Priviri și gânduri aruncate prin fereastră

Lenjerii-hoteluri. Călătorii-avion. Concerte-discursuri. Singurătate-tristețe. Prefăcătorie-fericire. Minciună-reușită. Deznădejde-eșec. Mereu între două drumuri. Mereu între două puncte. Două locații. Alte sentimente.

Ajunsese deja la hotel. Deschisese ușa. Intrase. Nu știa dacă culorile erau vesele sau triste. Ei îi păreau doar întunecate. Știa că dacă avea să-nchidă ochii printre ele, pica în mrejele coșmarurilor și a viselor negre. Nu voia asta. Nu-i plăceau camerele reci și pustii. Nu-i plăcea singurătatea și, simțea că în prezența ei nu era suficientă pentru a răzbi zidul singurătății. Se simțea precum un fir plăpând de iarbă la poalele Zidului Chinezesc. Cum ar fi putut distruge un fir plăpând de iarbă, primăvara, Zidul Chinezesc?

Stătea în întunecimea camerei și încerca să privească în jur. Căuta obiecte. Le distingea. Le mângâia cu privirea și se întreba câți alții o mai făcuseră înaintea ei și cum o parte din sufletul fiecăruia rămăsese prinsă în obiectele din fața ei. Îți trecea degetele peste tapetul pereților și încerca să-și imagineze toate acele persoane care mai făcuseră asta înaintea ei, gândindu-se dacă o parte din ADN-ul lor rămăsese imprimat în cutele tapetului.

Privea pe fereastră. Își alegea mereu camere de hotel, la ultimul etaj, cu o priveliște de ansamblu asupra orașului . Adora să ptereacă o parte din noapte privind către luminițele ce păreau că-i stau la picioare și o venerau. Desigur, era doar în imaginația ei, iar ea știa asta. Contempla imaginea de dincolo de fereastră și spera ca o altă persoană să se uite în același punct, iar privirile invizibile să li se interescteze. Asta o făcea să nu se mai simtă atât de singură. Faptul că privirea ei se intersecta cu a altora, poate la fel de singuri, o făcea, inexplicabil, să se simtă mult mai puternică. Să prindă viață. O viață din care avea să le dăruiască, puțin câte puțin, zilelor ce aveau să urmeze. Și că pentru a primi viață, trebuia să dea la rândul ei viață. Așa că dădea viață sentimentelor, gândurilor și imaginație. Spera ca asta să fie de ajuns.

camera hotel

Se întoarce. Privește patul de hotel și lenjeria fără cute. Îi plăcea ca lenjeria să fie perfect întinsă și nu înțelegea de ce viața nu putea fi precum lenjeria. Perfectă. De ce viața ei avea o înșiruire de cute imense, de suișuri și de coborâșuri abrupte? De ce viața trebuia să fie complicată și nu simplă. Simplă și perfect întinsă precum lenjeria de pat a hotelului. I-ar fi plăcut să-și poată călca cutele. Să le întindă. Dar știa că dacă avea să facă asta, să-și îndrepte viața precum o lenjerie de pat, nu ar mai fi avut parte de fericire și extaz, iar sentimentele, gândurile și simțirile ei ar fi fost cu totul plate. Fără nicio formă asupra căreia să te poți focusa și contempla. Nicio formă care să merite dedicație și implicare.

Nu. Nu știa ce-și dorea. Nu știuse niciodată. Punea mereu fiecare lucru în antiteză. Se juca cu gândurile și cu sentimentele. Le punea întrebări fără să primească niciun răspuns, căci răspunsurile erau aceleași gânduri întrebătoare. Niciodată nu putea să-și lămurească dubiile. Dar știa că fiecare lucru se întâmplă cu un scop, iar destinul ei îi pregătea mereu câte ceva, el fiind cel care avea toată răspunsurile ei pierdute. Aștepta doar să-l întâlnească. Știa că-l va întâlni într-o zi. Iar în ziua aceea își va lămuri toate nelămuririle. Era ziua aia în care avea să închidă ochii pentru totdeauna. Ziua din care avea să stea la taină, pentru o veșnicie, cu destinul ei. Nu se grăbea să-l întâlnească, dar nici nu stătea pe loc.

Animale.

Astăzi scriu de dimineață. Și am ajuns la concluzia că-mi place mai mult să scriu de dimineață. Am parcă restul zilei neocupată de gândul: „ce să abordez în articolul de azi”, până seara târziu când mă apuc, într-un final, să scriu. Și cred că ăsta-i avantajul bloggingului: scrii constant, dar scrii când vrei, fără să te oblige în vreun fel ceva, sau cineva, să scrii la o anumită oră.

În dimineața asta m-am trezit cu gândul de a face o introducere aparte, iar drept dovadă stă chiar introducerea de mai sus, ca mai apoi să continui cu celălalt gând al meu și anume de a scrie despre animale. Nu se prea leagă cele două, nu? Ei bine, mintea mea trezită de dimineață este de altă părere, după cum de altfel se și vede.

Se spune că animalele sunt mai bune ca oamenii. Au sufletul mai curat. Nu judecă. Nu condamnă. Nu ceartă. Suferă în tăcere și îi sunt cel mai bun prieten al omului. Desigur, au și ele momentele lor de revoltă, ca orice ființă vie. Însă cazurile sunt drastic mai mici decât la oameni. Oamenii gândesc prea mult. Mai mult decât animalele. Aruncă cuvinte aiurea. Jignesc. Judecă. Condamnă. Și asta fără să înțeleagă cu adevărat motivul pentru care o fac. Tocmai de aceea, uneori, animalele sunt superioare omului. Ele nu pot arunca cuvinte supărătoare, care să rănească sentimentele celuilalt. Ele cel mult scot un sunet trist. Și cam atât.

tristete

Nu de mult am avut un câine pe nume Negrilă. Și nu, nu era nicidecum negru. Era alb-gri cu pete negre. Un ciobănesc mioritic care, în două picioare, trecea ușor de 2m înălțime. Câinele ăla m-a iubit. Ar fi fost în stare să aline orice suferință și să-mi șteargă orice lacrimă. Și asta nu mângâindu-mă. Ci doar stând acolo lângă mine. Uitându-se cu ochii lui mari și plini de dragoste, la mine. Luându-mă în brațe căci, uneori, știa să îmbrățișeze mai bine și mai frumos decât un om.

Odată, pe vremea când eu eram într-o operație. El s-a urcat pe o mașină în curte și a început să urle. Bunicu meu n-a mai suportat urletele lui și a plecat de-acasă. M-a bucurat fericirea lui când m-am întors. Era dulce și iubitor. Și spun era, pentru că nu mai e. A murit de bătrânețe și cred că și de boală. Nu-i mai era bine în ultimul timp, iar în orașul meu nu sunt clinici veterinare cum sunt în alte orașe mai mari. Așa că am încercat să-l vindecăm cum am știut mai bine. Și cum ne-am priceput. Și după indicațiile vecinului veterinar.

Cred că tărie că, în fiecare oraș, ar trebui să existe clinici cu personal precum www.fanvet.ro. Oamenii de acolo se vede că iubesc animalele și știu exact cum să le trateze. Cum să aibă grijă de ele. Și dacă oamenii merită îngrijiri medicale, cu tot cu răutatea lor, animalele de ce nu ar merita pentru sufletul bun pe care îl au? Ele de ce să nu aibă parte de tratamente? De alinarea suferinței? Ele de ce nu ar merita să trăiască mai mult și să învingă boala? Și ele fac parte din lumea noastră și de pe Pământul ăsta. Trăim împreună. Și, dacă Pământul și Universul ne suportă pe toți, noi de ce nu am putea suporta și îngriji niște animale mai bune ca noi?

10 ianuarie 2006. 2014

Oricare zi de 10 ianuarie, din oricare an începând cu 2006 încoace, o va urî mereu. E o zi neagră în calendar pentru ea. O urăște. Dacă ar putea, ar șterge-o. Ar arunca-o în abis. Ar arunca totul în abis. Și pe ea o dată cu tot. De ce vorbesc la persoana a 3-a? Pentru că pot :).

8 ani. Nici nu-i vine să creadă că au trecut atâția. Ce repede s-a dus timpul. Și când se gândește uneori că putea să moară chiar atunci. Sau poate chiar mai înainte. Ori în decursul acelei săptămâni chinuitoare de pe 10 până pe 17. De multe ori și-a dorit să fi murit. De multe ori se întreabă de ce nu s-a întâmplat așa. De ce nu a murit. Chiar și azi, stă undeva într-un colț de cameră, cu ochii umflați de plâns, plângându-și dorul de ce a fost poate chiar în vară, dorul de persoane, dorul de ei. În ce s-a transformat? Într-o persoană pustiită. Fără suflet sau inimă. Care trăiește să se întrebe doar de ce o face. Nici nu știe cum poate răi un trup fără suflet.

10 ianuarie, a fiecărui an, e o zi importantă în viața ei. Reprezintă ziua începerii calvarului și ziua salvării ei. O salvare pentru ce? Pentru o viață suferindă? Pustiită? Într-un sistem nenorocit? Nu știe cum și de ce a rămas în viață. Nimeni nu i-a dat șanse reale. Se întreabă uneori de ce există minunile? De ce nu sunt ele oferite cuiva care să mulțumească în genunchi? Ea nici nu știe dacă e fericită sau tristă pentru minunea ei. Trăiește prin absență și absentează prin trăire. Acum 8 ani a primit șansa la viață. O viață cu un viitor promițător. Ce viitor? Care? Dacă nu poate fi cel dorit… cel dorit cu… CU… și atât.

Visează încă spitale. Are coșmaruri. Se vede singură. Părăsită. Pustiită. Și visele au un semn. Iar semnul azi s-a împlinit. Se întreabă uneori de ce se îndreaptă spre medicină dacă tot urăște atât de mult spitalele. Dar acestea o atrag și o resping în același timp. Iar ea le atrage și le respinge. E  un magnet mai puternic decât însăși magnetul vieții.

Și-a pus sufletul și inima pe tavă. Le-a dat gratis. Le-a vândut pe gratis. Credea că face schimb. Primește în dar alt suflet și altă inimă. Dar n-a primit nimic. Nici nu avea ce să primească. Cine și-ar da inima și sufletul altuia?  Încet, încet, fără ele s-a pustiit. I s-a înghețat golul pe interior. Iar alt suflet nici că mai are loc într-ânsa. E atâta gheață. Atâta răceală. Atâta moarte adunată.

Crede în date. 2013 i-a adus ce putea fi mai frumos. 10 ianuarie 2014 se pare că i l-a luat. 10-le ăsta blestemat. Data de 10 ianuarie e o combinație de noroc și blestem în viața ei. Nici nu știe de ce? Cum? Când s-au întâmplat toate astea. Universul ăsta a pregătit totul. A dat ceva ca să îi confiște.

Uneori crede că a înnebunit. Vorba colegului ei de bancă. Chiar începe să-l creadă că-i nebună. Face lucruri necugetate… cum ar fi scrierea cuvintelor de mai sus. Nici nu știe dacă să mai scrie. Probabil va pleca. Departe. Unde nici gândurile să nu o ajungă. Nici mângâierile iubirii. Un loc în care să-și regăsească, poate, sufletul pierdut. Sufletul înstrăinat. Deși e conștientă că nu-l va găsi niciodată. Cu siguranță sufletul și inima ei și-au găsit locul într-altă parte. La ia au rămas doar formele. Corpurile a ceea ce se definește a fi trup și organ.

Urăște 10 ianuarie. Ziua în care i s-a dat șansă la viață. Ar trebui să mulțumească cerului, sfinților, Universului, doctorului, spitalului, asistenților, poate chiar și ei. Dar nu o face. Se mulțumește cu lacrimile și amintirile-i triste.

Nu-i nebună. Iar ca să vă conving, am să vă las rândurile următoare. 10 ianuarie 2006. Intra pe porțile spitalului județean din Tg-Mureș. Avea 11 ani și era conștientă că ea trebuie să moară. Nici nu credea că se va întâmpla altceva. Nici nu spera și părea nici să nu vrea altceva. A fost lăsată singură într-un salon de spital. Printre lucruri albe. De atunci urăște albul. Singurătate. Frica. Durerea. Pentru mulți nu înseamnă nimic. Pentru ea înseamnă totul. Nimeni nu a știut și nici nu va ști vreodată cum a trăit până atunci. Și nici ce a salvat-o. Poate doar ambiția unui tânăr medic de a o salva pe masa de operație. Era pusă între două opțiuni: „să o închidem și să moară? sau să o operăm și se încercăm să salvăm ce mai e de salvat?”. Iubirea pentru bisturiu l-a făcut să o aleagă pe a doua. Poate și asta e consecința faptului că eu scriu aici. Că aberez. Că sufăr. Că trăiesc.

Urăște fiecare zi de după 10 ianuarie. Atâția rezidenți a doua zi în jurul ei. Un copil cu ochii mari îi privea și se minuna. Îi ura și îi iubea în același timp. Nu se simțea singur… și totuși.. se simțea părăsit. Își continua cu sfială pașii spre moarte. Îi spunea cu putere mamei că va muri. Îi spunea de pe masa ce o ducea spre operație, cu lacrimi în ochi, tatălui, că nu vrea să moară. Și totuși era conștientă că va muri. Poate chiar își dorea asta.

A trăit. Miraculos. Urma să se trezească a doua zi, după ce au îndopat-o cu anestezice în timpul operației de 12 ore. S-a trezit în schimb peste o oră. Cu un tub pe gură și cu fire ce-i atârnau din tot corpu-i mic și gol. Ningea. Era noapte. Un bec îi lumina geamul în care fulgii dansau. Îi privea cu lacrimi în ochi. Avea privirea ațintită spre bec și fulgi. Poate de asta iubește iarna. Poate de asta fuge din pat, de la birou, de unde o fi ea, pentru a se uita pe geamul camerei la becul de vis-a-vis. Iau rămas în minte razele becului. Nu le va uita niciodată.

Avea un câine. O iubea. Când s-a operat, câinele s-a urcat pe una din mașinile din curte și a început să urle. Bunicul a plecat de acasă. Un ciobănesc mioritic o iubea. Și-ar fi dat viața pentru ea. O făcea fericită cu iubirea lui. Acum, câinele nu mai e. Nici el nu îi mai plânge de milă. S-a dus săptămâna trecută. A murit. Și a murit și din ea o parte cu el. Au murit multe părți din ea cu fiecare lacrimă cursă… cu fiecare suspin și cu fiecare suferință.

Ar vorbi și despre Marius. Băiatul rezident ce-i spunea că lui nu i-a plăcut matematica și de asta s-a făcut doctor. Era singurul în compania căruia se simțea bine. I se lumina fața când el venea și o vizita chiar și în afara orelor de vizită medicală. S-a bucurat când l-a văzut împreună cu colega lui la marginea patului de terapie intensivă. Nu putea să vorbească, dar cu siguranță zâmbea. Ei îi alinau din suferință cu jocurile și glumele lor. Aveau voci blânde.

Cred că datorită lor își dorește ea să ajungă medic. Să-i poată vindeca, dar să le poată aduce oamenilor și zâmbete pe fețele lor triste și amărâte.

Nu se gândea că va avea să vă spună atâtea. Să scrie atâtea sute de cuvinte și să depășească mia. Nici nu voia să mai scrie. Se mulțumea cu lacrimile ei din colțul camerei. Se mulțumea cu semnul morții și cu gândul ei. Ahhh… atât de aproape mereu și atât de departe. A atras moartea și a respins-o de fiecare dată cu aceeași putere. Cineva i-a spus că este o învingătoare. Însă cuvintele nu mai înseamnă de foarte mult timp ceva pentru ea. Doar faptele.

Știți că mie îmi place de Krem? Și nu, nu sar neapărat la altceva și nici nu-s nebună (cred și vreau să cred asta). Îmi aduce aminte de un alt rezident. Îmi pare că seamănă perfect cu el. La față. La păr. La ochi. Era printre cei care îmi înseninau ziua acolo. Și da.. știu că am sărit de la persoana a 3-a la persoana întâi. Nu trebuie să mă luați în seamă Nu fac asta voit… dar nici neintenționat. pur și simplu o fac.

Acum, nu știu dacă să mă mai lungesc aici. Și așa nu or să citească mult. De spus.. ar mai fi multe… cred că din fiecare zi aș putea face un roman. Ar ieși ceva mai multe cărți ca seria din Harry Potter și ar fi ceva mai multe episoade ca în „Tânăr și neliniștit”. Și totuși mă opresc aici. E târziu. Mult prea târziu. De data asta nu sunt cuvintele cele care mă opresc din scris prin absența lor. Ci eu sunt cele care le alungă acum. Le alung și pe ele… cum mi-am alungat sufletul și inima. Și poate le voi pierde cum le-am pierdut pe celelalte.

Acel copil, dacă nu v-ați prins, sunt eu. Sau eram eu.. atunci. Deși el nu m-a părăsit niciodată. A rămas agățat de mine.. și așa va rămâne o viață-ntreagă.

Plasare în timp și spațiu

descărcare

Mi-am schimbat camera ieri. Am modificat-o. Am scos din ea televizorul și o măsuță. Le-am mutat în partea cealaltă de cameră. Cea care nu ține de dormitorul propriu zis. Și așa nu mă uitam la TV. L-am păstrat doar ca să mă joc pe Wii. De dimineață m-am trezit buimacă, căci, eu mă trezesc la foc automat și mă ridic pe jumătate din cu ochii ațintiți pe ceasul TV-ului. Dar care ceas? Căci, în locul lui era un șezlong de pe vremea țarului. Mă întrebam în ce cameră am aterizat, pentru că pe aceasta nu o recunoșteam ca fiind a mea. M-am cufundat printre pernele moi din pat și mi-am lăsat gândurile să zboare în zări abstracte. Știu că ar fi trebuit să-mi fie milă de ele și să nu le îngădui să-mi părăsească mintea pe frigul ăsta, ca nu cumva să le înghețe aripile. Mi-a păsat în schimb doar de mine, iar pe ele le-am lăsat să moară sub simbolul abstractului.

Plasare forta de munca. Gândurilor mele nu le-au înghețat aripile. Se pare că s-au întors la mine cu gânduri la fel de abstracte ca zările în care își luaseră zborul. Acum, întoarse, în mintea mea erau și ele șomere. La fel ca majoritatea populației țării. Erau plasate în timp și spațiu. Două entități necunoscute ca și dimensiuni. Atâția subiecți în căutarea zărilor muncitoare. Atâtea zări invers proporționale cu numărul subiecților. E o nebuloasă. Ambele se caută unele pe altele. Se atrag, reprezentând poli diferiți… și totuși se resping prin însăși firea lor ce nu le permite a fi împreună. Atâția subiecți suferinzi. Atâtea zări pustii  și incapabile de a-și accepta proprii subiecți.

La tot pasul oamenii își caută de muncă. Fie pentru a se întreține pe ei, fie familia. Atâtea guri flămânde ce stau sub semnul prost plasat al forței de muncă. Oameni sunt destui. Forța de muncă insuficientă. Oameni se caută. Oameni se găsesc. Oameni nu sunt. Atâta minciună în jur. Atâta cantitate de adevăr nespus. E un cerc vicios. Un cerc ale cărui margini încă nu se cunosc, dar se știe că ele există. Există sub o formă rotundă, perfectă. Iar asta se știe din însăși repetivitatea perfectă a lucrurilor, căci doar pe marginile unui cerc poate exista o repetivitate fără întreruperi. Și… deși perfecțiunea este iluzorie, în cazul de față există. Există o perfecțiune a imperfectului, atinsă prin neîmpliniri și foamete.

Atâția oameni care-și caută menirea, neștiind în ce parte să o apuce… oricare fiind până la urmă greșită. Atâtea posibilități imposibile. Atâtea lucruri cu și fără sens. Un sens abstract. interpretabil. De neînțeles. Atâția tineri ce-și vând sufletul pe locuri de muncă bănoase, doar pentru a nu rămâne pe dinafară. prea puțini sunt cei care-și găsesc într-adevăr ceea ce le place cu adevărat. Ori, mai bine zis, prea puțini care pot să facă ceea ce le place. Fără restricții. Fără impedimente sociale și morale.

Mă uit în jur și văd atâția oameni pierduți în necunoscutul absolut al Universului, fără ca ei să știe asta. Setați pe rapiditate, cu pașii îndreptați robotic spre anumite locuri, urmând să facă anumite lucruri lipsite de viață și importanță, ci doar din pură rutină. Atâția oameni neîmpliniți pe niciun plan. Atâția oameni triști cu zâmbetele inversate.

Posturile pot invoca?

Stau acum și mă întreb dacă există o putere a cuvintelor în lumea exterioară ! O putere de invocare sau orice altceva! Știu că, cuvintele au puterea de a răni și a face un om fericit, dar oare pot ele să invoce ploaia, soarele, norii și chiar pe toate în aceeași zi? Întrebarea asta nu mi-o adresez doar mie ci vi-o adresez și vouă!

Dacă mai țineți minte postul de ieri, ”Nori pe cer … nori în suflet?”, vă aduceți cu siguranță aminte că imploram norilor ploaie, cerului un soare mai blând, toamnei frunze arămii și vântului să bată. Ei bine , cuvintele fiind puține, se pare că n-au reușit decât să invoce stropii de ploaie, norilor să dispară, soarelui să apară și vântului să bată. Frunzele se încăpățânează, încă, să rămână verzi alături de căldura înăbușitoare de afară.

Știu că au putere cuvintele interioare, cele auto-sugestive minții și corpului  tău. Până la urmă și acelea au fost cuvinte interioare, le-am scris dar le-am simțit undeva în adânc de unde au pornit. Însă ele nu au fost destinate ca mesaj minții ori corpului meu, ele au fost destinate pur și simplu unei părți abstracte din Univers, necunoscută poate de nimeni. Să mă fi auzit pe mine oare… un omuleț în plus pe pământ?

Urmăream acum câteva luni un documentar despre puterea cuvintelor și dorințelor interioare asupra universului, a faptului că prin concentrarea minții și expunerea clară a cuvintelor și dorințelor tale… undeva departe universul îți îndeplinește cele cerute trimițându-ți spre împlinire dorințele. mi s-a părut ceva interesant fiind vorba de puterea de concentrare a minții de fapt, spunându-se că prin această putere te poți vindeca ( autosugestie) de anumite boli. poate sunt aberații, poate nu. Ce-i drept e faptul că puterea asta de concentrare a minții există în interiorul nostru neantrenată în schimb. Pe puterea de concentrare a minții bazându-se shaolinii ( ce se spune că încă mai există undeva în vârf de munte, unde tehnologia încă nu a ajuns sau unde nu vrea să ajungă).

Eu, rămân însă cu nelămurirea mea, pentru că.. până acum.. puterea mea de concentrare a fost doar asupra durerilor de cap.. pe care da… reușesc să le alung fără pastile… continui însă să mă întreb dacă puterea mea de concentrare este la un nivel minim or mediu ce tine spre avansat. Mi-am dorit să fie soare( o dorință pură fără insistențe) după ploaie… ei bine de câteva ore soarele domnește pe cer cu norii departe în stânga și în dreapta. Acum, am o dorință profundă de a începe și a nu începe școala… oare se anulează între ele? Dacă da… ce o să rămână totuși până la urmă?

Gata cu întrebările, poate v-am aburit prea mult și nu vă face plăcere, am să vă las mai jos în compania unei galerii de poze și a unei melodii, urându-vă o zi de sâmbătă minunată.

Această prezentare necesită JavaScript.

sursă youtube ( user LovexxMuzik )