Nu-ți irosi viața pe un mesaj!

Textul ăsta nu-i vesel. N-are nimic preluat din bucuria cuvintelor. E lipsit de sentimente frumoase. E un text trist. Nu are cum să fie altfel. Am observat și înțeles că, dacă vrei să îndrumi lumea spre conștientizarea anumitor subiecte delicate, trebuie să folosești texte triste. Întâmplări triste. Lumea nu poate vedea răul decât prin suferință, sau prin aducerea ei în fața lor.

Aveam puțin peste 12 ani. La vârsta aia nici nu știam ce-i internetul prea bine și nici nu bănuiam că va veni o zi în care voi împărtăși lumii experiența asta. Atunci mă gândeam la cu totul altceva. Speram la altceva. Speram la o viață normală și fără drumuri între casă și spitale. Viața de care mă bucur acum, parțial.

Eram pe drum. Din nou. Mă săturasem de drumuri în anul ăla. Uram spitalele, doctorii, drumurile lungi și Târgu-Mureșul deși, niciunul nu avusese vreun impact negativ asupra mea ci, toate la un loc, îmi salvaseră viața.

Mă duceam cu ai mei la un nou control. Al enșpelea control. Se cere o atentă monitorizare și observație după o intervenție de aproape 12 ore pe inimă. Așa că, drumurile erau impuse și necesare.

Nu mai aveam mult până să ajungem, dar nici nu mai știu exact pe unde ne aflam. Știu doar că se făcuse de zi. Și era un drum întins, iar pe șosea, doar noi și-un tir în fața noastră. Un tir care mergea mult prea încet. Așa că tata s-a hotărât, într-un final, să-l depășească și, când am ajuns cu mașina aproape de cabina șoferului, acesta a tras de volan spre noi.

Îmi aduc aminte secvențe. Apropierea tirului de noi. Scârțâieli. Scântei. Și accelerația tatei care a făcut tot posibilul să treacă mai repede de tir. Să-l depășească. Și, drep dovadă existența mea în spatele monitorului vostru, a reușit.

stop accidentelor

Șoferul? Nici el nu știa ce-i cu el. Obosise. Se uita pe telefon. Scria un text. Aproape ațipise. Nu știa. Dar am avut noroc. Drumul era drept, cât vedeai cu ochii. Și tata a avut o viteză mare de reacție. Poate, dacă ar fi fost o curbă, nu ar fi reușit să o ia. Sau dacă ar fi fost și tata obosit? Dar nu. Tata nu pleacă niciodată la drum obosit. Și nici nu răspunde la mesaje pe telefon. Sau, când s-a întâmplat să fie obosit, s-a oprit într-o parcare, nemaiavând nici 50 de km până la Târgu-Mureș, dormind vreo 3-4 ore. A simțit că nu mai poate și a tras pe dreapta. Nu și-a riscat niciodată viața. Și nici pe a altora.

Dar, pentru că nu toate cazurile se termină la fel de fericit ca mai sus, vă invit să urmăriți clipul acesta, până la sfârșit:


Sursă Youtube (user jochsey)

Știu. E o poveste tristă. Poate cea mai tristă din câte am căutat pe Youtube. Din păcate e adevărat. Lucrurile astea se întâmplă aproape zilnic în întreaga lume. Oameni ce răspund la mesaje pe telefon și uită să-și țină banda. Oameni ce distrug viețile altor oameni. Lasă părinți fără copii și copii fără părinți. Nenorocesc, la propriu, familii întregi.

N-am înțeles nici atunci, la 12 ani, nu înțeleg nici acum, ce a fost în capul șoferului respectiv și nici ce este în capul celorlalți șoferi. Și viața lor e importantă. Și fericirea familiilor lor contează. Contăm cum toții. Viața asta nu e absurdă, ci e frumoasă. Atunci, de ce să murim absurd? De ce să întâmpinăm o moarte absurdă? De ce să nu ținem în primul rând la viața noastră? Suntem importanți. Contăm pe acest pământ. Contăm pentru familie. Contăm pentru iubit/soț. Contăm pentru copii. Contăm pentru toți aceia care ne iubesc și nu și-ar putea imagina viața fără noi. Și, la fel cum noi contăm pentru cineva, și alții contează pentru cei care îi iubesc. De ce să-i privăm de dreptul lor la fericire?

Am avut noroc de multe ori. Am ajuns uneori să cred că există cineva, sau ceva, acolo sus, care mă iubește cu adevărat. Și care mi-a mai adăugat mereu zile de viață. Timp de trăit și de făcut lucruri, de învățat, de sperat, de construit. Și de a încerca să las în urma mea o lume mai bună decât am găsit eu.

Am avut noroc cu tirul, iar apoi am avut noroc cu un domn șofer care butona de zor pe telefon și a uitat că are în față un biciclist de depășit. A tras de volan, iar eu de bicicletă, în ultimul moment. Și, tot drept dovadă, mă aflu în spatele acestor cuvinte.

Aș vrea însă ca pe viitor să nu mai fie vorba de noroc. Aș vrea să fie vorba de conștientizare. De înțelegere și de grijă. Grija pe care o are fiecare șofer în parte atât pentru viața lor, cât și pentru a celorlalți. Un mesaj mai poate aștepta, cu siguranță. Să ajungi întreg, cred că e mai important decât un răspuns la un mesaj. Un răspuns care să nu te coste câțiva cenți, ci întreaga viață. Întreaga ta ființă.

Nu știu dacă știați, dar România se află pe primul loc în topul accidentelor rutiere în UE, iar 23% (1,3 milioane aproximativ) sunt provocate de telefonul mobil. Mai multe detalii însă, le puteți afla din experimentul celor de la Toyota. Ei, cu ajutorul Roxanei Ciuhulescu și al lui Dani Oțil, au făcut un experiment, pe un traseu amenajat, cu ce se întâmplă în viața reală atunci când dai SMS-uri la volan. Prea puține sunt cazurile în care ocolesc obstacolele. Dar zic să nu vă mai spun eu prea multe, ci să vă lăs să priviți singuri experimentul. E interesant și trage un semnal de alarmă.


Sursă Youtube (user Toyota Romania)

Nu uita, nu-ți irosi viața pe un mesaj!

***Articol scris pentru SuperBlog 2014.

Tentații (i)rezistibile

Acest articol este scris pentru proba cu numărul patru din Super Blog 2013!

CAM01790Dependențele sunt tentații.

Da. Ceea ce vedeți mai sus este o cantitate zilnică de ciocolată ce-mi intră în organism. Sunt dependentă de ciocolată. Și o recunosc. Și recunosc și faptul că n-am voință să mănânc mai puțină. Mama-mi zice că sunt o specie de drogată. Eu zic doar că-mi plac la nebunie dulciurile, în special ciocolata și orice e pe bază de ciocolată. Atât.

Dacă am dulciuri, mănânc ca sparta. Dacă nu am, fac rost. Oricum ar fi, mereu am ciocolată. Mă hrănesc cu ciocolata. Ciocolata e parte din mine, iar fără ea… fără ea cred că sunt aproximativ ca unul în sevraj. Iubesc ciocolata. Și ea mă iubește pe mine, atâta timp cât mereu o am. Mereu și mereu și mereu a mea. Nu mă pot despărți de ea și nici ea nu se poate despărți de mine. Este irezistibilă.

Deși suntem nedespărțite (mai puțin în timpul când eu dorm), mama încearcă din răsputeri să ne despartă. E speriată și o înțeleg. Orice mamă e speriată atunci când tot neamul e diabetic. Mereu îmi spune că dacă nu va reuși ea, insulina sigur o va face. Ferească sfântul să se întâmple asta. Mai bine la 2-4 m sub pământ decât fără ciocolată. Iar acum e momentul în care eu mă rog Universului și tuturor sfinților și forțelor cosmice ca mama să nu citească asta, că altfel nici în cușca câinelui nu mai prind loc:). Desigur, mai au de ascultat dorințele a 7 miliarde de oameni, de ce m-ar băga în seamă pe mine? Și uite așa o să sfârșesc eu dormind într-un șanț și poate nici acolo :).

Ciocolata pentru mine, e ca aerul pentru voi. Ciocolata pentru mama, când o mănânc eu, e ca cianura pentru atâția oameni ce se revoltă cu înverșunare împotriva folosirii ei în exploatarea de la Roșia Montană. Iar atunci când vezi pentru propriul copil ceva ca fiind extrem de nociv, încerci să îi iei asta. Așa că mama se chinuie să nu primesc dulciurile aduse în dar și le ascunde. Le ascunde pe unde poate în casă. De când sunt mică însă, până la vârsta de 19 ani, am avut timp să explorez casa în lung și-n lat până la cunoașterea fiecărui colțișor al casei. Cu alte cuvinte, poate mama să ascundă ciocolata oriunde, că tot o găsesc (experiență de cel puțin 14 ani).

Știu ce-nseamnă să fii dependent. Sunt dependentă de ciocolată și de multe alte lucruri. Sincer, dacă mă întreabă cineva de ce mănânc ciocolată, nu aș știi să-i dau un motiv plauzibil. I-aș spune doar că mănânc pentru că mănânc. O fac din instinct. Nu-mi impun să mănânc ciocolată. Nici să o caut pe unde e ascunsă. O fac pur și simplu. Mă trezesc că am găsit-o și încep să mănânc. Nu o caut cu disperare. O caut cu mult calm pentru că știu că am să o găsesc. Nu știu cum se face faptul că mereu mă duc spre locul în care e ciocolata. Mă cheamă la ea. Și nu e o poveste inventată. Este una chiar reală. Este povestea unui dependent de ciocolată, adică a mea.

Habar n-am de ce, dar parcă insulina asta nu mă sperie. Nu mă sperie pentru că știu eu că nu o să am nevoie de ea. Odată, când trebuia să fac niște analize, am mâncat o ceșcuță de miere înainte. Iar rezultatul spunea că glicemia mea e foarte mică. Altă dată, când bunicul meu își făcea testul de glicemie, eu copil mic și curios cu întrebări de genul: „Ce-i aia tataie?”, „Dar ce face?”, „Dar vreau și eu, tătăiț!!!” mi-am făcut testul de glicemie, după masă evident. Valoarea era aproape de media anormală :D. Deci, practic, dependența mea de ciocolată mă ajută să-mi mențin valori ale glicemiei aproape normale. Cum aș putea astfel să renunț la ciocolată? Corect, n-aș putea. O iubesc și mă iubește (cred).

Dependențele mele nu se sfârșesc însă aici. Pe locul doi se află telefonul mobil. Fără să vreau îl folosesc. Mă trezesc că umblu pe el fără să fac de fapt nimic. Intru în meniu și ies. Îl deblochez ca să îl blochez la loc. Intru pe Facebook ca să ies. Pornesc radio ca să-l opresc. Mă trezesc că scriu mesaje ca să le șterg și să le rescriu până când într-un final le și trimit. Intru în contacte ca să nu apelez pe nimeni. Mă joc, ca să nu mă joc de fapt. Telefonul sincer îl urăsc. Este ca să fie și-mi mănâncă timp din viață. Dar aici știu că nu sunt doar eu dependentă de telefon într-un hal fără de hal. Generații întregi din zilele noastre sunt dependente: copii, tineri, bătrâni. Toți.

Urmează apoi dependența temporară pe timp de iarnă: schiatul. Ador să schiez. Să mă simt una cu pârtia, una cu zăpada, una cu fulgii de nea ce plutesc în aer până se contopesc cu suprafața muntelui. Când schiez simt că plutesc. Mă bucur că pot schia toată iarna: în weekenduri și vacanțe. Mereu. Când schiez, nu simt de fapt că fac asta. Când schiez, schiez și atât. De cele mai multe ori schiez pe muzică. Îmi bag căștile în urechi și mă las pe schiuri în cristiane lungi și scurte în josul pârtiei. Iubesc muntele. Îl iubesc poate pentru că am crescut oarecum cu el și l-am văzut de mică în fiecare zi. Îl văd din curte, îl văd când trec podul Jiului, îl văd pe bulevardul ce duce spre Petroșani. Îl văd mereu acolo, măreț și impunător peste întreaga depresiune a Jiului. Îl văd și îl iubesc.

Sunt dependentă de oamenii frumoși. Iubesc să stau în preajma lor, fie că sunt copii, tineri sau bătrâni. Oameni frumoși din punct de vedere al caracterului lor, al interiorului și nicidecum al fizicului. Fizicul e doar o carcasă. Degeaba strălucește la suprafață dacă pe interior e mâncată de rugină. Degeaba. Iubesc în special bătrânii. Îmi place să stau în preajma lor. Ei mereu au ceva frumos de spus din experiențele lor de viață mai mult sau mai puțin frumoase. Sunt dependentă de a le sorbi cuvintele și privirile duioase. Sunt dependentă de a le oferi fericirea aceea că sunt ascultați cu atâta drag și atâta interes.

Uneori sunt dependentă și de film. Dar asta depinde doar de stările acumulate care au creat o singură stare neliniștită ce are nevoie de liniște. Atunci sunt dependentă de acțiune, de comedie, de animații. Sunt dependentă de orice. De orice e bun, desigur. Adică bun pentru gusturile mele, pentru că gusturile sunt atât de diferite. Ce e bun pentru mine, este foarte probabil să nu fie și pentru ceilalți. Doar de asta suntem o specie atât de diferită între indivizi.

Sunt dependentă de cultură. Îmi place. Mă fascinează. Cultura e minunată. Păcat că noi ca indivizi nu suntem toți capabili să ne-o însușim caracterului. Poate nici eu nu sunt. Tocmai de asta, cu siguranță, sunt dependentă de ea. Din nevoia de a dobândi mai multă.

Cred că sunt dependentă de multe altele. Sunt dependentă de atâtea și atâtea. Uneori sunt dependentă și de mine, atunci când simt că nu mai sunt eu. Sunt dependentă și de o ea. Și de un el. Și de părinți. Sunt dependentă de lume. Sunt și suntem dependenți de bani, căci ei ne oferă posibilitatea existenței de zi cu zi. Sunt dependentă de iubire, fie că o ofer sau o primesc. Sunt dependentă de amintiri, căci ele stau la baza a ceea ce sunt acum și ceea ce am să devin. Sunt dependentă de trecut, de prezent și cu siguranță și de viitor. Sunt dependentă de multe și cu siguranță nu sunt singura. Toți suntem dependenți de ceva, conștient sau inconștient.

Articolul acesta a pornit de la filmul „Thanks for Sharing”. Și personajele au dependențe. Dar o pun în scenă pe cea care a existat din toate timpurile: sexul. Unii sunt, alții nu sunt. Dar cu siguranță este printre cele mai vechi dependențe, alături de dependența de supraviețuire, de existență.

Dependențele, prin traducere, sunt irezistibile.

Pentru că simt cum ale mele cuvinte încep să se amestece unele cu altele într-o iraționalitate perfectă, am să închei articolul aici. Dar nu, nu scăpați de întrebarea la care musai trebuie să răspundeți. Așa pentru curiozitatea suflețelului meu de copilaș micuț și amărât.

Întrebare: Voi de ce sunteți dependenți?

Aștept cu nerăbdare răspunsurile voastre. Sunt curioasă. Vreau să știu!

Have fun,

Pishky