Zile pline în care încerc să-mi testez limitele maxime și punctul meu culminant de cedare. Nervi. Mulți nervi.. și nu de oricare.. spinali, cranieni. În timpul meu de studiu prin bibliotecă, plimbându-mă aiurea pe lângă rafturile cu cărți, descopăr un caiet vechi cu coperți desenate. Nu mai știu de mult ce-mi ascunde caietul în filele învechite din spatele coperților. Îl răsfoiesc. Nume de personaje, versuri de melodii și printre ele un text. Un text ce aluneca perfect pe undele melodiei din căști. Scurt, dar plin de sentimente, de idei și de culori. Cuvintele-i sunt aranjate întortocheat, fiind greu de înțeles la prima lecturare. Însă melodia mea l-a făcut înțeles din prima. A fost descifrat, iar textul spune cam așa:
Cerul veghează, marea dansează sub ploaia grea. Vântul în spate mă duce, departe, cerul se sparge. Soarele-apus noaptea nebună ce miroase a furtună, iar sufletu-mi îngheață când se vede tot mai sus.
Îmi recunosc scrisul, dar nu-mi aduc aminte momentul când l-am scris și nici ipostaza. Mă regăsesc însă, acolo undeva, strecurată printre cuvinte și semne de punctuație, printre versuri și sunete de melodii. Aud vântul, văd cerul, simt furtuna, aud vuietul mării, al picăturilor de ploaie, zăresc un apus roșiatic. Îngheț. Le văd, le aud, le simt pe toate în adâncul meu, departe. Undeva. O străfulgerare sinaptică îmi deschide ochii în cadrul realității și încearcă să mă întoarcă la nervii mei. Însă mă uit uimită în față. O văd pe ea. Mă uit în stânga.Îl văd pe el. Ma uit în dreapta. Te văd pe tine. Mă uit în spate. Mă văd pe mine. Clipesc. Tu și eu pare să fi dispărut undeva în neant. În fața ochilor nu-mi mai apar decât el și ea în două universuri paralele și depărtate. Clipesc din nou în speranța dispariției lor și regăsirea noastră, dar ei se încăpățânează să-mi rămână prezenți în minte. Nervi. Măduvă. Creier. Ei dispar în neant. Rămân doar eu și foile ce plutesc pe covor.
sursă youtube ( user BlackFoxCreation )
Pishky's Blog 