Trăim într-o lume… cu de toate

Judecăm oamenii fără a avea vreun drept fondat și argumentat. Dar oare ne-am întrebat vreodată câți dintre acei oameni se chinuie pe bune pentru a avea pe masă măcar o firimitură de pâine?

Trăim într-o lume în care un pușcăriaș are mai multe drepturi și susținere din partea statului decât un elev și un student. Trăim într-o țară în care susținerea pușcăriașilor este mai mare decât a cea cărora vor continua să dezvolte țara asta.

Trăim într-o lume în care unii n-au ce pune pe masă, iar alții au atât de multe încât le aruncă. Ori le lasă să se strice.

Trăim într-o lume în care toată lumea critică pe toată lumea. Cu sau fără argumente valide, susținute prin dovezi. Și fără vreun drept, până la urmă. Nu cred că ne-am născut cu dreptul de a judeca ce face X, sau ce face Y cu viața lui, cum încearcă să și-o ducă pe un drum înainte, cum reușește, sau cum nu reușește, atâta timp cât pe noi nu ne afectează în mod direct sau indirect.

Trăim într-o lume în care tuturor ne pasă de părerile celorlalți și încercăm să ne creăm o altă imagine. Imagine care să fie plăcută. Ne comportăm după cum vor alții și după ceea ce vor ceilalți să vadă la noi. Uităm să ne comportăm pentru noi. Să facem lucrurile pentru noi. Ne place să fim altcineva, până când ajungem ca noi înșine să nu ne mai recunoaștem. Să nu mai știm cine și cum suntem.

Trăim într-o lume în care contează unde lucrăm. Ce mâncăm și care ne sunt tabieturile. Nu contează ce și cum gândim. Nu contează ce simțim. Contează câți bani avem și ce influență putem avea printre ceilalți. Ce legături putem creea. Cât de cunoscuți suntem, cât de populari. Pe scurt, trăim într-o lume în care contează cât de mari și tari suntem.

Trăim într-o lume în care-i judecăm pe cei care fac angajari videochat și pe cei care le acceptă slujbele, fără să ne gândim măcar: oare de ce fac asta? Oare de ce trebuie să existe oameni plătiți care să-i facă pe alții să se simtă bine, să fie fericiți, să uite de probleme din familie, să fie distrași? Oare lor le-o fi ușor?

Trăim într-o lume în care ne place să împroșcăm lumea din jurul nostru cu noroi, așa, după cum ne vine nouă și după cum credem noi de cuviință că se face atunci când nu ne convine ceea ce face persoana de lângă noi. Dar oare asta să fie soluția? Împroșcarea cu noroi?

Mi-aș dori să trăiesc într-o lume în care fiecare își vede efectiv de treaba lui. Sau, dacă chiar vrea să se uite în grădina celuilalt, să o facă pentru că vrea să-l ajute astfel încât să evolueze, nicidecum pentru a-l jigni și a-i murdări curtea cu noroi. Mi-aș dori o lume în care să conteze nu neapărat ce face omul, ci cum face. Cât de bun e în ceea ce face și ce beneficii își aduce lui și comunității din care face parte. Mi-aș dori o lume în care să conteze ce și cum gândești, nu ce și cum le pare altora că ai face asta. Mi-aș dori o lume în care persoanelor să li se pună etichete abia după ce au fost cunoscute, nicidecum înainte, dintr-o simplă privire sau o simplă părere a altora. Mi-aș dori să trăiesc într-o lume nu perfectă, dar bună. Ore să fiu eu cea care cere prea mult?

Despre ce fac alții

nu. N-am să judec ce fac alții. N-am de ce să fac asta. Fiecare om are dreptul de a-și alege singur drumul în viață, fără să trebuiască țină cumva cont de părerea mea, de opiniile mele, ori de sfaturi. Fiecare om de pe planeta asta are dreptul să facă ce-l taie capul. Asta atâta timp cât nu-i rănește pe cei din jur și nu le face rău. Profa mea de filosofie dintr-a 12-a spunea așa: „Libertatea și drepturile tale se încheie când încep libertățile și drepturile celuilalt”. Când a spus asta prima dată, nu am prea înțeles ce a vrut să ne transmită. Apoi, ușor, ușor, am analizat mesajul dânsei și am ajuns să-l înțeleg.

Libertatea, deși absolută prin însăși semnificația ei, este relativă și limitată. Nu pot să mă duc pur și simplu să omor pe cineva, doar pentru că sunt liberă să o fac. Și persoana respectivă este liberă să trăiască. Și are acest drept.

Libertatea poate fi și absolută, în cazul în care ceea ce facem nu-i rănește pe ceilalți și nu le aduce niciun fel de prejudiciu. Da, atunci suntem liberi să facem efectiv ce ne taie capul, atâta timp cât singurii implicați suntem chiar noi și nimeni altcineva. Ori când reușim să facem lucrurile în așa fel încât să aducem o bucurie și în viața celorlalți.

Nu pot însă, sub nicio formă, să-i înțeleg pe aceia care judecă orice acțiune a celor din jur. Parcă ne-am născut judecători înnăscuți. Avem asta în sânge. Dar oare este judecata asupra altora un drept absolut, sau doar unul relativ? Cu siguranță nu este unul absolut. Nu cred că avem dreptul de a judeca acțiunile altora, acțiuni care nu ne afectează, zic, căci cele care au legătură directă, sau indirectă cu noi, este clar că trebuie să le judecăm. Judecata asta trebuie să fie însă una constructivă și nicidecum una care dă un verdict, o sentință irevocabilă.

Nu știu dacă ați observat, deși tind să cred că ați observat, dar din ce în ce mai multă lume vorbește despre chat si videochat. Cu toții își dau cu părerea. Unii sunt pro, alții sunt contra și uite așa se ajung la tot felul de certuri și de jigniri prin comentarii, ori scriind alte articole.

Eu, personal, sunt neutră precum Elveția. Nu sunt nici pro, dar nici contra chatului și videochatului. Nu am de ce, atâta timp cât nu mă afectează nici direct și nici indirect. Cum am mai spus, fiecare om alege ceea ce vrea să facă. Ori ceea ce este nevoit să facă din cauza anumitor împrejurări. Sau pur și simplu ce i se pare lui mai ușor să facă. Foarte multe persoane consideră videochatul a fi o modalitate simplă și rapidă de făcut bani. Și, pe deoparte, așa și este. Depinde doar de fiecare persoană în parte ce percepții și principii are. Eu una, spre exemplu, nu aș putea face niciodată așa ceva.

Nu cred însă că ar trebui să-i judecăm pe aceia care își aleg un anumit drum în viață, dacă nu ne afectează într-un mod direct. fiecare are dreptul de a-și alege cărarea aia pe care vrea să apuce. Nimeni nu-i perfect. În consecință nimeni nu ia decizii perfecte privind propria lui viață. Așa că dacă noi înșine nu suntem în stare să facem totul ca la carte și să avem o viață fără pic de pată, cu ce drept ajungem să dăm verdicte irevocabile asupra vieții și acțiunilor celorlalți? Zic să lăsăm ce fac alții și să fim mai atenți la ceea ce facem noi.

N-aș putea să judec asta, dar nici să aprob…

Se vorbește mult despre asta. Foarte mult. Chiar mult prea mult. Așa că, dacă tot se vorbește, eu de ce nu aș face asta? De ce nu aș vorbi și eu? Cu toții suntem buni la datul cu părerea, la aruncatul cu injurii, la judecat și la dat verdicte. Având în vedere cele anterior spuse, îmi permit și eu să-mi dau cu părerea fără a judeca și a da vreun verdict, ori folosind injurii.

Articolul ăsta se vrea unul în care să se spună o părere și, dacă se poate, de pe urma căruia să primească lămuriri la întrebările „De ce?”.

Totuși, nu v-am spus despre ce este vorba și despre ce naiba am aberat în rândurile de mai sus. Este vorba despre videochat. Iar, dacă nu știți exact ce e, puteți afla de pe pagina black studio, deși cred că toată lumea știe ce este videochat-ul.

După cum spuneam, nu judec pe nimeni care ajunge să recurgă la astfel de modalități de a câștiga banii, dar nici nu aprob această meserie din punct de vedere moral. Consider că moralitatea ar trebui să rămână în picioare atunci când ne alegem un job. Totuși, aș vrea să punctez, pentru cei care cred că-i un job ușor, că job-ul acesta implică multe dificultăți tinerelor și niciuneia nu-i este ușor să ducă la bun sfârșit munca asta. Cu siguranță, în sufletul fiecăreia se regăsește o amărăciune, o problemă a cărei soluționare nu o vede decât prin acest mod, acest job foarte bine plătit ce-i drept.

Mă întreb de ce ai alege asta? De ce nu ai alege altceva? La ce ar trebui să se ajungă, din punct de vedere psihologic, pentru a te preta la o astfel de viață? Care ar trebui să-ți fie suferința? Sau care ar trebui să-ți fie nevoile? Care ar trebui să-ți fie interesele? Nu știu dacă voi fi lămurită de cineva, căci în primul rând ar trebui să mă lămuresc eu pe mine. Să ajung eu la o concluzie și la argumente care să nu se mai bată cap în cap și care să fie ori pro, ori contra. Momentan sunt argumente care se împart în ambele tabere, pentru că îi înțeleg și nu îi înțeleg în același timp pe cei care aleg să facă asta. Să zicem că la nivelul meu de înțelegere al subiectului de față, se dă o bătălie pe viață și pe moarte în încercarea de a nu condamna nici măcar o clipă pe nimeni, căci fiecare își are în propriul suflet adevăratele motive pentru care face fiecare lucru în parte.

videochat

Și, dacă mă întrebați de ce am ales eu să scriu un astfel de articol, să știți că răspunsul este simplu: încerc să mă lămuresc eu pe mine, iar această scriere, este un exercițiu psihologic de a găsi un răspuns.

Mă întreb. Oare rămân cu întrebarea?

Sunt luni de când mă întreb. Poate chiar ani. Răspunsul însă nu l-am găsit niciodată, oricât de mult l-aș fi căutat. Întrebarea mea a persistat totuși în societatea românească. În van. Răspunsul stă ascuns într-un colț întunecat. Undeva unde nimeni, cu siguranță, nu-l poate vedea.

(sursă imagine: Google Images)

În stânga și în dreapta m-am lovit mere de răspunsuri comune precum: „Nu știu” și adeseori ridicări din umeri în semn de „Tu ce mai vrei? Altceva n-ai mai bun de făcut decât să te întrebi?”.

Oare ce trebuie să le lipsească? Oare cât de crudă trebuie să fie viața astfel încât să te trimită doar către această singură cale? Oare cât de joase să fie le aspirațiile lor ca oameni? Oare cât de mare să le fie iubirea pentru bani? Dorința de a-i câștiga pe orice cale? Oare? Oare? Oare de ce nu vine niciun răspuns?

De atâta timp mă întreb unde s-au dus dorințele de culturalizare? Spre ce neant au dispărut? Încotro? Mă întreb de atâta timp de ce ți-ai vinde trupul chiar și în fața unei camere? Frumusețea? Sufletul? Viața? Știu. Știu. Răspunsul clasic, pentru bani. Dar alt răspuns? Altă viziune? Un alt motiv? Mai puternic decât banii?

Videochat Bucuresti. Și alte orașe. Alte camere. Frumos aranjate, gata să ofere printr-o cameră și un ecran tot ce se poate. Plăceri. Trupești. Și împlinirea sentimentelor reale? A vieții? A sufletului? De ce oare nu pot și ele să zacă concentrate în același spațiu precedent? Sub aceeași formă protectoare de viață?

Știu. Mai devreme am pus o întrebare de-a dreptul stupidă. Nu există alt răspuns în afara banilor. Nu există un alt răspuns cunoscut, pentru că nimeni nu vrea să-l vadă. Să-l observe. Să-l cunoască. Banii sunt stăpânii, asta e clar. Fără ei suntem nimeni. Fără ei moarte ne este singura care ne va mai ține companie. Banii. Pământul e învârte în jurul lor și nicidecum al soarelui. Banii… banii cred că vor putea înlocui și soarele într-o zi, dacă viața și sufletul le-au cumpărat deja.

Oamenii caută mereu calea ușoară. Și e normal. Însă nu am înțeles niciodată de ce o cale ușoară, dar care încet-încet îți omoară sufletul? Nu am înțeles niciodată de ce noi ca oameni alegem să ne autodistrugem? Dacă ideal este să ne autodezvoltăm, să evoluăm, de ce nu tindem către asta? De ce ne ascundem în spatele fiecărui eșec în încercarea de reușită? De ce tindem către involuție? De ce?

Oare mă va putea lămuri, cândva, cineva? Se vor găsi oare răspunsurile care să mă mulțumească pe deplin și care să mă facă să înțeleg conceptul? Oare?

Voi ce părere aveți vis-a-vis de relatările mele anterioare? Aștept cu nerăbdare răspunsurile voastre!