Nu-ți irosi viața pe un mesaj!

Textul ăsta nu-i vesel. N-are nimic preluat din bucuria cuvintelor. E lipsit de sentimente frumoase. E un text trist. Nu are cum să fie altfel. Am observat și înțeles că, dacă vrei să îndrumi lumea spre conștientizarea anumitor subiecte delicate, trebuie să folosești texte triste. Întâmplări triste. Lumea nu poate vedea răul decât prin suferință, sau prin aducerea ei în fața lor.

Aveam puțin peste 12 ani. La vârsta aia nici nu știam ce-i internetul prea bine și nici nu bănuiam că va veni o zi în care voi împărtăși lumii experiența asta. Atunci mă gândeam la cu totul altceva. Speram la altceva. Speram la o viață normală și fără drumuri între casă și spitale. Viața de care mă bucur acum, parțial.

Eram pe drum. Din nou. Mă săturasem de drumuri în anul ăla. Uram spitalele, doctorii, drumurile lungi și Târgu-Mureșul deși, niciunul nu avusese vreun impact negativ asupra mea ci, toate la un loc, îmi salvaseră viața.

Mă duceam cu ai mei la un nou control. Al enșpelea control. Se cere o atentă monitorizare și observație după o intervenție de aproape 12 ore pe inimă. Așa că, drumurile erau impuse și necesare.

Nu mai aveam mult până să ajungem, dar nici nu mai știu exact pe unde ne aflam. Știu doar că se făcuse de zi. Și era un drum întins, iar pe șosea, doar noi și-un tir în fața noastră. Un tir care mergea mult prea încet. Așa că tata s-a hotărât, într-un final, să-l depășească și, când am ajuns cu mașina aproape de cabina șoferului, acesta a tras de volan spre noi.

Îmi aduc aminte secvențe. Apropierea tirului de noi. Scârțâieli. Scântei. Și accelerația tatei care a făcut tot posibilul să treacă mai repede de tir. Să-l depășească. Și, drep dovadă existența mea în spatele monitorului vostru, a reușit.

stop accidentelor

Șoferul? Nici el nu știa ce-i cu el. Obosise. Se uita pe telefon. Scria un text. Aproape ațipise. Nu știa. Dar am avut noroc. Drumul era drept, cât vedeai cu ochii. Și tata a avut o viteză mare de reacție. Poate, dacă ar fi fost o curbă, nu ar fi reușit să o ia. Sau dacă ar fi fost și tata obosit? Dar nu. Tata nu pleacă niciodată la drum obosit. Și nici nu răspunde la mesaje pe telefon. Sau, când s-a întâmplat să fie obosit, s-a oprit într-o parcare, nemaiavând nici 50 de km până la Târgu-Mureș, dormind vreo 3-4 ore. A simțit că nu mai poate și a tras pe dreapta. Nu și-a riscat niciodată viața. Și nici pe a altora.

Dar, pentru că nu toate cazurile se termină la fel de fericit ca mai sus, vă invit să urmăriți clipul acesta, până la sfârșit:


Sursă Youtube (user jochsey)

Știu. E o poveste tristă. Poate cea mai tristă din câte am căutat pe Youtube. Din păcate e adevărat. Lucrurile astea se întâmplă aproape zilnic în întreaga lume. Oameni ce răspund la mesaje pe telefon și uită să-și țină banda. Oameni ce distrug viețile altor oameni. Lasă părinți fără copii și copii fără părinți. Nenorocesc, la propriu, familii întregi.

N-am înțeles nici atunci, la 12 ani, nu înțeleg nici acum, ce a fost în capul șoferului respectiv și nici ce este în capul celorlalți șoferi. Și viața lor e importantă. Și fericirea familiilor lor contează. Contăm cum toții. Viața asta nu e absurdă, ci e frumoasă. Atunci, de ce să murim absurd? De ce să întâmpinăm o moarte absurdă? De ce să nu ținem în primul rând la viața noastră? Suntem importanți. Contăm pe acest pământ. Contăm pentru familie. Contăm pentru iubit/soț. Contăm pentru copii. Contăm pentru toți aceia care ne iubesc și nu și-ar putea imagina viața fără noi. Și, la fel cum noi contăm pentru cineva, și alții contează pentru cei care îi iubesc. De ce să-i privăm de dreptul lor la fericire?

Am avut noroc de multe ori. Am ajuns uneori să cred că există cineva, sau ceva, acolo sus, care mă iubește cu adevărat. Și care mi-a mai adăugat mereu zile de viață. Timp de trăit și de făcut lucruri, de învățat, de sperat, de construit. Și de a încerca să las în urma mea o lume mai bună decât am găsit eu.

Am avut noroc cu tirul, iar apoi am avut noroc cu un domn șofer care butona de zor pe telefon și a uitat că are în față un biciclist de depășit. A tras de volan, iar eu de bicicletă, în ultimul moment. Și, tot drept dovadă, mă aflu în spatele acestor cuvinte.

Aș vrea însă ca pe viitor să nu mai fie vorba de noroc. Aș vrea să fie vorba de conștientizare. De înțelegere și de grijă. Grija pe care o are fiecare șofer în parte atât pentru viața lor, cât și pentru a celorlalți. Un mesaj mai poate aștepta, cu siguranță. Să ajungi întreg, cred că e mai important decât un răspuns la un mesaj. Un răspuns care să nu te coste câțiva cenți, ci întreaga viață. Întreaga ta ființă.

Nu știu dacă știați, dar România se află pe primul loc în topul accidentelor rutiere în UE, iar 23% (1,3 milioane aproximativ) sunt provocate de telefonul mobil. Mai multe detalii însă, le puteți afla din experimentul celor de la Toyota. Ei, cu ajutorul Roxanei Ciuhulescu și al lui Dani Oțil, au făcut un experiment, pe un traseu amenajat, cu ce se întâmplă în viața reală atunci când dai SMS-uri la volan. Prea puține sunt cazurile în care ocolesc obstacolele. Dar zic să nu vă mai spun eu prea multe, ci să vă lăs să priviți singuri experimentul. E interesant și trage un semnal de alarmă.


Sursă Youtube (user Toyota Romania)

Nu uita, nu-ți irosi viața pe un mesaj!

***Articol scris pentru SuperBlog 2014.

Ieși din casă acum!… și ai posibilitatea să ajungi în Franța

Și pe bune că nu glumesc! Nu glumesc absolut deloc. Dacă ieși din casă acum, ai șansa să ajungi direct în Franța, la Valenciennes, acolo unde se fabrică frumoasele mașini ale celor de la Toyota. Ei, hai că parcă ți-am captat puțin atenția, nu? Adică cine n-ar vrea să iasă din casă și să se ducă-n Franța? Și-ar dori asta chiar și unul fără nicio tangență cu mașinile căci, Franța e FRANȚA!

franta

Sursă: shutterstock.com

Și știu, dragul meu cititor, acum iar crezi că m-am trezit de dimineață cu un chef nebun de a înșira cuvinte fără sens. Dar să știi că nu-i deloc așa și, ca să-ți demonstrez asta, am să-ți vorbesc mai jos despre noul concurs al celor de la Toyota, concurs organizat cu ocazia lansării noului Yaris la începutul lunii octombrie.

Așa cum îți spuneam, noul Yaris s-a lansat de curând, la începutul lunii octombrie, iar concursul a început pe 13 ale lunii și se încheie tocmai pe 10 noiembrie. Ai timp să mai participi dar, îți spun de pe acum că, ceea ce trebuie să faci după ce te hotărăști să ieși din casă, e de-a dreptul foarte greu de făcut. Aproape imposibil aș putea spune.

Dar zic, dragul meu cititor, să nu te mai amân atât și să-ți spun care-i greul pe care trebuie să-l faci tu căci pe cuvântul meu dacă nu-i greu. Trebuie să te DISTREZI! Iar dacă nu ești obișnuit cu distracția și cu sentimentul ei, e cam complicat. Dar îți zic eu, merită oricum! Așa că ieși acum din casă și du-te după mașina de la Toyota și participă la concursul „Yaris în orașul tău”.

Cum poți să faci asta? Păi, e cam la fel de greu ca ceea ce ți-am spus mai devreme. Ideea e că trebuie să te duci în showroom-ul Toyota de la tine din oraș (București, Bacău, Baia Mare, Bistrița, Brăila, Brașov, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Focșani, Iași, Pitești, Ploiești, Sibiu, Suceava, Timișoara, Tg. Mureș) și să faci un test drive cu noul Yaris. Te distrezi, te filmezi și te pozezi lângă clădiri renumite/monumente/peisaje memorabile din orașul tău, alături de personalități importante, sau în ipostaze cu semnificație sentimentală pentru tine, care implică noul Yaris și orașul tău, arătându-ne cât de frumos și genial este noul Yaris, iar apoi intri pe site-ul celor de la Toyota, îți faci cont, încarci pozele și filmările (implicit și distracția), dar ai grijă, trebuie să surprinzi în poze doar noul Yaris și nu alt model de la Toyota căci, după cum deja cred că te-ai prins, acest concurs este destinat în exclusivitate noului Yaris. Și gata. Aștepți tolănit, în șezlong, lângă sobă, sau lângă calorifer, să câștigi.

Glumesc, desigur. Nu ți-ai terminat încă treaba dacă vrei să te duci în Franța, la fabrica celor de la Toyota și să vezi, pe viu, minunățiile din fabrică. Un așa premiu, impresionant, mai cere puțină muncă și sacrificiu. Dar stai calm, nu trebuie să muți munții din loc. E mai simplu de atât.

Probabil, te-ai întrebat cum câștigi? Cum se ajunge în final să fie desemnat marele câștigător, care-s de fapt 3. Ei bine, acumulând puncte. Iar punctele astea le primești cam așa:

  • dacă încarci o poză, primești 5 puncte tu și orașul tău
  • dacă încarci un filmuleț primești 10 puncte tu și orașul tău
  • dacă îți inviți prietenii (prin e-mail) primești 1 punct tu și orașul tău
  • dacă prietenii tăi își fac cont mai primiți 5 puncte și o șansă în plus la câștig

Trebuie să știi însă că doi câștigători vor fi trași la sorți dintre participanții cu minim 6 puncte acumulate, iar cel de-al treilea premiu, „Genial oriunde”, se va acorda prin votul unui juriu format din angajații celor de la Toyota, pentru cel mai original și reprezentativ video, urmărindu-se originalitatea, creativitatea și sinteza sloganului „Genial în oraș, fericit oriunde!”.

Pare greu, dar nu-i chiar așa de greu, nu? Hai, că distracția nu-i dureroasă deloc. Ieși, acum, afară din casă și participă la concurs. Bucură-te de noul Yaris și câștigă șansa de a vizita Franța și fabrica Toyota. E frumos în Franța. Găsești oameni, locuri și culturi. Toate impresionante.

Chiar nu vrei să te distrezi și să câștigi? Nu vrei să ajungi în Franța? Nu prea cred. Hai, lasă pijamaua și du-te la test drive. Câștigă!

toyota yaris

Călătorind prin timp

Am ajuns, uneori, să mă chinui să scriu. Cuvintele pur și simplu nu vor să iasă de acolo de unde s-au ascuns. Aș vrea doar să-mi închid ochii și să-mi las gândurile să zboare acolo unde-și doresc ele, iar cuvintele mele să mi se perinde prin fața ochilor minții, așa cum făceau odată. Totuși, eu stau cu ochii într-un televizor, uitându-mă la Doctor House. Nici nu înțeleg de ce. De ce mă uit printr-un televizor la acțiunea dintr-un spital, când zilnic stau închisă între pereții unuia. Dar na, creierul meu nu funcționează chiar la parametrii normali în momentul ăsta.

toyota aygo

Dar închid totuși ochii. Și mă întorc în timp. Îmi las gândurile să zboare printre amintiri. Să se ducă unde vor ele. Nu le mai țin închise dincolo de gratiile închisorii propriei minți. Acum se dezlănțuie. Aleargă printre vise, dar și visuri, ce aparțin unui copil zburdalnic.

18 ani. Din nou. Dar nu par a fi cei pe care i-am avut în trecut, atunci când a venit și vremea lor. Nu par a fi ei deloc. Sunt niște 18 ani din prezent, dar cu siguranță provin din trecut, iar trecerea timpului peste ei și-a lăsat pur și simplu amprenta. Ăștia 18 ani, mi-au adus o mașină. O Toyota Aygo. Drăgălașă foc. Frumoasă, gingașă. Și jucăușă. Mai presus de toate e jucăușă, căci roțile ei mă poartă peste tot în gândurile mele.

Nu știu cum se face că am întâlnit-o. Dar am închis ochii și m-am trezit în fața ei. În gând, am 18 ani. Dar fizicul meu știe că se află captiv între niște pereți de spital, la 20 de ani. Are un X, iar din priviri, îi schimb culoarea. Roșu. Roșul îmi place. Și alb în exterior. O ating ușor. Trec cu mâna peste caroseria ei albă. Îi deschid ușa și mă urc la volan. N-am permis, dar tocmai am învățat să conduc. O pornesc. Și plec în plimbare cu ea. Mă afund în scaunul ei moale, care se mulează perfect pe formele corpului meu. E confortabil. Și călduros. Oferă un mediu ambiant, interiorul. M-aș lăsa condusă de ea, oriunde. Iar noaptea… noaptea aș transforma-o în propria mea cameră de hotel.

toyota aygo

Noua Toyota Aygo

O las să alerge pe asfalt. Gândurile mele i-au accelerat mersul, căci acum fuge odată cu ele. Zbor cu ea până la Aurorele Boreale, apoi mă duce prin China, în Munții Curcubeu. Ne punem pe vapor și traversăm oceanul către Japonia. Apoi către Australia. Face cunoștință cu cangurii. Îi plac. Și cangurii par să o placă. Trecem în Africa, salutăm politicos girafele și-și face niște tatuaje la cactuși. Ne îmbarcăm pe alt vapor și vizităm America din Sud până în Nord. Apoi ne întoarcem în Europa noastră. O străbatem în lung și-n lat. Îi cunoaștem cultura și ne împărtășim cunoștințele.

Se face repede plăcută printre cei din jur, până ce străinii pe care i-am întâlnit îi iau surorile în alte țări, căci se folosește de sloganul ei preferat, „Go Fun Yourself!”. Iar cu asta dă pe spate pe oricine. Cu toții avem nevoie de un astfel de sentiment. Iar noua Toyota Aygo ne ajută să-l experimentăm. Dar nu se supără că surorile ei pleacă. Se bucură că va avea mereu un loc pe unde să poposească prin străinătate, la câte rude i-au plecat. Cei mai mulți s-au îndrăgostit, pe lângă design-ul ei interior și exterior, de faptul că-și pot conecta smartphone-ul la sistemul multimedia x-touch. Pentru majoritatea, existența noii tehnologii în mașina personală este un „must have”.

În plimbarea noastră au trecut zile, săptămâni, luni, până s-a făcut un an. Și apoi, brusc, printre propriile gânduri, reflectări și visări, a trecut și-al doilea. Deschid ochii. Aceeași cameră cu patru pereți, din spitalul Bagdazar-Arseni. Același loc captiv al trupului, căci gândurile minții mele trec dincolo de granițele lui. Străbat întregul Univers. Iar apoi se întorc mereu la mine să mă bucure. Să-mi aducă viața de dincolo de cei patru pereți, pentru că asta înseamnă „Go Fun Yourself!”, pentru mine.

Din iubire…

Acest articol este scris pentru proba cu numărul douăzeci și patru din cadrul competiției Super Blog 2013!

***

Am iubit dintotdeauna copiii. Tocmai de aceea am ales să fiu mereu printre ei. Întreaga mea viață, e întreaga lor viață. Eu le influențez viitorul. Eu împreună cu tot ceea ce le împărtășesc din cele știute de mine. Cred că pentru fiecare copil în parte este important să aibă un model. Un ceva căruia să-i spună: „AȘA DA!!!”. Mie-mi place să cred că eu sunt un astfel de om prin atitudinea și comportamentul meu față de ei. Prin tratamentul care li-l aplic lor. Prin informațiile pe care încerc să le transmit lor cu blândețe.

De mică mi-a plăcut biologia. Am fost fascinată. Mi-au insuflat asta profesorii mei. M-au făcut să le iubesc materia, iar din iubirea mea pentru copii, m-au făcut să-mi doresc să le împărtășesc și lor asta. Îmi place să cred că reușesc. Că e sunt aproape. Că le sunt alături. Și asta nu doar privind materia mea, ci și alte probleme cu care ei se confruntă la vârste de 13-15 ani. Îmi place să le călăuzesc pașii spre a fi polivalenți, căci un om inteligent este acela care știe câte puțin din toate. Care poate stăpâni orice domeniu măcar la un nivel mediu. Care poate oricând discuta despre orice fără a se face de râs. Acela este modelul omului inteligent, din punctul meu de vedere. Un om care știe ca teoria să o aplice practic.

Nu mi-am obligat niciodată copiii, să-mi știe teoria ca la carte… ci doar pentru cultura lor generală. Am încercat să-i determin să fie curioși de cum stau lucrurile în jurul lor. Să-i fac iubitori de cunoaștere și nicidecum să învețe că așa cer eu, ori școala, ori părinții, ori alți profesori, ori sistemul, ci doar pentru că o cere viața și propria lor formare.

După cum spuneam, am încercat mereu să le călăuzesc  pașii spre a fi polivalenți și să-i fac să-și descopere propriile talente, căci numai încercând tot ceea ce ți se oferă îți descoperi adevăratul talent. Sunt mândră de toți copiii mei. Unii sunt buni la biologie, alții la matematică, alții la istorie, alții la chimie, alții la română, alții la engleză, alții la geografie, alții la muzică și alții la desen, dar toți știu câte ceva din toate.

Pentru copiii mei talentați la desen, am aflat de curând de un concurs organizat de Toyota. Ah… abia aștept să le povestesc despre el. E important să participe la concursuri, căci și prin astfel de activități ajungi să te cunoști mai bine pe tine. Să-ți dezvolți abilități.

*** Peste trei zile***

-Bună ziua dragii mei :)! Înainte să începem ora așa cum se cuvinte, aș vrea să fac o mică paranteză și să vă vorbesc despre un concurs, consider eu, important pentru mulți dintre voi.

Ahh.. ce frumos mă privesc cu toții. Ce dulci sunt cu toții.

-Ce concurs, doamna profesoară?
-Andrei, ce bine că ai întrebat chiar tu! Este vorba despre un concurs cu desene. Cei care aveți talent, trebuie să vă creați prin desen propria voastră mașină a viitorului, mașina visurilor. O mașină pentru un viitor mai bun. Concursul se numește Dream Car Art Contest, iar eu am să vă scriu imediat link-ul site-ului pe tablă și am să încerc să vă dau cât mai multe detalii despre acest concurs. V-am printat și o poză de pe site-ul lor cu câteva detalii ce sper să le găsiți utile.

-Doamna, dar ce premii sunt?
-Cristi, sunt destule premii, iar cel mai important, este o excursie în Japonia, pentru cel care va avea să câștige toate etapele. Frumos, nu? Cine nu și-ar dori să viziteze o țară străină prin valorificarea propriului talent?
-Și cum ne înscriem, doamna?
-Trebuie să accesați link-ul pe care vi l-am scris pe tablă, iar înscrierea se face împreună cu părinții voștri, căci voi sunteți încă minori. Oricum, de aici vă puteți înscrie chiar toți, căci nu cred că este nimeni peste 15 ani, nu? Iar acum, de credeți că nu aveți talent, merită să încercați. Orice copil are imaginație, talentul stă în abilitatea degetelor voastre să transpuneți imaginația pe hârtie și ulterior pe o mașină reală, căci ideile voastre vor fi implementate chiar de voi pe caroseria unei mașini.
-Ne putem înscrie chiar toți… toți, toți, toți?
-Da Alina! Sigur că da! Amintește-ți doar ce a spus Picasso…
-„Mi-au trebuit patru ani să învăț să desenez ca Rafael și o viață întreagă ca să învăț să desenez ca un copil”.
-Ce frumos ați spus-o cu toții în cor. Vedeți, voi nu trebuie să învățați asta. Voi sunteți încă niște copii. Și din spusele lui Picasso… se pare că arta din mâinile unui copil este mult mai frumoasă decât cea a unui adult, căci un copil vedea altfel lucrurile. Mai ales unii așa inteligenți ca voi. Am încredere că veți reuși să-i impresionați prin desenele voastre.
-Până când este înscrierea, doamna?
-Din câte am înțeles eu, desenele pot fi trimise până pe 15 martie 2014, dar nu sunt sigură. Cel mai bine, dragii mei, este să intrați voi pe site și să vă documentați cum trebuie. Să fiți atenți la cerințe, căci să nu uităm că fiecare cerință în parte trebuie îndeplinită pentru a avea rezultate promițătoare.
-O să ne înscriem, doamna…. se auziră câteva voci fericite.
-Foarte bine, dragii mei. Vă doresc succes tuturor! Iar acum, acum să trecem la ora noastră…

Sursă fotografie: Toyota România

Hai să plutim

Ținea ochii strâns închiși. Îi era frică să-i deschidă. Îi era teamă. Nu suporta golul infinit din jurul ei. Se temea de el, de gol, cu toată ființa ei. Dar îl iubea în același timp, căci și ea se simțea goală de multe ori. Avea impresia că-i aparține, lui, golului, infinitului.

Un impuls de adiere tomnatică, îi provocase o unduire lentă, a corpului, și-și deschisese brusc ochii. Nu îndrăznea să clipească. Îi era frică să o facă. Îi era frică să se contopească din nou cu golul absolut al corpului ei, căci așteptările ei fuseseră pe deplin spulberate. În fața ochilor ei zăcea un decor minunat. Frumos. Înălțător. Pentru prima dată, după mult timp, parcă fuseseră veacuri, zâmbise. Era un zâmbet pur, de copil. Zâmbea urma de copil care mai apucase să rămână încă în ea, căci peste ea, peste ea timpul trecuse cu asprime și lăsase urme adânci.

Un soare stătea agățat deasupra ei, pe cer. Îi zâmbea larg, cu dinți. O îmbrățișa cu a sa căldură, o înălța spre el. Nori albi-tomnatici o înconjurau pe toate părțile. Erau, la propriu, la picioarele ei. Se lăsau călcați în picioare de ea. O venerau cu iubirea și puritatea lor. Iar ea, ea pășea cu grijă. Îi era frică ca nu cumva să le provoace vreo urmă de suferință, căci ea iubea norii. Ei îi ofereau iubire, iar ea, ea le răspundea prin zâmbete, atunci când reușea să dea de ele în adâncul sufletului.

Se simțea din nou copil. Un copil fericit care sărea acum de pe un nor pe altul. Totul prindea un contur în jurul ei, conturul pe care și-l dorise dintotdeauna. Grădini pline de trandafiri îi ieșeau în cale, o întâmpinau cu a lor frumusețe. Îi dăruiau iubire printr-o simplă privire. Norii se transformau în lacuri în care frumusețea i se oglindea. Trebuia doar să clipească, iar paradisul imaginației ei, prindea viață în fața ochilor.

Mereu își dorise atâtea și atâtea. Practic, își dorise tot ceea ce nu avusese niciodată. Se așezase pe un nor și privea în imensitatea cerului. Își adusese aminte de zilele ploioase în care livra ziarele în cutiile poștale. Cândva, văzuse un banner cu o mașină. Arăta atât de bine, încât știa cu siguranță că înăuntru ar fi fost cald. Cât de mult și-ar fi dorit să livreze ziarele, în zilele ploioase doar, din așa ceva, căci în zilele cu soare îi plăcea să meargă pe jos, să se bucure de frumusețea cerului și a soarelui, de căldura lor.Era o Toyota. Un hibrid. Habar nu avea de unde știa asta, căci să citească printre stropii mari de ploaie nu putea. Știa pur și simplu. Îi spusese probabil, șoptit, soarele ori chiar norii.

Se ridicase iarăși în picioare și deschisese ochii. Voia să uite zilele acelea. Acum se bucura de frumusețea din jurul ei. Deschisese ochii, iar banner-ul acela se materializa acum în fața ei. O privea cu ochii aproape în lacrimi și nu îndrăznea să o atingă. Ușa din stânga se deschisese, iar Prius o invitase cu multă căldură înăuntru. Să o descopere. Să se bucure de ea. Să se bucure împreună. O mângâia cu delicatețe și se cufunda în adâncul scaunului ei. Era atât de primitoare, de suavă și gingașă. Era atât de frumoasă. Și era a ei. Doar a ei. De condus, nu știa să conducă. Nu avusese ocazia să învețe și știa că nici nu o va avea vreodată. Dar, totuși, Prius pornise singură, iar acum o plimba printre nori, până la stele și dincolo de ele. Cât de mult își dorise să ajungă printre stele. Habar nu avea că într-o zi va ajunge acolo și se va lăsa mângâiată de întregul Univers., dar Prius o dusese pe culmile fericirii absolute.

Stelele și soarele se îndepărtau acum de ea. Ea se îndepărta de ele. Prius o plimba acum prin locurile minunate ale Pământului. Locuri pe care le văzuse doar în poze: Paris, Londra, Moscova, Berlin, Los Angeles, New York, Tokyo, New Delhi. Era atât de fericită să se lase mângâiată de toată energia acelor locuri, a fiecăruia în parte. Îi plăcea să privească oamenii, le admira tuturor frumusețea și i se părea că niciodată nu văzuse oameni mai frumoși ca în acea zi.

Plutise. Plutise cu Prius. Plutise cu visurile și visele în același timp. Plutise cu toată ființa ei. Plutise cu norii și cu soarele. Plutise cu stelele. Plutise cu tot și printre toate.

Închisese ochii și se lăsa să plutească în scaunul mașinii visurilor ei. Era fericită. Își strânsese genunchii mici la piept și începuse să fredoneze o melodie. Îi era iar frică să-și mai deschidă ochii. O picătură rece care-i brăzdase obrazul o făcuse să tresară. Un teanc de ziare stătea alături de ea pe bordură, iar Prius-ul era atârnat de banner-ul dintre cei doi stâlpi. Începuse să plouă. Picături reci îi ștergeau și ultima urmă de fericire de pe chipu-i angelic. Își luase ziarele sub braț în timp ce se ridica. Își îndrepta pașii către nicăieri și hotărâse să se contopească cu natura. Plângea.

Articol scris pentru proba cu numărul treisprezece din cadrul Super Blog 2013!

Frumoasă cu un scop precis

Acest articol este primul articol din concursul Super Blog.

„Știați că Toyota Corolla este cea mai vândută mașină din toate timpurile? Să fie oare aspectul cel care seduce? Sau funcționalitatea? Frumusețea si fiabilitatea se întâlnesc acum în noul model Corolla, lansat de curând și pe piața din România.” Despre asta am să bălmăjesc în continuare,  căci asta-i prima temă.

Super Blog a început luni. Prima propunere de articol tot atunci. Am vrut să scriu de luni, 1 octombire 2013, dar mi-am amintit că tocmai treceam printr-o altă apocalipsă. Trăiam o zi cumplită în care așteptam să se dezintegrese frumos Pământul și să ne transformăm cu toții în praf cosmic. Dar.. deh.. o altă zi în care apocalipsa a dat greș. Dar eu nu știam asta pe 1, așa că am așteptat să treacă frumos apocalipsa și să mă declar pentru a nu știu câta oară supraviețuitoare (cred că pământenii sunt adevărați eroi ai întregului univers la câte apocalipse au supraviețuit). Am așteptat să scriu după apocalipsă.

Trebuia să scriu ieri. Dar am apucat să scriu abia azi.

Dacă am supraviețuit o apocalipsă… și tot suntem noi cu mai multe vieți, ceva mai rău ca pisicile, ne mai așteaptă una pe 13 octombrie. Damn, tu Universule, nu știai că atunci e ziua mea. Eu nu vreau mă apocalipsă. Eu vreau mașină pe 13. Și carnet 😀 (da da.. la 19 ani n-am carnet. punct). Parcă tu dragă Universule erai atent la dorințele imense ale chiriașilor tăi și le îndeplineai. Acu ce faci? Îmi dai apocalipsă în loc de mașină și carnet? Păi se poate?

Sunt o fire visătoare. Așa m-au conceput pe mine ai mei. Cu capul în nori 99.9% din timp, căci da, 0.1% sunt cu capul pe umeri, am o logică de sperii pe toată lumea și o maturitate incontestabilă. Tocmai de aceea vreau o mașină pe care nu o să mi-o cumpere nimeni. IEEEI.

Pe lângă faptul că-s o fire visătoare, îs și una destul de pretențioasă.  Așa că mașina aia pe care o vreau eu și nu mi-o cumpără nimeni ar trebui să fie dotată cam cu tot ce se poate și nu se poate. Dacă ar fi posibil ar trebui să meargă și singură: să conducă singură, să știe singură legile de circulație, să-și bage benzină singură și alte chestii :D.

Cred că oricare și-ar dori o mașină fiabilă. Adică, știți voi, cu o durată de viață cât mai mare, o anduranță mare, un habitaclu odihnitor și o eleganță aparte. Pentru oricare îi important să se simtă bine într-o mașină în timpul condusului, nu? Fiecare își caută mașina perfectă. Pentru mine mașina perfectă ar trebui, după cum am spus, să facă ea totul. Cum asta nu se poate, m-aș mulțumi și cu o mașină semi-perfectă. Iar asta nu înseamnă că am pretenții mai mici, ci doar mai tai din ele de pe listă. Cele care rămân sunt la fel de mari.

Probabil, ca orice om sănătos care-și pune întrebări, vă întrebați ce mi-aș putea eu dori de la o mașină. Ori dacă nu eu, oricine altcineva. Practic asta se întreabă cei care le construiesc. Ce ne-am dori noi cei care am vrea să le achiziționăm. Ce ne-ar mulțumi și ne-ar face fericiți. Apăi, cei de la Toyota, s-au gândit din plin la cele de mai sus crând noua Corolla (cel puțin pentru mine :D). De ce spun asta? Păi are chestii pe care eu le visez cum ar fi următoarele enumerate puțin mai jos.

Îmi doresc o mașină inteligentă și „grijulie” ale cărei faruri să stea să-mi lumineze mie calea până intru în casă, iar apoi să se stingă. Pe lângă asta ar trebui să aibă cameră video pentru marșarier. Știu că nu te poți numi șofer adevărat dacă nu știi să controlezi mașina cu spatele, din oglinzi, dar tehnologia avansează. Ar trebui să mai aibă și niște senzori de parcare atât cu fața cât și cu spatele pentru căpiații ca mine a căror atenție e cu totul în altă parte. Și dacă tot are senzorii ăia de parcare de ce nu ar parca și singură, eu controlând doar viteza? Da, să dea singură cu spatele și cu fața până se parchează cum trebuie. Acum, cum lenea e mare, de ce să mă chinui să scot cheia din buzunar, din geantă sau pe unde o fi ea, când pot să mai existe niște senzori care să o vadă și să deschid și să pornesc mașina prin simpla existență a unei chei undeva în buzunarul meu? Dacă tot are sistem audio și alte chestii, de ce să mă chinui eu să nimeresc volumul când ar putea exista niște butoane pe volan? Și dacă tot s-a dezvoltat tehnologia, de ce nu ar fi bordul și cu butoane și cu touch? Și dacă tot e construită având la bază alte mașini construite, de ce să nu preia și dotările lor: suport pahare, cotiere bla bla bla? O da… și cum să uit tocmai de asta. Orice mașină, din punctul meu de vedere, ar trebui să aibă airbag-uri de jur-împrejur.

Da.. cam așa mi-aș vrea mașina. Și cum visele sunt gratis, rămân cu ele. Din fericire, sau din păcate, cei de la Toyota așa au construit noua Corolla, cu ceea ce am specificat eu mai sus. O mașină frumoasă, elegantă și odihnitoare, ce oferă o panoramă plăcută simțurilor fiecăruia, cu un design nou și plăcut ochiului. Poate ceea ce am scris eu mai sus sunt chiar răspunsurile întrebărilor din introducere. Poate acestea o fac să fie cea mai vândută mașină la ora actuală. Are tot ce și-ar dori un conducător auto: siguranță, eleganță și fiabilitate.

Mai mult de atât nu mai am ce spune, așa că vă las mai jos poze. Poze cu mașina, desigur.

 Întrebare: Ție ce-ți inspiră noua Corolla?