Iubesc viața. Iubește-o și tu.

iubesc viata

Iubesc viața. Iubesc viața și nu pot să înțeleg cum de alții își permit să o piardă. Eu nu-mi permit să o pierd. Nu-mi permit nici măcar să mă joc cu ea, chiar dacă ea se joacă zilnic cu mine, fără ca măcar să-mi ceară voie, ori pur și simplu să mă anunțe. Iubesc viața poate și pentru că știu ce înseamnă să fii aproape să o pierzi. Dar și alții știu ce-nseamnă să pierzi o viață, nu neapărat pe a lor. Și ei probabil și-au pierdut rude, apropiați. Au suferit. Atunci, cum pot să-și permită să-și piardă propria viață, dacă pierderea vieții altora i-a îndurerat?

Iubesc viața. Viața e tot ceea ce trebuie să ai ca să poți să fii în viață. Să te bucuri de ea și de micile fericiri care ți se întâmplă. Iubesc viața pentru că ea îmi perminte să trăiesc, să respir și să explorez lumea. Să o descopăr până în adâncurile ei, iar apoi să mă bucur de ea  și împreună cu ea. Iubesc viața pentru frumusețile pe care mi le oferă zilnic. Pentru oamenii din viața mea și pentru fericirea noastră, împreună. Cu siguranță, fiecare în parte s-a bucurat de ceva măcar o dată-n viață, iar acel ceva i-a bucurat inima, sufletul și mintea. Astfel, cum poți renunța la viață, când amintirea unei fericiri te poate motiva în prinderea altei fericiri?

Aud în jurul meu, despre tot felul de accidente de-a dreptul tâmpite. Banale. Tâmpit de banale. Accidente de mașină ba din cauza unor stricăciuni nedepistate la timp, ba din cauza anumitor improvizații pentru a economisii banii dați pe piese mult prea scumpe și pe manoperele, de multe ori exagerate, ale service-urilor. Totuși, oamenii, dacă țin la cei din jurul lor, cât și la viața lor, ar trebuie, cred, să știe că există acum, pe meleagurile internetului, site-uri de pe care se pot informa cât costă anumite piese și cât de scumpe sunt într-adevăr, prin comparație cu prețurile lor de pe alte site-uri, cât și cu prețurile din magazinele de prin oraș, ori de la service-uri, precum este site-ul www.lincos.ro. Acum te poți informa. Trăiești în era asta a informației. E adevărat, circulă cu viteza luminii, dar și tu ești capabil să o prinzi așa, din zbor.

Viața e prețioasă. Atât a ta, cât și a celorlalți. Viața merită trăită. Merită simțită. Și merită dată mai departe. Nu te priva de ea și nu-i priva nici pe alții, prin greșelile tale. Ai doar grijă de ea, astfel având grijă și de cei din jurul tău. Trebuie, cred, să te prețuiești înainte pe tine, ca să-i poți prețui pe alții :).

10 ianuarie 2006. 2014

Oricare zi de 10 ianuarie, din oricare an începând cu 2006 încoace, o va urî mereu. E o zi neagră în calendar pentru ea. O urăște. Dacă ar putea, ar șterge-o. Ar arunca-o în abis. Ar arunca totul în abis. Și pe ea o dată cu tot. De ce vorbesc la persoana a 3-a? Pentru că pot :).

8 ani. Nici nu-i vine să creadă că au trecut atâția. Ce repede s-a dus timpul. Și când se gândește uneori că putea să moară chiar atunci. Sau poate chiar mai înainte. Ori în decursul acelei săptămâni chinuitoare de pe 10 până pe 17. De multe ori și-a dorit să fi murit. De multe ori se întreabă de ce nu s-a întâmplat așa. De ce nu a murit. Chiar și azi, stă undeva într-un colț de cameră, cu ochii umflați de plâns, plângându-și dorul de ce a fost poate chiar în vară, dorul de persoane, dorul de ei. În ce s-a transformat? Într-o persoană pustiită. Fără suflet sau inimă. Care trăiește să se întrebe doar de ce o face. Nici nu știe cum poate răi un trup fără suflet.

10 ianuarie, a fiecărui an, e o zi importantă în viața ei. Reprezintă ziua începerii calvarului și ziua salvării ei. O salvare pentru ce? Pentru o viață suferindă? Pustiită? Într-un sistem nenorocit? Nu știe cum și de ce a rămas în viață. Nimeni nu i-a dat șanse reale. Se întreabă uneori de ce există minunile? De ce nu sunt ele oferite cuiva care să mulțumească în genunchi? Ea nici nu știe dacă e fericită sau tristă pentru minunea ei. Trăiește prin absență și absentează prin trăire. Acum 8 ani a primit șansa la viață. O viață cu un viitor promițător. Ce viitor? Care? Dacă nu poate fi cel dorit… cel dorit cu… CU… și atât.

Visează încă spitale. Are coșmaruri. Se vede singură. Părăsită. Pustiită. Și visele au un semn. Iar semnul azi s-a împlinit. Se întreabă uneori de ce se îndreaptă spre medicină dacă tot urăște atât de mult spitalele. Dar acestea o atrag și o resping în același timp. Iar ea le atrage și le respinge. E  un magnet mai puternic decât însăși magnetul vieții.

Și-a pus sufletul și inima pe tavă. Le-a dat gratis. Le-a vândut pe gratis. Credea că face schimb. Primește în dar alt suflet și altă inimă. Dar n-a primit nimic. Nici nu avea ce să primească. Cine și-ar da inima și sufletul altuia?  Încet, încet, fără ele s-a pustiit. I s-a înghețat golul pe interior. Iar alt suflet nici că mai are loc într-ânsa. E atâta gheață. Atâta răceală. Atâta moarte adunată.

Crede în date. 2013 i-a adus ce putea fi mai frumos. 10 ianuarie 2014 se pare că i l-a luat. 10-le ăsta blestemat. Data de 10 ianuarie e o combinație de noroc și blestem în viața ei. Nici nu știe de ce? Cum? Când s-au întâmplat toate astea. Universul ăsta a pregătit totul. A dat ceva ca să îi confiște.

Uneori crede că a înnebunit. Vorba colegului ei de bancă. Chiar începe să-l creadă că-i nebună. Face lucruri necugetate… cum ar fi scrierea cuvintelor de mai sus. Nici nu știe dacă să mai scrie. Probabil va pleca. Departe. Unde nici gândurile să nu o ajungă. Nici mângâierile iubirii. Un loc în care să-și regăsească, poate, sufletul pierdut. Sufletul înstrăinat. Deși e conștientă că nu-l va găsi niciodată. Cu siguranță sufletul și inima ei și-au găsit locul într-altă parte. La ia au rămas doar formele. Corpurile a ceea ce se definește a fi trup și organ.

Urăște 10 ianuarie. Ziua în care i s-a dat șansă la viață. Ar trebui să mulțumească cerului, sfinților, Universului, doctorului, spitalului, asistenților, poate chiar și ei. Dar nu o face. Se mulțumește cu lacrimile și amintirile-i triste.

Nu-i nebună. Iar ca să vă conving, am să vă las rândurile următoare. 10 ianuarie 2006. Intra pe porțile spitalului județean din Tg-Mureș. Avea 11 ani și era conștientă că ea trebuie să moară. Nici nu credea că se va întâmpla altceva. Nici nu spera și părea nici să nu vrea altceva. A fost lăsată singură într-un salon de spital. Printre lucruri albe. De atunci urăște albul. Singurătate. Frica. Durerea. Pentru mulți nu înseamnă nimic. Pentru ea înseamnă totul. Nimeni nu a știut și nici nu va ști vreodată cum a trăit până atunci. Și nici ce a salvat-o. Poate doar ambiția unui tânăr medic de a o salva pe masa de operație. Era pusă între două opțiuni: „să o închidem și să moară? sau să o operăm și se încercăm să salvăm ce mai e de salvat?”. Iubirea pentru bisturiu l-a făcut să o aleagă pe a doua. Poate și asta e consecința faptului că eu scriu aici. Că aberez. Că sufăr. Că trăiesc.

Urăște fiecare zi de după 10 ianuarie. Atâția rezidenți a doua zi în jurul ei. Un copil cu ochii mari îi privea și se minuna. Îi ura și îi iubea în același timp. Nu se simțea singur… și totuși.. se simțea părăsit. Își continua cu sfială pașii spre moarte. Îi spunea cu putere mamei că va muri. Îi spunea de pe masa ce o ducea spre operație, cu lacrimi în ochi, tatălui, că nu vrea să moară. Și totuși era conștientă că va muri. Poate chiar își dorea asta.

A trăit. Miraculos. Urma să se trezească a doua zi, după ce au îndopat-o cu anestezice în timpul operației de 12 ore. S-a trezit în schimb peste o oră. Cu un tub pe gură și cu fire ce-i atârnau din tot corpu-i mic și gol. Ningea. Era noapte. Un bec îi lumina geamul în care fulgii dansau. Îi privea cu lacrimi în ochi. Avea privirea ațintită spre bec și fulgi. Poate de asta iubește iarna. Poate de asta fuge din pat, de la birou, de unde o fi ea, pentru a se uita pe geamul camerei la becul de vis-a-vis. Iau rămas în minte razele becului. Nu le va uita niciodată.

Avea un câine. O iubea. Când s-a operat, câinele s-a urcat pe una din mașinile din curte și a început să urle. Bunicul a plecat de acasă. Un ciobănesc mioritic o iubea. Și-ar fi dat viața pentru ea. O făcea fericită cu iubirea lui. Acum, câinele nu mai e. Nici el nu îi mai plânge de milă. S-a dus săptămâna trecută. A murit. Și a murit și din ea o parte cu el. Au murit multe părți din ea cu fiecare lacrimă cursă… cu fiecare suspin și cu fiecare suferință.

Ar vorbi și despre Marius. Băiatul rezident ce-i spunea că lui nu i-a plăcut matematica și de asta s-a făcut doctor. Era singurul în compania căruia se simțea bine. I se lumina fața când el venea și o vizita chiar și în afara orelor de vizită medicală. S-a bucurat când l-a văzut împreună cu colega lui la marginea patului de terapie intensivă. Nu putea să vorbească, dar cu siguranță zâmbea. Ei îi alinau din suferință cu jocurile și glumele lor. Aveau voci blânde.

Cred că datorită lor își dorește ea să ajungă medic. Să-i poată vindeca, dar să le poată aduce oamenilor și zâmbete pe fețele lor triste și amărâte.

Nu se gândea că va avea să vă spună atâtea. Să scrie atâtea sute de cuvinte și să depășească mia. Nici nu voia să mai scrie. Se mulțumea cu lacrimile ei din colțul camerei. Se mulțumea cu semnul morții și cu gândul ei. Ahhh… atât de aproape mereu și atât de departe. A atras moartea și a respins-o de fiecare dată cu aceeași putere. Cineva i-a spus că este o învingătoare. Însă cuvintele nu mai înseamnă de foarte mult timp ceva pentru ea. Doar faptele.

Știți că mie îmi place de Krem? Și nu, nu sar neapărat la altceva și nici nu-s nebună (cred și vreau să cred asta). Îmi aduce aminte de un alt rezident. Îmi pare că seamănă perfect cu el. La față. La păr. La ochi. Era printre cei care îmi înseninau ziua acolo. Și da.. știu că am sărit de la persoana a 3-a la persoana întâi. Nu trebuie să mă luați în seamă Nu fac asta voit… dar nici neintenționat. pur și simplu o fac.

Acum, nu știu dacă să mă mai lungesc aici. Și așa nu or să citească mult. De spus.. ar mai fi multe… cred că din fiecare zi aș putea face un roman. Ar ieși ceva mai multe cărți ca seria din Harry Potter și ar fi ceva mai multe episoade ca în „Tânăr și neliniștit”. Și totuși mă opresc aici. E târziu. Mult prea târziu. De data asta nu sunt cuvintele cele care mă opresc din scris prin absența lor. Ci eu sunt cele care le alungă acum. Le alung și pe ele… cum mi-am alungat sufletul și inima. Și poate le voi pierde cum le-am pierdut pe celelalte.

Acel copil, dacă nu v-ați prins, sunt eu. Sau eram eu.. atunci. Deși el nu m-a părăsit niciodată. A rămas agățat de mine.. și așa va rămâne o viață-ntreagă.

Printre fulgi

Cluj. Mijlocul iernii. Pe bulevard. Mergea de-a lungul lui, spre nicăieri. Privea cerul cenușiu și vitrinele magazinelor. Câteodată își mai arunca ochii spre mașinile de pe stradă. Se întreba dacă ele știu încotro se îndreaptă. Ningea. Ningea peste visurile ei. Fulgii ăia mici de nea i le înghețau și le îngropau adânc sub mantia lor.

Ce mult iubea iarna.Îi plăcea adesea să se rupă de învățat ca să se plimbe prin zăpadă. Fugea din fața cărților din căminul mediciniștilor și cobora în centru.Se plimba pe străduțe înguste și pe bulevardele din apropiere. Se umplea de energie și fericire. Adora să-și îndrepte picioarele spre nicăieri. Așa descoperise orașul, zi de zi. Admira fiecare colț de strada în parte și le zâmbea oamenilor. Era o fire tare prietenoasă. Iubitoare de tot ce era viu. De oameni. Îi plăcea să privească oamenii drept în ochi. Îi fixa cu privirea-i luminoasă și le zâmbea. Voia să descopere sufletul lor de dincolo de fizic. La unii descoperea frumosul, la alții urâtul, ajungând, peste luni de zile, să se întrebe ce este de fapt frumosul și urâtul. O percepție. Atât. Ceea ce ei i se părea frumos, altuia i se putea părea urât. Conceptul e relativ. Iar percepția ei, nu definitiva, de fapt, frumosul și urâtul.

Intrase cu greu la facultatea de medicină din Cluj și nu avea pe nimeni care să o sprijine. Se avea doar pe ea. Și fulgii de nea… ce atâta îi iubea. Îi iubea pentru că se născuse iarna. Considera că se născuse sub semnul lor. Sub protecția lor. Sub iubirea lor. Ei îi erau și mamă și tată. Iar când ei erau plecați, abia aștepta, cu sufletul la gură, să se întoarcă din călătoria lor de peste mări și țări. Dansa. Dansa printre ei, iar noapte li se confesa lor. Ei erau tot ce avea, pe timp de iarnă.

În dimineața aceea se oprise, ca în fiecare dimineață, în fața magazinului cu jucării. Nu avusese niciodată una. Tânjea după ele. I se păreau atât de frumoase. Își dorea să termine facultatea, să ajungă la rezidențiat… și din primii bănuți să-și ia o jucărioară. Una mică.

Zăbovise ceva timp în fața magazinului. O pală de vânt o împinse în josul bulevardului. Își arunca pașii prin zăpada proaspăt ninsă pe trotuar. Gândurile îi erau departe. Se gândea cu ce greșise să nu-și cunoască niciodată părinții. Se trezise în casa unei mătuși îndepărtate, pe motiv că părinții ei muriseră când ea avea doar câteva luni. Lacrimi îi înghețau pe obraji. Oameni o priveau, iar ea le arunca înapoi zâmbete.

Se oprise în fața unei clădiri ce o impresionase mereu. Acolo își dorise de fapt să ajungă. A vrut mereu să intre, dar pașii au întors-o de fiecare dată pe drumul pe care venise. Citea din nou plăcuța inscripționată cu litere caligrafice: „tipografie cluj”. Își scosese din geanta maronie, ce îi atârna pe umăr, hârtiile cu povestea ei. Sute de hârtii pe care le întinase cu multe cuvinte. Pline de amintiri, trăiri și dorințe. Cartea vieții ei. O adevărată aventură, presărată cu fericiri și tristeți. Cântecul sufletului ei era încifrat printre cuvinte. Făcuse din nou stânga-mprejur. Pași repezi  o aruncară, cu lacrimi în ochi, drept în camera căminului. Încă o dată își aruncase în neant propriul vis.

Sursă poză: Google Images 🙂

Viața ca o farsă

-Viața însăși e o farsă, nu crezi, Andrei? îl întrebase ea.
-… … … …
-Atâtea și atâtea farse presărate la fiecare pas. Atâtea comedii. Însăși dramele sunt niște comedii, doar că sunt niște comedii mai altfel. Atâtea și atâtea jocuri murdare. Niciunul nu mai este pur, curat. Comedii murdare. Întinate de o viață amară, desigur.
-Și cu fericirea? Cu fericirea ce faci? o întrebase Andrei dintr-un colț de cameră.
-Fericirea? Fericirea e un mit. Fericirea e însăși perfecțiunea, iar perfecțiunea niciodată nu o vei atinge din perspectiva unui muritor.
-Fericirea există. Stă în lucruri simple. Mărunte. În toate acele comedii veritabile ale vieții. Spre exemplu, fericirea, stă concentrată în toată copilăria ta. Trebuie doar să o lași să te cuprindă.
-Nu. Fericirea nu există, spuse ea printre lacrimi.
-Nu? Închide ochii. Ai să vezi fericirea.
-I-am închis. Fericirea e întunericul?
-Nu, nu e întunericul. Este în întuneric. Caut-o și deschide-i când ai să o găsești.
-Adică, să nu-mi mai deschid ochii niciodată? Dar soarele, lumina, luna, stelele, natura.. ele toate mă fac fericită! Vreau să le văd!
-Eh, vezi… îi spuse Andrei zâmbind. Ai găsit fericirea! Ți-am spus eu că stă ascunsă-n întuneric. Dar nu deschide acum ochii. Lasă amintirile să ruleze prin întunericul lor. Lasă-le pe toate. Bune, rele… lasă-le.

Aniela făcuse întocmai. Închisese ochii și se cufundase în adâncurile canapelei. Își lăsa amintirile să-i inunde întunericul ochilor închiși, iar întunericul prindea culoare. Prindea viață. Așa cum sperase Andrei, psihologul ei, se lăsa inundată de copilărie, căci copilăria ei fusese fericită. Însemna fericire. Copilăria.

images

-Ce vezi? o întrebase Andrei.
-O fetiță. Micuță. Cu păr negru și ochi căprui.
-Hai, spune-mi tot ce vezi. Tot.
-E încă în Moldova. Tocmai i s-a spus că e nemaipomenit de frumoasă. Vor să o mărite cu un moldovean, dar prichindeața e fermă și le zice tăios: „Eu n-am să mă mărit niciodată cu un moldovean!”, de parcă aceștia ar fi fost cea mai rea nație de pe Pământ.
-Ha Ha Ha! Îmi amintesc faza asta. Știu că mi-ai m-ai povestit-o. Continuă.
-Acum încearcă să o învețe să schieze. Dar ea e prea căpoasă, ca de obicei. Nu vrea să facă ceea ce i se spune, așa că are o satisfacție nemaivăzută și nemaiîntâlnită de a-și face tatăl și prietenii acestuia de râs. 3, 2, 1, gata, a început să urle cât o ține gura: „Criminaliiiiiiiiiiiiiii, mă omoală! Ajutoooool!”. Gata. Toate privirile sunt asupra ei. Tatăl ei e plin de nervi. Îi vine să intre în pământ de rușine. Toată lumea râde când vede prichindeața. Ea zâmbește malefic și satisfăcută. Își făcuse tatăl de râs.
-Doamne măi Aniela, ce te-aș mai fi bătut eu atunci, în locul tatălui tău.
-Și ce bine că nu ești tata. Norocul tău. Te-aș mai fi făcut de râs de multe ori, doar ca să-mi fac pe plac. Să te enervez.
-Continuă… o îndemna Andrei.
-Uite. A mai crescut. Are ceva cârlionți și un pistol cu apă în mână. Stă ascunsă pe un colț al balconului casei. Cineva intră pe poartă. E domnul acela haios care o întărâtă mereu să facă prostii. Multe prostii. O sâcâie mereu, o agață pe bară și o lasă acolo, căci ei îi e frică să se dea jos. A venit vremea răzbunării. El ajunge sub balcon și habar nu are că ea e acolo. Ea apasă pe trăgaci. Toată apa aia murdară e în capul lui. Ah.. și ce costum minunat are. E unul dintre acele costume pe care și le cumpără mereu oamenii bogați. Ha Ha Ha.

Andrei izbucnise în râs. Mereu o amuza copilăria ei. Făcuse atâtea tâmpenii, încât nu avea cum să nu-ți fie dragă și să nu o iubești.

-Dacă vrei să continui, te oprești din râs. Nici nu înțeleg de ce mai râzi.. doar e a mia oară când îți povestesc copilăria mea. Fragmente din ea, ce-i drept.
-Continuă, te rog.
-Curtea bisericii. E undeva pe la mama naibii. O paragină. E îmbrăcată cu o rochiță tare drăguță.  E special pentru ea. E nunta mătușii ei. Vioaie ca de obicei, se împiedică. Ridică privirea și nimeni nu o bagă în seamă. Înjură: biiiip, biiiiip, biiiiip! Gata, acum lumea o bagă în seamă, fie că se uită la ea doar ca să-i critice părinții că nu au educat-o, deși la ei în familie nu s-a vorbit niciodată urât, fie să râdă. Oricum toți râd., iar popa zice ceva de iertarea păcatelor mele la vârsta de 4-5 ani.
-Frumoase amintiri le-ai lăsat mirilor, cu siguranță.
-Bineînțeles. A ajuns în clasa a doua acum. E în vacanța aia de toamnă, la bunici. Se chinuie cu niște calcule pe la matematică. Coboară scările. Se duce în beci. Bunicul trage vinul. Lasă capul în pământ și grăiește: „Tătăiț, nu-mi ies calculele la matematică. Mă ajuți, te rog?”. Se sperie. Furtunul îi scapă și vinul se împrăștie pe jos. „Lasă-mă-mpace! Nu vezi că am treabă?”. Se întoarce cu spatele și zice: „Bine tătăiț. Aici să stai atunci”. Închide ușa după ea și îi pune lacătul. Uite cum trec orele iar ea stă deasupra beciului, în cameră și râde pe sub mustățile pe care nu le are, cum strigă bunicul să fie scos din beci. Și orele trec și trec și trec. Și bunicul strigă și strigă degeaba, căci nimeni nu-l aude, iar nepoata nici că se sinchisește să miște vreun deget. Acum îmi pare rău de bunicul. Dar oricum, Andrei, a fost scos de acolo, căci a venit unchimiu la țară și a trecut inevitabil pe lângă beci. Ce tristețe pe mine. Eu l-aș mai fi lăsat. Să fi stat acolo, dacă la matematica mea nu a vrut să vină, nu?
-Câtă răutate. Mă întreb unde a încăput atâta răutate, în interiorul unui ambalaj atât de mic. Unde?
-Tocmai ai spus, în interiorul ambalajului.
-Of.. cum ai tu, mereu, o replică la orice. Hai continuă. Îți face bine.
-Școala generală. Ușa stă întredeschisă. O fată trebuie să intre în clasă. Păcat că ghinionul se abate tocmai asupra dirigintei, căci ea este cea care intră în clasă. Găleata cu apă, de la burete, ce stă sprijinită pe muchia ușii de sus și tocul ușii, îi pică fix în cap. Ups :D . O întreagă clasă râde și plânge în același timp. Tuturor le este frică de media scăzută la purtare. Dar timpul trece. Și toate se duc. Zboară. Dispar. Și din nefericire, viața se transformă-n farsă.
-Săraca femeie. Ce copil… ce copil. Tu, ai fi meritat bătută dimineața, la prânz, seara și între mese.
-Taci! Ești psiholog. Se presupune că tu aici mă ajuți.
-Am făcut asta deja. Te-am făcut să zâmbești. Zâmbești. Cu totul.
-Ah! Atât? M-am făcut singură să zâmbesc. Fetița din mine a făcut-o.
-Nerecunoscătoare, ca de obicei.
-Infatuat, ca de obicei.

Articol scris pentru proba cu numărul paisprezece din cadrul Super Blog 2013, probă sponsorizată de Reeija.ro.

Life in pictures – One life

Fără prea multe cuvinte vă spun că azi e ”Life in pictures” la Costin.

De data aceasta nu vor mai fi toate cele 3 categorii, din lipsă de timp și lipsă de inspirație din partea mea. De data aceasta veți găsi doar o categorie video. Am găsit pe youtube un filmuleț interesant pe care vreau să îl supun atenției voastre și sper să trageți concluziile potrivite din el.

Filmulețul se numește ”One life/O viață” și da, este vorba despre o viață :).

sursă youtube (user aniBOOM )

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Take care,

Pishky!

Timpul

Cred că dacă dați un search în bara din dreapta a acestui site cu ”timpul” veți găsi o grămadă de posturi despre el… mai filosofice sau mai puțin filosofice. Doar că, vedeți voi, de timp ne lovim în fiecare zi, practic el e o parte importantă din ceea ce suntem, am fost și vom fi, așa că nu am cum să nu-mi las mintea să mai zboare către el pentru a mai scrie câte ceva, că și așa se pare că iar am cam abandonat scrisul, deși gândurile-mi sunt multe.

Trecând la subiect: Vi s-a părut vreodată că timpul trece prea repede atunci când nu așteptați nimic și prea greu atunci când cu adevărat așteptați ca ceva să se întâmple? Mie una mi se întâmplă asta zilnic și sincer vă spun că e tare, tare enervant! Mi se întâmplă când merg pe stradă, fără să mă gândesc la ceva anume, jucându-mi tot felul de chestii prin minte, nu aștept să ajung undeva anume, dar mă trezesc brusc și foarte repede în fața locului unde trebuia să ajung. Mi se întâmplă în vacanță, când chiar nu aștept să treacă… chiar și acum stau și mă întreb cum, când și unde s-au dus cele aproape 3 săptămâni de stat la schi? Mi se întâmplă la școală, când orele par a fi veacuri (unele). Mi se întâmplă când scriu. Când scriu timpul parcă zboară mai repede ca oricând. Mă trezesc că trec ore întregi, cu pagini de cuvinte.

Time slips through your hands

Uneori urăsc timpul, la fel de mult cum urăsc fraza următoare: ”Some people are old at 18 and some are young at 90… time is a concept that humans created”. Urăsc faptul că trece prea repede atunci când nu e cazul și-mi pare tare rău că noi, oamenii, nu ne naștem cu înțelepciunea acumulată până la vârsta de 90 de ani. Poate așa, viața ar fi altfel. Nu zic mai ușoară, ci poate mai frumoasă, cu mai puține greșeli. Adevărat, timpul este doar un concept, o măsură creată de noi, oamenii, pentru a măsura evoluția noastră într-un așa zis timp. Timpul e pur și simplu ceva imaginar: nu putem vedea, nu putem atinge, dar putem simți atât în propriul corp cât și în exteriorul lui, prin simpla schimbare a noastră, atât fizic cât și psihic, dar și prin schimbarea lucrurilor. Practic timpul reprezintă schimbarea, fie ea bună sau rea.

Time (1)

Bine, timpul nu reprezintă doar asta, ci timpul, infinit fiind, reprezintă o infinitate de lucruri, de la cele mai mărunte la cele mai mărețe: timpul te reprezintă pe tine, pe mine, firul de iarbă, gândacul, clipele, sentimentele, toate sunt agățate într-un fel sau altul de așa numitul timp, prezent în fiecare din ele.

Meh… iar am trecut peste limita de cuvinte propusă.. no, ca de obicei :), nu fac ceea ce-mi propun. Doar că acum, îmi propun să vă las. Nu de tot, ci până mai revin cu vreun post. Și totuși, înainte de asta vă întreb așa: ”Pentru voi, ce semnifică timpul?” și vă mai las și o melodie!

sursă youtube (user MrBernibest )