Relativitatea timpului în București

Când pășești în București, îți dai seama că deși timpul este același, ziua are tot 24 de ore, a câte 60 de minute fiecare, cu 60 de secunde fiecare, totuși timpul trece altfel. Și problema nu este neapărat că timpul trece altfel, ci cum trece mai exact, căci, dacă ar trece mai lent, nu ar fi nicio problemă. Am avea mai mult timp să ne rezolvăm ceea ce avem de rezolvat. El, însă, trece mult prea repede. Ziua nu mai pare să aibă 24 de ore, ora nu mai pare să aibă 60 de minute, iar minutul nicidecum  de secunde. Totul parcă trece printr-un accelerator al timpului și, nici nu te-ai trezit bine din pat să te apuci de ceva, căci timpul trece pe lângă tine și se face deja noapte.  Iar odată ce ai intrat în acest ritm, ajungi să-l preiei foarte repede, dar cu greu te mai descotorosești de el. E chiar aproape imposibil să o faci. Aproape.

relativitatea timpului

Și ca să-mi înțelegeți punctul de vedere, am să vă dau și exemple, cum ar fi oamenii care aleargă efectiv pe scările rulante de la metrou, trec pe roșu, până la jumătate, dacă prima bandă are și ea roșu, ieși cu cineva din bloc, în același timp, iar tu nici nu ajungi bine la colțul blocului că el deja coboară scările la metrou. În București, oamenii trec prin timp alergând, grăbiți și agitați, fără să observe nimic din ceea ce-i înconjoară și, deși poate nu credeți, în București sunt o mulțime de locuri faine. Atâtea încât nici nu știi cu care să începi prima dată.

Tocmai de aceea, cred, Bucureștiul are și o multitudine de facilități pentru locuitorii săi. Adică din pricina faptului că bucureștenii sunt într-o alergătură continuă, fără pic de pauze, în București există atâtea firme, în diferite domenii, care ușurează munca celorlalți. Iar un exemplu ar putea fi chiar acele firme de curățenie din București, căci dacă te apuci să cauți pe Google „firme curatenie bucuresti”, ai fi uimit câte astfel de firme găsești, pe când în orașele mici, deși poate oamenii aleargă la fel de mult, iar timpul lor este relativ, numărul acestora este mult mai mic. Desigur, asta se poate datora și numărului mai mic de locuitori din alte orașe, față de București.

Firmele de curățenie, după anumite statistici, par a fi însă cele mai numeroase. Desigur, nici din alte domenii nu se lasă mai prejos, precum firmele de IT, sau firmele de beauty etc. Așadar, deși pentru noi, cei care ne folosim de serviciile lor, relativitatea timpului nu este chiar benefică, pentru ei, relativitatea timpului nostru este cel mai bun lucru care li se poate întâmpla, căci neavând noi timp să le facem, suntem nevoiți să ni le facă alții. Pam Pam.

Plasare în timp și spațiu

descărcare

Mi-am schimbat camera ieri. Am modificat-o. Am scos din ea televizorul și o măsuță. Le-am mutat în partea cealaltă de cameră. Cea care nu ține de dormitorul propriu zis. Și așa nu mă uitam la TV. L-am păstrat doar ca să mă joc pe Wii. De dimineață m-am trezit buimacă, căci, eu mă trezesc la foc automat și mă ridic pe jumătate din cu ochii ațintiți pe ceasul TV-ului. Dar care ceas? Căci, în locul lui era un șezlong de pe vremea țarului. Mă întrebam în ce cameră am aterizat, pentru că pe aceasta nu o recunoșteam ca fiind a mea. M-am cufundat printre pernele moi din pat și mi-am lăsat gândurile să zboare în zări abstracte. Știu că ar fi trebuit să-mi fie milă de ele și să nu le îngădui să-mi părăsească mintea pe frigul ăsta, ca nu cumva să le înghețe aripile. Mi-a păsat în schimb doar de mine, iar pe ele le-am lăsat să moară sub simbolul abstractului.

Plasare forta de munca. Gândurilor mele nu le-au înghețat aripile. Se pare că s-au întors la mine cu gânduri la fel de abstracte ca zările în care își luaseră zborul. Acum, întoarse, în mintea mea erau și ele șomere. La fel ca majoritatea populației țării. Erau plasate în timp și spațiu. Două entități necunoscute ca și dimensiuni. Atâția subiecți în căutarea zărilor muncitoare. Atâtea zări invers proporționale cu numărul subiecților. E o nebuloasă. Ambele se caută unele pe altele. Se atrag, reprezentând poli diferiți… și totuși se resping prin însăși firea lor ce nu le permite a fi împreună. Atâția subiecți suferinzi. Atâtea zări pustii  și incapabile de a-și accepta proprii subiecți.

La tot pasul oamenii își caută de muncă. Fie pentru a se întreține pe ei, fie familia. Atâtea guri flămânde ce stau sub semnul prost plasat al forței de muncă. Oameni sunt destui. Forța de muncă insuficientă. Oameni se caută. Oameni se găsesc. Oameni nu sunt. Atâta minciună în jur. Atâta cantitate de adevăr nespus. E un cerc vicios. Un cerc ale cărui margini încă nu se cunosc, dar se știe că ele există. Există sub o formă rotundă, perfectă. Iar asta se știe din însăși repetivitatea perfectă a lucrurilor, căci doar pe marginile unui cerc poate exista o repetivitate fără întreruperi. Și… deși perfecțiunea este iluzorie, în cazul de față există. Există o perfecțiune a imperfectului, atinsă prin neîmpliniri și foamete.

Atâția oameni care-și caută menirea, neștiind în ce parte să o apuce… oricare fiind până la urmă greșită. Atâtea posibilități imposibile. Atâtea lucruri cu și fără sens. Un sens abstract. interpretabil. De neînțeles. Atâția tineri ce-și vând sufletul pe locuri de muncă bănoase, doar pentru a nu rămâne pe dinafară. prea puțini sunt cei care-și găsesc într-adevăr ceea ce le place cu adevărat. Ori, mai bine zis, prea puțini care pot să facă ceea ce le place. Fără restricții. Fără impedimente sociale și morale.

Mă uit în jur și văd atâția oameni pierduți în necunoscutul absolut al Universului, fără ca ei să știe asta. Setați pe rapiditate, cu pașii îndreptați robotic spre anumite locuri, urmând să facă anumite lucruri lipsite de viață și importanță, ci doar din pură rutină. Atâția oameni neîmpliniți pe niciun plan. Atâția oameni triști cu zâmbetele inversate.