Nu-ți irosi viața pe un mesaj!

Textul ăsta nu-i vesel. N-are nimic preluat din bucuria cuvintelor. E lipsit de sentimente frumoase. E un text trist. Nu are cum să fie altfel. Am observat și înțeles că, dacă vrei să îndrumi lumea spre conștientizarea anumitor subiecte delicate, trebuie să folosești texte triste. Întâmplări triste. Lumea nu poate vedea răul decât prin suferință, sau prin aducerea ei în fața lor.

Aveam puțin peste 12 ani. La vârsta aia nici nu știam ce-i internetul prea bine și nici nu bănuiam că va veni o zi în care voi împărtăși lumii experiența asta. Atunci mă gândeam la cu totul altceva. Speram la altceva. Speram la o viață normală și fără drumuri între casă și spitale. Viața de care mă bucur acum, parțial.

Eram pe drum. Din nou. Mă săturasem de drumuri în anul ăla. Uram spitalele, doctorii, drumurile lungi și Târgu-Mureșul deși, niciunul nu avusese vreun impact negativ asupra mea ci, toate la un loc, îmi salvaseră viața.

Mă duceam cu ai mei la un nou control. Al enșpelea control. Se cere o atentă monitorizare și observație după o intervenție de aproape 12 ore pe inimă. Așa că, drumurile erau impuse și necesare.

Nu mai aveam mult până să ajungem, dar nici nu mai știu exact pe unde ne aflam. Știu doar că se făcuse de zi. Și era un drum întins, iar pe șosea, doar noi și-un tir în fața noastră. Un tir care mergea mult prea încet. Așa că tata s-a hotărât, într-un final, să-l depășească și, când am ajuns cu mașina aproape de cabina șoferului, acesta a tras de volan spre noi.

Îmi aduc aminte secvențe. Apropierea tirului de noi. Scârțâieli. Scântei. Și accelerația tatei care a făcut tot posibilul să treacă mai repede de tir. Să-l depășească. Și, drep dovadă existența mea în spatele monitorului vostru, a reușit.

stop accidentelor

Șoferul? Nici el nu știa ce-i cu el. Obosise. Se uita pe telefon. Scria un text. Aproape ațipise. Nu știa. Dar am avut noroc. Drumul era drept, cât vedeai cu ochii. Și tata a avut o viteză mare de reacție. Poate, dacă ar fi fost o curbă, nu ar fi reușit să o ia. Sau dacă ar fi fost și tata obosit? Dar nu. Tata nu pleacă niciodată la drum obosit. Și nici nu răspunde la mesaje pe telefon. Sau, când s-a întâmplat să fie obosit, s-a oprit într-o parcare, nemaiavând nici 50 de km până la Târgu-Mureș, dormind vreo 3-4 ore. A simțit că nu mai poate și a tras pe dreapta. Nu și-a riscat niciodată viața. Și nici pe a altora.

Dar, pentru că nu toate cazurile se termină la fel de fericit ca mai sus, vă invit să urmăriți clipul acesta, până la sfârșit:


Sursă Youtube (user jochsey)

Știu. E o poveste tristă. Poate cea mai tristă din câte am căutat pe Youtube. Din păcate e adevărat. Lucrurile astea se întâmplă aproape zilnic în întreaga lume. Oameni ce răspund la mesaje pe telefon și uită să-și țină banda. Oameni ce distrug viețile altor oameni. Lasă părinți fără copii și copii fără părinți. Nenorocesc, la propriu, familii întregi.

N-am înțeles nici atunci, la 12 ani, nu înțeleg nici acum, ce a fost în capul șoferului respectiv și nici ce este în capul celorlalți șoferi. Și viața lor e importantă. Și fericirea familiilor lor contează. Contăm cum toții. Viața asta nu e absurdă, ci e frumoasă. Atunci, de ce să murim absurd? De ce să întâmpinăm o moarte absurdă? De ce să nu ținem în primul rând la viața noastră? Suntem importanți. Contăm pe acest pământ. Contăm pentru familie. Contăm pentru iubit/soț. Contăm pentru copii. Contăm pentru toți aceia care ne iubesc și nu și-ar putea imagina viața fără noi. Și, la fel cum noi contăm pentru cineva, și alții contează pentru cei care îi iubesc. De ce să-i privăm de dreptul lor la fericire?

Am avut noroc de multe ori. Am ajuns uneori să cred că există cineva, sau ceva, acolo sus, care mă iubește cu adevărat. Și care mi-a mai adăugat mereu zile de viață. Timp de trăit și de făcut lucruri, de învățat, de sperat, de construit. Și de a încerca să las în urma mea o lume mai bună decât am găsit eu.

Am avut noroc cu tirul, iar apoi am avut noroc cu un domn șofer care butona de zor pe telefon și a uitat că are în față un biciclist de depășit. A tras de volan, iar eu de bicicletă, în ultimul moment. Și, tot drept dovadă, mă aflu în spatele acestor cuvinte.

Aș vrea însă ca pe viitor să nu mai fie vorba de noroc. Aș vrea să fie vorba de conștientizare. De înțelegere și de grijă. Grija pe care o are fiecare șofer în parte atât pentru viața lor, cât și pentru a celorlalți. Un mesaj mai poate aștepta, cu siguranță. Să ajungi întreg, cred că e mai important decât un răspuns la un mesaj. Un răspuns care să nu te coste câțiva cenți, ci întreaga viață. Întreaga ta ființă.

Nu știu dacă știați, dar România se află pe primul loc în topul accidentelor rutiere în UE, iar 23% (1,3 milioane aproximativ) sunt provocate de telefonul mobil. Mai multe detalii însă, le puteți afla din experimentul celor de la Toyota. Ei, cu ajutorul Roxanei Ciuhulescu și al lui Dani Oțil, au făcut un experiment, pe un traseu amenajat, cu ce se întâmplă în viața reală atunci când dai SMS-uri la volan. Prea puține sunt cazurile în care ocolesc obstacolele. Dar zic să nu vă mai spun eu prea multe, ci să vă lăs să priviți singuri experimentul. E interesant și trage un semnal de alarmă.


Sursă Youtube (user Toyota Romania)

Nu uita, nu-ți irosi viața pe un mesaj!

***Articol scris pentru SuperBlog 2014.

Apel către șoferi: țineți la viața celorlalți!

Cred că nu aș minți cu nimic dacă aș afirma sus și tare faptul că m-am născut printre mașini, piese, chei, elevatoare și șoferi.

Nu cred că aș minți cu nimic dacă aș afirma sus și tare faptul că mi-am trăit mare parte din copilărie printre mașini, pe sub mașini și printre chei.

Când eram eu mică, în cretacic (și da… știu, pe atunci nu existau mașini și alte bazaconii, dar să trecem peste acest mic amănunt) îmi plăceau tare, tare, tare, tare, tare, dar tare mult mașinile. Și cel mai mult îmi plăcea să-i încurc (ajut, dar ei nu își dădeau seama de asta) pe cei care încercau să repare mașinile în service. Eram un ghindoc care cunoștea toate cheile, pe denumiri și pe mărimi. Eram un ajutor de bază. Cel mai mare ajutor! Și bineînțeles că încurcam pe toată lumea!

De când mă știu, am preferat mașinile. Îmi plăcea chiar să mă joc cu colecția de mașinuțe a tatei (pe care bineînțeles că am stricat-o și nu a mai rămas nimic din mașinuțele Porshce, Ferrari și ce mai avea el… dar să privim partea bună a lucrurilor.. mașinuțele și-au găsit prin intermediul meu odihna veșnică în raiul mașinuțelor). Am preferat mașinuțele în detrimentul păpușilor (am fost o ciudată.. de mică). Îmi plăcea să împing roțile prin curte, sau, în cazuri mai extreme, să le car în brațe (și ce îmi mai place să confirm cât de ciudată am fost… dar vă rog, nu vă speriați de mine).

Trecând acum la lucruri mai serioase și anume la a demonstra cât de mult eram dedicată mașinilor și service-ului auto, am să vă arăt ghindocul de mine care a ajutat la construirea lui (și de aș găsi dovada aia prin calculator… dar o să o găsesc eu):

Eeee….eeeee….eeeee… ați văzut? Ce copil model sunt eu!

Trăind totuși în această lume, am învățat importanța siguranței. A șoferului în mașină și a celorlalți participanți la trafic. Am învățat astfel care este importanța unor piese originale, făcute special pentru modelul respectiv și nu înlocuirea acestora cu altele care doar se potrivesc. Am învățat cât de mult contează munca minuțioasă, dar și ce înseamnă neacordarea de atenție. La fel ca doctorii și mecanicii auto salvează vieți! Da. E important ca un mecanic să-și dea seama de ce bate aiurea și astfel să evite ca mașina să facă cunoștință cu următorul copac. E important ca un mecanic să nu cunoască ce înseamnă reparațiile improvizate și să apeleze la piesele originale potrivite.

Știu că am sărit de la una la alta, dar nu am înțeles niciodată de ce clienții își doresc lucruri de mântuială. Reparații de mântuială. Piese prost făcute, dar la un preț ieftin într-adevăr. Vrei o mașină scumpă pentru a fi invidiat de băieții din cartier, dar piese la un preț de nimic? Mai bine mergi pe jos! Prețurile pieselor sunt pe măsura prețurilor mașinilor. materialele sunt scumpe. Manopera este scumpă. Siguranța într-o mașină este un lux, într-adevăr. Dar dacă vrei să ai acest lux, asumă-ți-l până la capăt. Dacă nu, mergi pe jos… salvezi vieți cu siguranță!

Nu am înțeles de ce nu se gândesc niciodată la propria lor viață, atunci când își repară o mașină. Ok. Poate că tu vrei să te omori. Dar familia ta? Oamenii nevinovați care au nenorocul să intri în ei pentru că nu ți-au mai ținut frânele pe motiv că o revizie este mult prea scumpă și merge și fără? Ei ce vină au? Dacă viața ta pentru tine nu contează, șoferule dragă, du-te și te aruncă frumos într-un râu, sau lac, sau de pe un bloc.. sau cum vrei tu… dar nu trage și alți morți după tine. Ei nu au de ce să te însoțească.

Trăim într-un secol al vitezei. Toți ne grăbim undeva. Apăsăm pe accelerație și uităm adeseori de frână în graba noastră. O mașină însă nu va putea suporta prea mult această ambalare continuă decât dacă o să fie mereu pusă la punct. Mereu verificată. Și cu piesele uzate mereu schimbate la timp. Nu va suporta graba asta continuă a ta cu improvizații pe la motor, sau pe la frâne, ori pe suspensii. Va ceda. Și o dată cu ea vei ceda inevitabil și tu. Și poate și familia ta, ori alți oameni nevinovați.

Prețuiește-ți viața, șoferule! Prețuiește și viața celor din jur! Uită de improvizații! Apelează la munca minuțioasă. La analiza minuțioasă. E viața ta. E viața lor. E poate chiar viața noastră, a tuturor, în joc. Ai grijă de ea! Nu condamna suflete nevinovate.

descărcare