo! Cu ce drept, vreau să știu, ați plecat din clasă?
(da… adevărat.. pentru majoritatea profilor nu-i frig.. pentru că.. ghiciți ce… ei vin din cancelarie unde au televizor plasmă și căldurică și după o oră pleacă înapoi… ei se plimbă prin clasă în ora aia, nu stau la catedră.. normal că nu simt frigul ca noi care stăm șase ore pe scaun…).
Elev: Ne-a adus doamna de chimie. Pentru că dânsa a realizat că nu mai putem acolo de frig. A vorbit și cu doamna Jeni (laboranta) să rămânem măcar azi aici!
Doamna dirigintă: Eeee da… să vedeți voi când or să vine profesorii de fizică să vă mute din clasă că ei vor să-și facă experimente… sau doamna de economie, sau alții… că doar profesorii nu pierd experimentele că muriți voi de frig!
(asta a fost gen… voi puteți muri.. 29 de guri în minus de hrănit pe Pământ e ceva… mai scade și populația.. că și așa îs prea mulți care respiră aerul și care consumă resursele pământului)

Noroc cu doamna de chimie. A vorbit și dânsa și doamna de informatică, am vorbit și noi cu doamna laborantă să rămânem la fizică. Să ne fie mai cald. Doar pentru doamna dirigintă este un lucru imposibil. Nu cred că moare niciun profesor, dacă până în primăvară nu face experimente. Oricum nu prea pot fi făcute. Pe ce să fie făcute? Pe echipament pe care a lucrat și bunicul? Pe echipament vechi de zeci de ani? Pe echipament stricat și care nu mai funcționează? E de muzeu. Majoritatea sunt de muzeu. La fel cum ar putea fi și liceul: „Uitați copii aici, cândva, se învăța în condiții normale!”.

Să știți că există și clase călduroase. Doamna de biologie, iarăși, ne mută în laboratorul de biologie la ora dânsei. Căci acolo e mai cald. Și tot dânsa ne spune mereu că doamna dirigintă poate face ceva. Doar dânsa ne poate muta și doar dânsa nu ne mută. Am precizat faptul că există clase călduroase. Dar există și profesori care se luptă pentru elevii lor și se luptă pentru clasele acelea. Alții… nici nu-i interesează că elevii îngheață de frig și poate și de aceea sunt într-o transă continuă.

Am scris multe cuvinte. Poate o să mi se spună că nu sunt bani. Atunci de ce peste tot se spune că învățământul primește bani, iar liceul meu, culmea, are o grămadă de bani pe care nu-i folosește (ah.. ba da… îi folosește pentru a face sală de conferință de se învârte soarele după ea). Nu sunt bani pentru burse. Nu se dau bursele de vreo trei ani. Dar bani se tot primesc. Se amenajează teren sportiv în curtea școlii din nu știu ce chestie, iar în interior liceul e vai și amar de mama lui. Murim de frig.

Mă întreb, sincer, oare ce a văzut domnul Victor Ponta, în toamnă, când a venit la deschiderea noului an școlar? Pentru ce a elogiat atât liceul? Pentru că există profesori ce se cred superiori elevilor pentru că dețin stiloul și catalogul? Pentru toaletele în care fumul se taie cu cuțitul și în care nu poți intra fără a fi îmbâcsit de fum de tutun? Pentru clasele în care se tremură de frig? Pentru geamurile ce nu pot fi schimbate? Pentru pereții pe alocuri decojiți? Sau poate pentru partea extraordinar de frumoasă văzută la intrare și pentru amfiteatru și cancelarie? Într-adevăr, când am intrat prima dată, înainte de clasa a IX-a în liceu, pe la intrarea profesorilor, am rămas impresionată de frumusețea liceului. Am trecut de cancelarie și am intrat pe holul de sus al liceului. Mi-am zis: „Vai de capul meu.. ce groaznic arată!”.

Mi-aș dori să ajungă și domnul Ponta să citească articolul acesta. Să știe cu adevărat unde a fost. S-au oferit tablete celor de la grupa 0 sau celor din 1-4, tuturor copiilor dintr-o clasă. Ieeeeei. Bani pentru renovare nu s-au putut da? Și oare dânsului, domnului Ponta… i se pare normal tot ceea ce am scris eu mai sus?

Acum aștept și părerile voastre. Sunt eu oare nebună?

Ziua Europeană a Mobilității

Postul ăsta nu va fi de mii de cuvinte. Probabil nici câteva sute nu va avea, așa că vă zic ce am de zis și-mi iau tălpășița de pe blog,… căci, se pare, au apărut alte activități ce-mi răpesc mai mult decât aș fi vrut eu din timp.

Nu știu câți dintre voi știți (nici eu nu știam până alaltăieri) că ieri a fost Ziua Europeană a Mobilității. Ce se face în ziua aia? Se mobilizează lumea. Dar nu se mobilizează chiar la orice, ci în promovarea mersului pe bicicletă sau a orice altceva ce nu poluează (legat de transport).

Probabil vă întrebați de ce vă spun eu asta? Păi, vă spun asta pentru că m-am mobilizat și eu ieri dintr-o oră de română cu încă niște colegi și doi profesori din liceu. Alături de noi s-au mai mobilizat și alți liceeni cu alți profesori din alte licee și împreună am realizat un mini tur al orașului pe biciclete, sub observarea atentă a poliției. Atât de atentă încât ne-au dirijat prost și nu am parcurs tot traseul stabilit de autorități.

Desigur, nu doar noi am fost cei ce am participat, adică nu doar liceeni și profesori, ci au fost primiți în grup și alți bicicliști, iubitori înfocați ai acestui sport. Știu că par a fi mulți, dar spre dezamăgirea mea, a altora și poate chiar și a voastră, țin să vă anunț că numărul a fost mult prea mic față de așteptări. Încă o dată mi s-a dovedit și ni s-a dovedit tuturor celor care am fost prezenți că sunt mulți care vorbesc și pălăvrăgesc, dar prea puțini care se implică, acționează și fac ceva.

Dacă vă întrebați acum ce am făcut în afara faptului că am dat din niște pedale pe un traseu din Târgu-Jiu, ei bine… profa mea de info a adus în discuție în fața autorităților faptul că noi cei prezenți (nu foarte puțini dar nici foarte mulți) VREM piste de biciclete și parcări pentru biciclete. Astfel poate n-ar mai fi nevoie să-și facă griji că nu există parcări destule pentru mașini, lumea folosind pentru distanțele scurte din orașul nostru, bicicleta. Bineînțeles, pentru a mia oară s-a promis că se va PROPUNE acest proiect, urmând să fie luat în considerare cât de curând și pus în practică. Problema e că proiectul ăsta se tot propune de ani buni de zile și se pare că nici până în ziua de azi nu a mai fost propus :). De pus în practică nici nu se mai pune problema.

Și ca să mă laud cu faptul că am și unii profesori foarte tari în liceul meu, am să vă spun că ei se luptă să ne creeze în curtea școlii locuri adecvate unde să ne parcăm bicicletele, pentru ca noi, elevii lor dragi, să pedalăm cu drag până la școală.

Sper ca la anul, cei din Târgu-Jiu, să fie mai mulți la număr ca să ne putem afirma cu adevărat. Sper să nu mai rămână doar o promisiune și să se facă ceva și cu pistele alea. Sper… și tare-mi e că voi rămâne doar cu speranța.

Cam atât am avut eu de zis pe ziua de azi. Am să vă las mai jos o poză cu dragii de noi, participanții, și un mic filmuleț motivațional ce sper să vă placă.

Oooo.. și da! La anul, participați și voi! Bicicletele nu mușcă. Sunt prietenoase și se împacă bine cu sănătatea voastră. Serios vă spun și pe cuvânt dacă vă mint 🙂

994610_699760243384706_1542303739_n

sursă fotografie Trix Bike

sursă youtube (user holsteeTV )

Când noaptea vine…

… se lasă liniștea.

După o noapte albă în care n-am reușit deloc să dorm, am început să-mi storc mintea și nici un cuvânt nu dorea și nici nu dorește să-și aștearnă literele într-un mod cât mai logic aici pe blog. Pentru cuvintele ce le-am scris aici am purtat toată noaptea tratative cu ele și într-un final cu chiu cu vai au acceptat destul de bosumflate.

După lungi cugetări, foarte lungi cugetări în care nu am ajuns la nici un rezultat, m-am hotărât totuși să vă prezint o mică parte din Târgu-Jiu în miez de noapte. Așa că na poftiți poze făcute cu puțin înainte de ziua de azi (orele 00:00) în timpul unei plimbări după masa de seară.

Încântați-vă ochii cu frumusețea liniștitoare a nopții 🙂

***Click pe poză pentru dimensiunea normală!!!***

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky!

Logică și estetică cum numai la Târgu-Jiu găsești!

În fiecare dimineață după ce trec podul Jiului trec pe lângă parc. Trec mai mult adormită decât trează după ce mă pierd în căldura razelor de soare deasupra Jiului și îmi scald privirile în apele lui mai mult tulburi decât limpezi ori în imensitatea cerului.  Cu căștile în urechi, încântată de fel și fel de melodii, mă las ghidată cu pași repezi spre școală.

De obicei observ și cele mai mici detalii și mereu sunt întrebată: ”Tu chiar observi toate detaliile?”. Nu, nu observ chiar totul. Sunt mii de lucruri care îmi scapă fie atunci pe moment fie nu o să îmi dau seama de ele niciodată dacă nu-mi spune și mie cineva. Nu ai cum să observi totul. Însă în mare parte m-am obișnuit să observ detaliile. Să analizez cam tot ce-mi pică în fața ochilor și a gândurilor și asta atunci pe moment în câteva secunde (de cele mai multe ori). Sunt bineînțeles și detalii pe care le observ dar nu le pot înțelege și despica pe moment, rămânând să fie mai amplu analizate într-un viitor apropiat.

Revenind la mersul meu spre școală și trecutul pe lângă parc, am observat de ceva timp niște chestii ciudate. Mai întâi niște tipi se chinuiau să mascheze crăpăturile gardului de beton ”reparându-le”, ca ziua următoare să fie și mai mari și mai tari. Ce să zic.. IEEEEI. Apoi am observat un ochi de gard diferit(nr 2) față de toate celelalte (câteva zeci la număr) ce împrejmuiesc parcul. Ieri însă, în timp ce mergeam mai aeriană decât în oricare altă zi observ pe lângă cele 2 modele de gard un al treilea și mai tare și mai ”mișto” și mai țipător. Trecusem însă de el, așa că am dat în marșarier cu pași înceți să nu-mi tulbur și mai tare privirea. Contrastul dintre simplitatea primului model ce-l știu de când m-am născut cu al doilea și într-un final cu al treilea mi-a adus un zâmbet tare larg pe față, ca un fel de apreciere ironică pentru prostia celor ce au luat o astfel de decizie ca un singur gard să aibă 3 modele.

Ca să nu ziceți aici că aberez am să vă las și poze. 3 la număr, câte una pentru fiecare model că de.. toate 3 într-una singură mi-e că vă orbesc cu frumusețea lor.

1. Gardul de când lumea și Pământul

CAM00431[1]

2. Varianta a 2-a simplă (vecină cu prima)

CAM00432[1]

3. A 3-a variantă și cea mai tare! (vecină cu a 2-a)

CAM00433[1]

Încă nu mă prind care este ideea de a fi unul după altul. Care e logica.. că nici măcar estetic NU-I!!! De asemenea încă stau și mă întreb de la ce vin G-urile alea din cercul din mijloc. Să vină de la PARC? Neah.. nu se potrivește. Să vină de la Constantin Brâncuși(așa se numește parcul central din oraș)? Hmm.. nici aici nu găsesc vreo potriveală! Să vină de la Târgu-Jiu? Pfff… asta e!! EVRIKA! Clar de la Târgu-Jiu vine… e vorba de G-ul din TârGu. Da.. da.. da… daa… cum de nu mi-am dat oare seama mai devreme?

Cred că dacă îmi place sau nu… deja v-ați prins. Sunt curioasă ce părere aveți voi. Vouă vă place?

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky!

sursă youtube (user kraudio )

Târgu-Jiu sub nori și soare

Acum e soare.

Acum o oră tuna și fulgera iar stropii de ploaie îmi băteau care mai de care în geam sub șuieratul asurzitor al vântului.

Acum două ore cerul era senin fără vreo urmă de nori în orizont. Era de un albastru clar nedistorsionat de vreo pată albă-cenușie.

Acum trei ore cerul parcă se rupea în două îngreunat de nori și tăiat pe toate părțile de fulgere. Ceea ce părea să-i aline suferința erau totuși picăturile de ploaie ce picau cu nemiluita.

Acum patru-cinci ore în schimb era soare. Practic soarele era singurul ce însoțea cerul în albastrul lui întins.

Alternanța asta se petrece de vreo săptămână. Ba soare, ba ploaie, ba doar nori încât stau și mă întreb de unde mai apar nori dacă tot se duc, se duc, se duc. De terminat nu se mai termină? De unde tot vin că par să nu vină dintr-un loc anume, par pur și simplu să apară din neant.

Eu una m-am cam plictisit de vremea asta. Mie nu-mi place incertitudinea așa că să se hotărască o dată pentru totdeauna dacă vrea să fie cu soare sau vrea să fie cu nori și ploaie. Ori așe, ori așe, vorba unui amic: Weather go home, you are DRUNK! (da știu că nu e vorba lui dar el a zis-o recent!)

Pe la voi cum e? Că pe la mine e ca mai jos de urât câteodată!

***Click pe fotografie pentru a o reda la dimensiuni normale.

Și pentru că de foarte mult timp nu am ma pus o melodie să-mi însoțească posturile, poftiți acum una:

sursă youtube (user CreedVEVO )

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky!

 

Târgu Jiu sub raze de soare

Zilele trecute când eu mă provocasem să scriu un post cât se poate de scurt(AICI), Ninu m-a provocat la unul și mai scurt spre neplăcerea lui ICE-T căruia deja îi e dor de posturile mele lungi.

Acestea fiind spuse am să-mi pun barieră cuvintelor și am să vă las pozele de mai jos să vorbească ele pentru mine.

***Click pe poză pentru a o vedea la dimensiunea normală!!!

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have a nice day,

Pishky!

sursă youtube (user BonJoviVEVO )

Parcul din Jiu. Reflexie

Bună dimineața :)!

Așa cum am promis aseară, în această dimineață voi încerca să îmi limitez și mai mult cuvintele. Și dacă am zis că încerc asta, așa am să fac rezumându-mă la a vă lăsa poza de mai jos. Cam asta văd eu în fiecare dimineață când mă îndreaptă pașii, mai mult înapoi decât înainte, spre școală.

CAM00139

Și PENTRU CĂ NU MĂ POT ABȚINE, am să vă mai zic ceva: vă las și o melodie.

sursă youtube (user nerimon )

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have a nice day,

Pishky!

Contrast: verdeață și zăpadă

Salutare tuturor în miez de seară.

N-am prea multe cuvinte la mine așa că nu vă voi obosi cu vreun post kilometric sau mai știu eu ce. O să fie un post cât de scurt posibil, poate cel mai scurt dintre toate câte au existat până acum 🙂

Astăzi vreau doar să vă oftic că voi nu aveți ce am eu. Na, sâc! Ofticați-vă. Știu sunt răutăcioasă, dar na.. se mai întâmplă și pe la case mai mari.

Astăzi termometrele urcau pe undeva peste 25 de grade celsius. Afară era o căldură prin care cu greu reușeai să treci. Și totuși, nu foarte departe, pe crestele munților ce stau către limita nordică a orașului o zăpadă proaspătă contrasta cu verdele crud al copacilor și albastrul limpede al Jiului. Un peisaj ce întotdeauna pe mine m-a fascinat, atât în poze cât și acum pe viu. Iar dacă pe mine m-a fascinat pe viu, pe voi las poza să vă fascineze virtual că de… numa așa se poate.

CAM00156

Sper că a plăcut ochilor voștri ceea ce tocmai au privit. Iar dacă nu  am reuși nici acum să fac un post sub 100 de cuvinte pentru că și acesta a depășit lejer 200 de cuvinte, am să mai încerc mâine. E o provocare pentru mine să scriu un post cât mai scurt.

Și dacă tot m-am lungi atât, vă las mai jos o melodie.

sursă youtube (user 1michelemichele1 )

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky!

Primăvara la Târgu-Jiu

No. A venit și primăvara. Facebook-ul mi s-a umplut ieri de anunțuri triste cum că se termină iarna și bla bla bla, iar azi cu anunțuri extrem de vesele, pline de fericire și bucurie duse până la extaz cum că ”A VENIT PRIMĂVARAAA!!!!”. Sincer, eu am momente în care sunt mai tâmpă de fel și nu pricep nici în ruptul capului logica următoare: ieri toți triști că se termină iarna, azi toți veseli că a venit primăvara. Eu la virgulă mă împotmolesc rău de tot și toate rotițele creierului meu se dau peste cap și încep să scârțâie GROAZNIC!

No, lăsând la o parte cele de mai sus, m-am gândit totuși să vă arăt cum a început primăvara pe la Târgu-Jiu în slideshow-ul de mai jos, dar și în melodia ce îi va urma apoi. Primăvara, pot spune că pe aici și-a făcut apariția într-un mod misterios, învăluind orașul de ceață. Mai apoi și-a coborât cortina lăsând să se vadă următoarele:

Această prezentare necesită JavaScript.

No, pe la voi cum a arătat primăvara?

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky!

sursă youtube (user MediaProMusic )

 

Life in pictures – Infinit

Iar e trecut de 00:00, iar e duminică, deci iar suntem călători în trenul lui Costin, Life in pictures. Astăzi, 24 februarie, n-am să vă scriu poezii de dragoste sau ceva asemănător. Azi vă propun o temă simplă, infinitul.

Așa cum v-am obișnuit veți primi cele 3 părți: poezie, fotografie și muzică. Să începem, zic!

”Dincolo de pamânt şi infinit
Cătam să aflu cerul unde vine.
Şi-un glas solemn atunci s-a auzit:
„Şi cerul şi infernul sunt în tine.”

Catren – Omar Khayyam

DSCF3571

 

Cred că melodia de mai jos ar trebui ascultată și luate aminte atât versurile cât și îndemnurile celor de pe fundalul ei 🙂

 

sursă youtube ( user 30SecondsToMarsVEVO )

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Duminică frumoasă,

Pishky!

Dobrița – un loc în Gorj

Dobrița nu-i departe de Târgu-Jiu, e undeva într-o comună de pe lângă acesta, sus în munte. Un loc aproape uitat de lume. Frumos. Plin de aer curat, înconjurat de creste și multă pădure. Ca să fiu sinceră, deși e aproape și se poate vedea chiar din oraș (în miniatură) astăzi a fost prima dată când am ajuns acolo, în peste 18 ani. Nu știam locul decât de pe hartă, din priviri de la depărtare și din poveștile tatei de când era copil. Mereu când îmi spunea că acea clădire e în formă de vapor, aveam impresia că își bătea joc de mine… cum să fie așa ceva la noi în țară încă de prin 1940? Tocmai de aceea  când îl priveam de la depărtare mi se părea a vapor și tere-mi plăcea. Păcat că era un spital de pneumoftiziologie (bleah .. urăsc cuvântu ăsta) și nu-l vedeam decât de undeva de departe. Nu știu de ce mereu mi-am dorit să ajung acolo.. erau prea multe povești despre acel loc… prea multă frumusețe doar în cuvinte.. eu voiam să văd cu proprii-mi ochi. Într-adevăr frumos loc… deși până acolo drumul parcă e rupt de pe fronturile de luptă bombardate….înspăimântător… deși nu pot spune că în pustietatea lui nu-i frumos.. că îi. Dar uite că am ajuns, repede, pe un drum întortocheat, în fața unui vapor.. vechi dar bine întreținut, într-un loc unde aerul pare a fi mult mai pur, unde zăpada era întreagă iar verdeața pomilor era albă și plină de chiciură, ca-ntr-o poveste.

Astăzi, cuvintele nu le prea am la mine.. dar am să vă las câteva poze cu spitalul și bisericuța ce-i șade la porți.

Această prezentare necesită JavaScript.

TBC sau nu!? Asta-i întrebarea :)

”Sănătatea nu e totul, dar fără sănătate totul e nimic” – nu știu cine a zis-o și nici nu mă interesează, eu am găsit-o pe un perete 🙂

N-am mai postat de o zi și mi se pare o eternitate. Însă, ca de fiecare dată, am motive bine întemeiate pentru a-mi justifica lipsa sau orice altceva fac. Spre exemplu, ieri, m-am trezit de dimineață, de fapt, ca să fiu sinceră, n-am dormit deloc :)… răceala bat-o vina… și-am plecat spre un spital occidental. Nu, n-am plecat în occident, încă sunt aici, la ”cuca măcăi”. Și totuși m-am îndreptat spre unul occidental. Și da, este occidental dintr-un anumit punct de vedere: are aparatură cum vezi prin filme :D, însă atât pe exterior cât și pe interior e departe de a fi un spital occidental, limitându-se la pereții plini de jos până sus cu faianță și holurile cu marmură…. fondurile astea bată-le vina!

Da, am fost la un spital și nu, n-am fost să vizitez pe cineva ci să-mi fac un film. Nu, nu filmul la care vă gândiți cu toții :)). NU! O radiografie mai pe înțelesul tuturor. No, de ce a trebuit să merg până acolo, nu foarte departe de orașul meu ci la vreo 40 de km, într-un alt oraș mai mic, ei bine pentru că deja știți părerea mea despre doctorii de pe aici și adevăru-i că prin Târgu-Jiu, toate aparatele sunt stricate, mai puțin cele din cabinetele private :D. Așa că ”mi-am luat lumea-n cap” și-am plecat într-un loc unde speram să scap de toate suspiciunile cardiologului și ale celorlalți cum că aș avea TBC :-?, doar că speranțele mi-au fost în van. Mi s-a pus un diagnostic, care sincer nu-l prea înțeleg și nu știu ce înseamnă, dar el sună cam așa: ” hmmm ăăăă îîîhhhââm… ăăăă ââââ… hm hm hm… ââââh…aaaa”. Așadar, ca de obicei, atât eu cât și plămânii mei, rămânem o enigmă ce nu poate fi descifrată. iar dacă doctorii dau, ca de obicei, din colț în colț, iar eu nu sunt încă studentă la medicina, am căutat pe google și-am găsit că sufăr de ceva foarte rar, adică n-am mai auzit pe nimeni să sufere de ”poezie, proză, biografie și comentarii”. Clar, creierul și plămânii mei au luat-o razna de tot, iar google la fel. Și ca să nu credeți că vă mint, poftiți o poză mai jos.

Untitled

Deci, acum aveți dovada, că nu vă mint. Google o face. Dar nu, Google e atotștiutor, deci IEEEEEEI, Google spune că nu am TBC! URAAA :). Cert e că eu încă sunt închisă între patru pereți, cu dragul meu laptop ce-mi ține de urât și simt că într-un fel mi-am pierdut parcă libertatea, simțindu-mă ca  pasărea cerului în captivitate. Meh… hai să vă las o melodie și cam atât, conform stării mele de ”captivă în propria cameră” 🙂

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky :)!

sursă youtube ( user Yuval Levy )

Invidia nu-i bună! Ai grijă ce-ți dorești!!!

Săptămâna trecută Spoil era sechestrat de o răceală, iar eu eram tare, tare invidioasă că el stătea fain frumos acasă iar eu trebuia să merg la școală.. adică cine nu ar fi fost, nu? Cine nu își dorește să stea acasă în timp ce alții stau pe un scaun într-o bancă la școală ascultând tot felul de lucruri neinteresante. Nu cred că există cineva pe Pământ să nu-și dorească asta. Și uite că și eu mi-am dorit, ca orice copil.. că de… și după cum spune Alex: ”Ai grijă ce-ți dorești ca universul îți dă :)”, na că în universul ăsta mare o stea mi-a îndeplinit dorința și mi-a dat o răceală zdravănă de mă ține numa la pat și mi-a luat și vocea în așa hal că sunetele ce încerc să le produc sunt cu greu înțelese de către cei din jurul meu, așa că mai bine universu ar face bine să-mi asculte numa dorințele cu consecințe benefice pentru mine, dacă tot ascultă. Așa că, dragilor, aveți grijă ce vă doriți că s-ar putea să primiți și să nu vă convină 🙂

Sick-emoticon

Acum, nu pot să neg faptul că a sta la pat este chiar rău, atâta timp cât ți se aduce mâncarea și ceaiul, lăsând la o parte pumnul de pastile ce trebuie luate la intervale regulate. Să stai în pat, la căldurică, cu laptopul pe picioare și o cană de ceai lângă tine, este chiar ideal, exceptând virușii interni ce nu-mi dau absolut deloc pace. Iar în continuare, am să vă prezint programul liber al zilei de azi, program ce m-a făcut să mă simt oarecum ”mai bine”, dacă pot spune așa… M-am trezit la vreo 11, printre tot felul de pastile pe care trebuia să le iau la 10 și am reușit să-i trimit biletul de călătorie lui Alex, că tot i l-am promis, bilet ce arată ca mai jos.

Untitled

Un bilet gratuit, așa din partea mea, că tot l-am ofticat atâtea zile cu cât de frumos e muntele fie că e iarnă, primăvară, vară, toamnă. Bine, acum nu vă așteptați că răutatea mea a fost afectată în vreun fel de răceală și stopată puțin, poate chiar a fost activată până peste limite, așa că am continuat să-l oftic și cu ajutorul pozelor cât de frumos e să stai într-o zonă de munte, deși… și el are acolo Dunărea la doi pași bucurându-se din plin oricând de briza ei. Acu, dacă tot am pomenit aici de Alex, trebuie să vă spun și cine e, nu? Ei bine, e un tip de vreo 20 de ani, din Galați, pasionat de…. hm nu, mai bine nu vă mai spun și asta, de ce să vă spun eu de ce e el pasionat când puteți afla singuri dând un click aici, pe blogul lui că are câteva articole( e nou) dar sunt interesante și tare bune de puse în practică.

Dar, nu, nu doar asta am făcut toată ziua, nu mi-am petrecut timpul toată ziua ofticându-l, ci pe lângă asta mi-am petrecut ziua fiind îndopată cu multă mâncare și multe fructe, că de, mama e adepta vitaminizării, dar și cu multe dulciuri, ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu rugată ”hai, mamă, te rog, mănâncă ciocolată” ( epic poker face ), mereu îmi spunea ” dragă, dar te rog, mai oprește-te din mâncat atâtea dulciuri că ori o să te faci cât casa ori dai în  diabet”. Mda… se pare că ăsta e unul din motivele pentru care îmi place să fiu răcită :)!

Apoi, apoi mi-am petrecut ziua dormind și navigând alături de microbii mei pe net din site în site, că de, nici unul nu îmi mai părea interesant, până și pe descoperă îmi era lene să mai citesc câte ceva, iar de facebook nu mai vorbesc.. el îmi părea cel mai plictisitor dintre toate, singurul ce părea să nu mă plictisească era youtube-ul, unde am găsit și o melodie ce se numește ”Sick”, nu tocmai potrivită cu starea mea de ”sick”, dar să zicem că merge totuși titlul, așa că, în consecință o veți găsi puțin mai jos și sper să vă placă și vouă băieții de la ”Adelitas Way” 🙂

swahilipics_sick

Acum, nu vă mai spun decât o zi cât mai faină și aveți grijă ce vă doriți, că după cum vedeți unii cam primesc ceea ce își doresc și nu-i tocmai tot timpul bine. Deci nu mai fiți invidioși pe ceea ce au alții că poate vouă nu vă sunt la fel de necesare și utile ori mai știu eu ce.

*** Dacă îți place blogul, dă-i un like pe facebook aici, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain 🙂 ***

Have fun,

Pishky :)!

sursă youtube ( user AdelitasWayVEVO )

10-17 ianuarie. Între viață și moarte!

Am uitat pur și simplu. Am uitat de săptămâna asta. Am uitat de începutul ei. O săptămână ce anul acesta se pare că începe joia și se termină tot joia. Acum vreo 7 ani ea începea marțea și nu, nu avea să se termine marțea următoare, ci atunci avea să fie un nou început. Știți voi.. ca un fel de renaștere, o a doua șansă. De atunci, în fiecare an, această săptămână cuprinsă între cele două date este una… pur sentimentală. O săptămână oarbă, mută și surdă în care nu vreau să văd, să vorbesc ori să aud. Săptămâna asta e o tradiție de 7 ani încoace să fiu mai închisă în mine decât de obicei. Mai închisă în mine, dar deschisă mai mult ca niciodată față de mine :). Nici nu știu cum să continui mai departe, cum să-mi încep următoarele rânduri. Cuvintele mi se împotmolesc pur și simplu printre imagini.. printre amintiri. Un amalgam de amintiri. Și deși m-am învățat să-mi stăpânesc lacrimile aproape în orice  moment, printre orice amintire răsărită fie din neant fie intenționat, ori printre amăgiri sau insulte, de data asta se pare că nu-mi iese, am ochii deja învăluiți de câteva lacrimi ce sigur vor aluneca pe obraji până pe taste:). Dar să lăsăm asta la o parte și să continuăm… povestea:

2b15869f67a74ed882abd390e4ab1b02

Acum vreo 7 ani, mai exact pe 9-10 ianuarie noaptea 2006, îmi părăseam orașul. Sau cel puțin asta simțeam. Mă uitam prin parbriz și vedeam lucrurile ce aveam să le părăsesc curând, așa că m-am întors spre lunetă și m-am uitat la cer. Era un cer senin, plin de mii și mii de stele, de la cele mai mici la cele mai mari, de la cele mai sclipitoare la cele mai puțin sclipitoare. Urmăream să văd vreo stea căzătoare, să-mi pun o dorință. Dar n-am văzut. Așa că am renunțat să le urmăresc așa și-am început să trag linii imaginare între ele, să creez munți, râuri, nori și chipuri. Apoi… apoi totul s-a șters, ceva m-a furat pentru câteva ore bune, iar următorul lucru pe care mi-l amintesc e o clădire mare cu vreo 10 etaje, văzută din elicopter sub formă de H. Un spital. Atunci aveam să cunosc prima dată Târgu-Mureșul. Un oraș mare, în care fulgii priviți printr-un geam imens păreau și ei mai bombați, mai mari, mai sclipitori, mai deși. Obișnuiam să privesc în fiecare zi, printre fulgii de nea spre hambarul elicopterului SMURD, nu exista zi în care să nu-i facă probe, să nu-l înalțe spre cer și apoi să aterizeze. Chiar și acum obișnuiesc să mă îndrept spre geamul din cameră și să privesc fie și razele becurilor de pe stradă. Atunci, am cunoscut oameni, mulți oameni. Oameni ce aveau să moară în următoarea zi, peste câteva zile ori oameni ce aveau să trăiască. Îmi aduc aminte doar 2 nume și-o poreclă: Liviu, Mădălina și Kojak. Erau cele 3 persoane ce aveau să-mi înveselească fiecare moment. Îmi alungau fiecare gând despre moarte și-mi spuneau povești, deși primii 2 erau mai mici cu vreo câțiva ani, iar cel de-al 3-lea avea vreo 16-17 ani. Acum vreo 7 ani, am aruncat undeva, într-un colț de salon copilul egoist și răsfățat din mine. Am învățat să împart cu cei mai puțin norocoși ceea ce aveam eu. N-am să-i uit niciodată lacrimile lui Liviu după bananele aduse de tatăl lui într-un vis. Îmi amintesc și acum momentul: dormea liniștit în pat, se trezește fericit și-mi spune ”Dănuța, hai să mâncăm banane. Tata a adus ieri banane!”; maicăsa s-a uitat nedumerită și i-a spus ”Liviu mamă, dar tata, tata ști bine că nu poate să vină la noi”; șiroaie de lacrimi au început să-i curgă pe obraz, strigăte după ”tata” și banane îi ieșeau pe gură, doar că nimic nu era real, totul fusese doar un vis, un proaspăt vis, la fel cum eu visam noapte de noapte că mă părăsește mama :). Atunci am învățat să dăruiesc și celorlalți, așa că tot ce cumpăra mama de la magazinul din subsolul spitalului împărțeam prin tot salonul și apoi prin celelalte saloane. Îmi plăcea să văd zâmbetele pe care eu le avusesem ani de zile pe față chiar și o secundă pe fețele celorlalți. Așa, încercam să-mi alung moartea din gânduri, chiar dacă nu reușeam în totalitate. Eram fericită că pot să ofer celorlalți ce-am primit eu 11 ani, dar în același timp mă întristam undeva în spatele unui zâmbet la gândul că și eu pot muri cum pățeau cei de câteva luni, câteva săptămâni ori câțiva anișori… și totuși mă simțeam fericită că eu, eu reușisem să trăiesc măcar atât, să mă bucur de părinți, de bunici, de iubire și de tot ce-mi puteau oferi aceștia zi de zi. Tot atunci, am fost drogată pentru prima dată, cu acceptul mamei, că eu strâmbam din nas de fiecare dată când vedeam doctorii și rezidenții intrând pe ușă. Mă uitam în ”scârbă” după cum zicea amuzată chiar mama, așa că săracii s-au obișnuit chiar după primele două zile și mi-au aplicat un regim special: îmi luau sânge, îmi făceau injecții, mă consultau, dimineața la prima oră, înaintea tuturor când aveam somnul cel mai adânc și mai bolovan, de nu schițam nici un gest… până și la EKG m-au luat pe brațe, dar, într-un final m-am trezit… ventuzele alea erau totuși… prea reci! Revenind totuși la droguri, acolo n-aveau cum să mi le mai dea în timp ce dormeam, așa că înainte cu vreo 2 ore de marea operație, mi-au dat o chestie mică și albă, rotundă ce într-o jumătate de oră m-a făcut să văd dublu/triplu, să fiu euforică și să-mi împleticesc limba :). Și totuși mica pastilă m-a făcut să fiu mai lucidă și fricoasă ca niciodată și tot atunci mi-am făcut tatăl să plângă. Pentru prima și ultima dată, mi-am văzut tatăl plângând, la căpătâiul meu, într-un lift, spre o sală de operație, unde i-am spus involuntar ”Mi-e frică. Eu nu vreau să mor. Știu că o să mor. Dar tu, să mă iubești în continuare.”. Nu știu care parte l-a atins cel mai tare, dar oricum ceva a făcut-o. O mască pe față, cu o mână deasupra ei,  tot ce-mi amintesc.. și a.. da, o poezie.. nu m-au pus să număr invers, m-au pus să le spun o poezie. Și-am început ceva cu puișorii, singura poezie ce chiar și acum o mai știu :). Sunt ultimele imagini memorate din ziua de 17 ianuarie de la ora 12 ziua până la ora 1 noaptea din 18 ianuarie. Atunci m-am trezit,imediat ce s-a terminat operația, chiar dacă în mod normal trebuia să mă trezesc după încă vreo 12 ore. Dar eu mereu am funcționat pe invers față de așteptările celor din jur :). Asistente, multe asistente în juru-mi, ce încercau să comunice cu mine. Nimic. Nu puteam vorbi. Un tub ce-l aveam pe tot gâtul și conectat la aparate mă făcea să tac. Dar, am reușit totuși să mă forțez să spun ”mama”. În zadar. S-a găsit o unguroaică mai înțepată să urle la mine că nu-i nici o mama. Un șoc, visele mele părăsită de mamă și spusele ei au creat ceva în mine, ceva puternic, ceva ce nici acum nu-mi dă pace și încă am coșmaruri că-mi mor apropiați :). Însă, cum am fost dintotdeauna un copil ce a obținut mereu ce a vrut, ceva a făcut să fie așa și de data asta, așa că un doctor a intrat pe ușă, a văzut că nu-i ceva în regulă cu mine așa că a întrebat asistentele starea mea, iar răsărita de unguroaică s-a găsit să-i spună. Un singur țipăt am mai auzit către ea. A început să plângă iar mama a ajuns lângă mine cât ai zice ”pește”.. bine.. cât ai zice de ai multe ori ”peste” :D. Mofturoasă la mâncare, de mă dureau urechile când auzeam de ea, aș fi mâncat atunci și pietre, singurul lucru ce aveam voie era o ”supă”=apă chioară cu tot felul de chestii prin ea să-mi întărească organismul… așa că refuzam paiul din pahar și mă uitam pe geam, un geam ce-mi oferea o vedere mai bună asupra elicopterului sub fulgii de nea, iar noaptea, chiar și noaptea-mi lumina un bec drept în față, lăsându-mă să mă bucur de zăpadă (cred că așa am început să iubesc eu cu adevărat iarna), iar până la urmă sfârșeam trăgând din pai conținutul ăla scârbos. Peste alte 2 zile, aveam să sar prin paturi, măcar asta-mi era singura bucurie pe lângă supa aia și printre numeroșii doctori. Încă o lună mai aveam să mai stau acolo, captivă între toți acei pereți, printre toți acei bolnavi. O lună e mers aproape zilnic la psiholog ce încerca să mă facă să vorbesc, din nou, să mă exteriorizez. N-a reușit, de fapt n-a reușit nimeni nici până în ziua de azi. Îmi plăcea însă să o ascult, dar nu-mi plăcea să-i dau crezare. Să se chinuie, că doar și eu am făcut la fel, nu? Atunci, a dispărut copilul sincer și bun din mine, atunci am început să urăsc pentru prima dată lumea, începând cu niște doctori incompetenți de prin orașul meu :), apoi am urât adulții, toți acei adulți ce mă copleșeau și încercau să mă compătimească. N-am dorit niciodată compasiune și nici n-o doresc. E un sentiment fals din punctul meu de vedere :). Atunci am început să nu mai am încredere în oameni, deși mulți cred fix pe invers, dar îi las, îi las să creadă.. doar asta e și intenția nu? Dar cu toate astea am mers totuși prea departe, așa că am rănit și oameni nevinovați, fie ei adulți ori chiar copii, prieteni sau nu :). Am încercat de-atunci mereu să nu țin cont de nimeni, de nici un sfat, uneori nici de-ale mamei sau tatei, iar uneori poate că sfaturile lor erau drepte, iar îndemnurile și mărturisirile lor prea pline de adevăr. Acum, încerc să mai schimb ceva la mine, încerc să-nvăț să ascult mai mult, să trag mai multe concluzii și nu să le evit :). Și da, poate că e prea târziu față de acele persoane, poate uneori chiar și față de părinții mei, dar poate nu e prea târziu să nu mai rănesc și pe alții cu încăpățânarea mea :).

and_so_it_begins_west_end_bar_the_end_opens1

Și uite așa, de-aici, a pornit și dorința mea de a da la medicină.. că tot mă întrebau mulți de ce vreau asta. Na poftiți răspunsul, puțin mai dur, dar altul n-am 🙂

Acum, vă rog să mă scuzați, dar până pe 17, iau o pauză de blogging, de facebook, de mess și chiar și de telefon, păcat că nu pot lua și de școală tot până atunci și tot va trebui să dau ochii cu persoane mai mult sau mai puțin plăcute :). Dar măcar mă pot opri din cele 3 menționate mai sus. Am nevoie să nu mai răspund întârziat, ironic ori în bătaie totală de joc în săptămâna asta. Vreau liniște, mai multă liniște decât am avut poate parte vreodată. Duminică plăcută în continuare tuturor și o săptămână cât mai plăcută și ușoară. Și nu vă faceți griji, n-o să fie pustiu blogul ăsta… văd că Spoil e tare activ pe aici și-i și place, așa că o să vă țină el de urât, sper, până joi :).

Mai jos, am să vă las o melodie ce-a mai fost pe blogul ăsta, o melodie ce m-a fascinat din prima pentru că mi se potrivește :). E ceea ce simt, ce vreau, ce sper 🙂

sursă youtube ( user LWFlegos )

Stupid media is stupid. De la moarte brusc la divorț :)

Am scos televizorul din priză, la propriu … bine nu știu cum ar fi un televizor scos din priză la figurat dar nu mai contează. Probabil vă întrebați de ce am făcut asta. E simplu. M-am săturat ca de atâtea zile să vorbească despre Sergiu Nicolaescu, de moartea lui, de cine a fost, de ce a fost, de ce n-a fost, de copilul nelegitim, despre incinerarea lui și despre toți oamenii de rând ce-i criticau alegere. E alegerea lui fraților, respectați-o… eu spre exemplu vreau să fiu mumificată, NA! Bine, practic nu faptul că s-a discutat despre Sergiu Nicolaescu este problema, problema este că s-a discutat în prostie și că, până acum, nu s-a prea omorât media să-l elogieze constant ori să ne vorbească despre filmele lui sau mai știu eu ce. Dar, așa cum se întâmplă de prea multe ori, după ce moare un om este apreciat, iubit și mai ales cunoscut. M-a indignat să văd atâția oameni indignați la rândul lor asupra incinerării lui, asupra locului unde ar fi urmat cenușa să fie depusă, asupra faptului că avea o nevastă de 35 de ani, iar ei, aceiași oameni (unii), nu-i știau un film ( citez: ”-Cine a fost Sergiu Nicolaescu? -Un om mare! – Dar ce a făcut el? -Nu știu!”), cam așa ceva am văzut eu într-un interviu. Bine, acum, sincer nu știu care au fost mai indignați că n-au știut de soția de 35 de ani ce-i era alături încă de când ea avea 18, media sau oamenii? Dar, sunt 99.9% sigură că ciuda cea mare se găsea asupra celor din media, ce n-au reușit timp de atâția ani să afle un asemenea mare secret de pe urma căruia ar fi mâncat mulți bani și înainte, nu doar acum, la moartea faimosului regizor. M-a indignat să aflu că atâția străini îi cunosc mai bine filmele decât noi, m-a deranjat să aflu că prin alte părți, străine, acestea sunt difuzate mereu, iar ele sunt suport pentru studenții de la actorie din străinătate.

Singurul lucru ce pare a fi bun din toată această mediatizare, ce i-a fost făcută prea târziu, este faptul că mulți, au aflat în acest fel câte puțin despre el. Nu zic că nu ar fi fost cunoscut pentru că aproape oricine asocia numele de Sergiu Nicolaescu cu actorul și atât, dar acum, acum poate au aflat ceva mai mult despre el și nu doar că a fost un simplu actor ci și un mare și renumit regizor, dar asta doar în străinătate. La noi era doar mare și atât, la noi era doar ”periat” atunci când se simțea nevoia, că așa se obișnuiește, în mentalitatea noastră, să se întâmple cu orice persoană, fie ea vedetă ori nu. Un alt lucru bun din această mediatizare s-a întâmplat chiar în orașul meu, în Târgu-Jiu, unde în noapte dintre 4 și 5 ianuarie, la cinematograful ce îi poartă numele, Sergiu Nicolaescu, s-au difuzat filmele regizate de acesta, dar și cele în care doar a jucat, iar astfel atât cei bătrâni cât și cei tineri s-au putut bucura de ele. Păcat însă că momentul a fost înainte stricat de îmbulzeala oamenilor, ca drept dovadă incultura tipică omului din ziua de azi. Din fericire sau din păcate, nici nu știu exact care îmi este sentimentul în această privință, am fost plecată prin munți la acea vreme, așa că nu m-am putut minuna de dorința apărută de nicăieri de culturalizare la cinematograf cu filme ce au făcut istorie prin faptul că intrarea era liberă. De fapt, asta era, intrarea era liberă, așa că de ce să nu ne ducem să ne înghesuim pe gratis ca oile/vacile/boii/măgarii/caprele și alte animale cu creier de dimensiuni mici.

Dar iacătă că această știre cu moartea lui Sergiu Nicolaescu a dispărut brusc din primele pagini ale ziarelor și de prin toate emisiunile de pe la TV, fiind înlocuită brusc în câteva minute cu bomba despărțirii dintre Bănică JR. și Marin. De parcă poporu de asta moare de foame că nu știe despre Marin și Bănică JR…. de asta nu dormim noi liniștiți noaptea că nu știm ce-i în familia lor, ce-a fost, ce îi macină, ce nu-i macină, de ce s-au despărțit, de ce n-au continuat și alte porcării cu care media ne umple nouă creierul în fiecare zi. Iaca așa a murit Sergiu Nicolaescu aproape de tot de pe buzele celor din media dar și ale oamenilor ce acum sunt ocupați să le facă poze prin avion celor doi soți și să le trimită pe la reviste de scandal mediocre din România, demne să fie arse:). Cu despărțirea celor doi, Sergiu Nicolaescu nu a murit doar trupește și sufletește pe Pământ ci și imaginativ din viețile noastre, ale tuturor, sau.. poate doar din a celor dornici numai de publicitate 🙂

Eu, pe mai departe nu am să mă apuc să vă vorbesc despre filmele lui Nicolaescu și despre succesul acestora pe acea vreme în țară și în străinătate, ori succesul lor actual doar din străinătate, n-am să mă apuc nici să vă vorbesc despre viața lui, copilăria lui sau cum a evoluat ca om. Vă spun doar că este gorjean, s-a născut chiar în Târgu-Jiu, a copilărit puțin în Cărbunești, apoi la mătușa sa în Târgu-Jiu, după care în Timișoara, iar în cele din urmă a ajuns la București. Dar atât, mai departe vă invit chiar pe voi să căutați  și să aflați despre el pe net, că-i mare-n toate cele 3 dimensiuni 🙂

sergiu-nicolaescu-tanar_d530172f43

Miercurea fără cuvinte (22) – Târgu-Jiul de seară

Multe postări au fost zilele astea legate de ziua de luni și probabil până duminică vor mai fi. Luni. O zi tristă. O zi plină de amintiri. Ei bine, luni am fost într-o plimbare cu bicicleta în jurul Târgu-Jiului, iar una din opriri ( la întoarcere) a fost pe o bancă în parcul ”Coloana Infinitului”. De acolo v-am adus aici, pe blog, niște poze din Târgu-Jiul de seară.

Cam atât cu ale mele cuvinte pe ziua de azi, căci e miercurea fără cuvinte!

Această prezentare necesită JavaScript.