Leapșa celor 10 cărți de pe Facebook

Dacă se instigă la într-ajutorarea bolnavilor de ALS, fie că se toarnă apă în cap pentru a simți durerea bolnavilor de ALS și a dona prin conștientizare, fie că nu se toarnă apă în cap, nu e bine. Dacă se instigă la cultură prin prezentarea a 10 cărți citite și plăcute, căci acesta este scopul acestei lepșe, să se prezinte cărți care să-i facă curioși pe alții și să citească, iar nu e bine. Apăi, fraților, dracu să vă mai înțeleagă! Sau poate mă lămuriți și pe mine cum e bine pentru voi, sau ce ar trebui să facă lumea ca să aveți impresia că trăiți într-o lume minunată și plină de unicorni. Ei bine, nu trăiți într-o lume minunată. și plină de unicorni. Trăiți într-una plină de probleme și fără unicorni. Iar unii oameni încearcă să o facă mai bună prin diferite demersuri. Într-ajutorarea oamenilor cu probleme și cultura sunt două dintre ele.

Și ca să nu mă mai lungesc cu explicațiile de mai sus, pentru că am impresia că cei împotriva acestor chestii, oricum nu or să înțeleagă din cauza limitărilor de percepție pe care societatea le impune, am să trec direct la prezentarea listei. Și, sincer vă spun, mi-a fost al naibii de greu să aleg doar 10 cărți. Fiecare carte mi-a plăcut în felul ei și din fiecare carte am învățat câte ceva. Eu consider că tot ce se prinde, trebuie musai citit. În spatele fiecărei cărți, printre cuvinte, se ascunde câte ceva bun de învățat, fie că face parte din categoria „AȘA DA!”, fie că face parte din categoria „AȘA NU!”.

carti de citit

Menționez că am fost nominalizată de vreo 4-5 persoane. Dar abia acum onorez această minunată leapșă. 😀

Lista celor 10 cărți este:

1. Seria Harry Potter de J. K. Rownling. Până să citesc prima carte din HP, uram să citesc. De aici a pornit dragostea mea pentru citit.
2.  Cei 45 –  Al. Dumas. Volumele astea m-au făcut să iubesc să citesc cărți istorice.
3. Doamna de Monsoreau – Al. Dumas. Și volumele astea m-au făcut să iubesc cărțile istorice și să-mi doresc să studiez și să-mi aprofundez cunoștințele istorice pe cont propriu.
4. Dune (toată seria) – Frank Herbert. Seria asta m-a făcut să-mi dau seama că evoluția umanității, prezisă, scrisă și vrută printre rândurile cărților se va adeveri mereu într-un viitor apropiat.
5. Jocurile Foamei – Suzanne Collins. A doua serie care m-a făcut să-mi dau seama că evoluția umanității, prezisă, scrisă și vrută în cărți se va adeveri într-un viitor apropiat. Totuși, sinceră să fiu, nu vreau să se preia decât partea bună.
6. Oracolul din Stambul – Michael David Lukas. O carte ce îmbină istoria Imperiului Otoman, cu cea a României, Rusiei și întregii Europe, prin ochii unei fetițe născute în Constanța, care avea aptitudini de geniu (până la 8 ani învățase 7 limbi).
7. Poveștile lui Creană – Ion și-o Creangă. Poveștile copilăriei mele. Multe dintre ele am încercat să le aplic. Mi-au ieșit în schimb alte fapte, diferite de ale lui Creangă: am spart geamul unui camion, mi-am închis bunicul în beci pentru că nu a vrut să mă ajute la mate și alte d-astea fapte minunate.
8. Ultima oprire, Rusia – Natalia Kliuceariova. O carte citită recent și care prezintă prin ochii locuitorilor ei, o Rusie a secolului 21 chinuitoare, sumbră, macabră. O carte greoaie, dar care merită citită.
9. Cartea bunelor maniere – mulți autori. Asta-i un „must have” în bibliotecă.
10. DEX-ul – mulți autori. Chestia asta mi-a rezolvat multe enigme și încă o mai face. Îi sunt profund recunoscătoare. Vă invit și pe voi să o încercați 😀

Și astea-s cele 10 cărți pe care vi le recomand și vouă. Cu siguranță vă vor plăcea. Iar dacă nu, oricum nu contează. Cu fiecare carte citită învățăm câte ceva, după cum am mai spus și mai înainte. Pam-Pam.

Specimenul – Andrei Trifănescu

Am dat startul unei provocări, împreună cu Alex și cu Andrei, autorul cărții „Specimenul”, din cadrul seriei „Invadatorii”. Provocarea constă într-un proiect blogosferic, pe o durată de 52 de săptămâni, exceptând săptămânile de Crăciun și Revelion, proiect în care se va promova primul volum din seria „Invadatorii”, „Specimenul” de Andrei Trifănescu.

Desfășurarea proiectului, se va realiza astfel: unii își cumpără cartea, alții o primesc pe una din cele care au plecat printr-un tur al țării. Ideea este că: fiecare participant are la dispoziție o săptămână în care să citească cartea și să-i publice recenzia pe blogul personal. Cei care le cumpără sunt de drept ale lor, cei care le primesc pe cele din tur, trebuie să le dea mai departe, următorilor din listă, adică celor care sunt la rând să le citească.

Eu, spre exemplu, mi-am cumpărat cartea. Nu avem beneficii, nu suntem plătiți și nu primim nimic în schimb, nici noi, organizatorii, nici participanții. O facem din proprie inițiativă și voluntar. Gratis. Nu totul se face în schimbul a ceva. Singurul beneficiu pe care îl avem este citirea cărții și implicarea în proiect.

Țin să menționez faptul că recenziile vor prezenta atât punctele slabe ale cărții, cât și punctele tari. Vor fi recenzii pro și contra, pentru că nu poate fi perfectă această carte, dar nici să conțină numai puncte slabe.

Legat de această desfășurare a proiectului, a book-tour-ului, rugăm bloggeri și alții, să nu mai preia ideea. Regula prin intermediul căreia se desfășoară acest proiect este ORIGINALĂ! Mulțumim!

Startul acestui proiect îl dau eu. Așadar, vă invităm să ne urmăriți și citiți recenzia, în speranța de a vă îndrăgosti de carte și mulțumindu-vă celor care ne sunteți alături pe parcursul acestor 52 de săptămâni.

Având în vedere cele de mai sus, să revenim la recenzia propriu-zisă:

 

Eu mi-am primit cartea, de la autor, cu tot cu autograf și, după cum am mai spus, nu gratis, ci am dat suma de 35 de lei pe ea. O puteți și voi comanda de la autor și o primiți cu tot cu autograf.

Când mi-am primit cartea, Andrei mă atenționa că lumea specimenelor mă așteaptă și că nu mă voi putea deconecta cu ușurință din lumea lor. Și așa a fost. Am pus mâna pe carte și singurul lucru care mă mai ținea, oarecum, în propria mea lume, era schimbatul paginilor. În rest, mă simțeam și eu conectată în lumea lor, în lumea specimenelor, privindu-le atent, din spatele cortinei, așteptând mereu să le văd următorii pași și încotro se îndreaptă. De multe ori m-am așteptat și știam ce avea să se întâmple, citind doar să aflu care este următoarea misiune a specimenelor. Alteori, eram surprinsă de întorsăturile situațiilor și de întâmplările cu totul neașteptate.

M-am pus să citesc și nu m-am mai putut desprinde de cuvinte. N-am reușit nicicum să ies din labirintul lor, până ce nu am ajuns la finalul lor. La ultimul cuvânt de pe ultima pagină. Abia atunci am reușit să mă deconectez din lumea specimenelor. Și, deși ele s-ar fi deconectat cu plăcere din propria lor lume, eu m-am deconectat cu tristețe, căci voiam să continue. Să mai trăiesc alături de ele și de imprevizibilul care ne surprindea împreună.

Cartea este scrisă cu o fluență aparte și mi-a plăcut tare mult că este plină de acele descrieri care ajută la introducerea ta, în lumea ei, în lumea cărții. Descrieri de personaje, descrieri de locuri, descrieri ample ale acțiunilor și întâmplărilor. Toate se întrepătrund perfect și dau armonie textului și firului narativ al cărții „Specimenul”, din seria „Invadatorii”. Se vede astfel că autorul, deși tânăr, abia 18 ani, are talent, talent pe care trebuie să-l fructifice din ce în ce mai mult în scrierile sale, căci, cu siguranță, cititorii vor fi încântați.

Acțiunea cărții. Hmm… despre acțiunea cărții evit să vorbesc. Evit pentru că mi se pare că orice mic detaliu pe care vi l-aș da, ar strica plăcerea de a o citi, ar deconspira povestea și întreaga carte. Am să încerc totuși să vă introduc puțin în cadrul acțiunii, fără a vă spune ceva anume și concret. Este vorba despre niște specimene. Care nu sunt nicidecum niște monștrii, ci niște oameni ca noi toți. Două mâini, două picioare, doi ochi, un creier. Singura diferență dintre ei și noi, este că noi avem amintiri și suntem antrenați de viață și de un destin, pe baza lor, fără să știm însă pentru ce. Ei, în schimb, nu au nicio amintire și sunt antrenați, fără să știe pentru ce și în lipsa cunoștințelor și a amintirilor. Fac lucrurile pentru că așa li se spune, fără să-și dea seama exact pentru ce și de ce. Sunt captivi într-o lume diferită de a noastră, o Insulă, așteptându-și mereu noua misiune, alături de cititor. Un cititor captiv și el în lumea lor, fără vreo modalitate de scăpare, în afara celei de a ajunge la ultimul cuvânt scris de pe hârtie. Cuvânt neașteptat. Întâmplare neașteptată. Un final ce aduce o dată cu el mirarea tuturor.

Deși am început cu punctele ei tari, adică cu ceea ce mie mi-a plăcut, acum vă voi introduce și în lumea dezamăgirii mele și a dezgustului din perspectiva mea. Nu mi-a plăcut absolut deloc faptul că în carte se strecoară destule greșeli de redactare. Așa ceva este de-a dreptul inadmisibil. Cartea asta este mult prea bună pentru a avea astfel de greșeli, iar eu, personal, l-aș pune pe cel vinovat de recorectarea după redactare, să retragă toate cărțile din librării și să scoată o altă serie, fără greșeli, pe banii lui. Așa mi se pare cel mai corect. Eu, ca cititor, refuz să-ți dau banii, ție, editură și librărie, pe o carte plină de greșeli de redactare, în care, uneori, trebuie să mă chinui să văd ce a vrut să spună autorul. E lipsă de respect atât la adresa autorului, cât și la adresa noastră, a cititorului. O bătaie de joc.

Alt lucru care nu mi-a plăcut și care mie mi se pare că nu trebuie să lipsească într-o carte, este cuprinsul. Eu, ca cititor, vreau să știu câte pagini are un capitol, care sunt capitolele și să le am frumos ordonate, nu să stau să răsfoiesc la carte și să mă apuc să calculez singură câte pagini am de citit la un capitol. Cuprinsul trebuie să existe.

De asemenea, nu mi-a plăcut că nu există o prefață, sau putea să fie și postfață, în care să se prezinte date despre autor, cât și de ce a vrut să scrie această carte. Ceva, acolo. Deși nu toți citesc asta, mai sunt și nebuni ca mine cărora le place să citească și să cunoască autorul pentru a vrea să îi cunoască și lucrările.

Totuși, făcând abstracție de părțile negative, care nu au nicidecum legătură cu povestea cărții și cu stilul de redactare, cu firul narativ, ori cu fluența, cartea merită citită. Este o carte care se potrivește atât tinerilor pasionați de SF, cât și adulților, o carte care se face mereu plăcută, fiind captivantă și atrăgătoare prin modalitatea de exprimare și de abordare. Așa cum mi-a spus și mie Andrei, lumea specimenelor vă așteaptă! Și cu greu veți mai putea ieși din ea!

Ultima oprire, Rusia – Natalia Kliuceariova

ultima oprire rusia

Ultima oprire, Rusia

Cartea, „Ultima oprire, Rusia”, de Natalia Kliuceariova, am primit-o drept premiu, alături de o altă carte, pentru participarea în campania Editurii All, din cadrul concursului de primăvară Spring SuperBlog. Atunci când am ales-o de pe site și i-am citit descrierea, mă așteptam la o carte normală, care să spună o poveste cu un singur fir narativ, în timpul unei călătorii banale cu trenul, în jurul Rusiei. Lucrurile nu au stat după cum eu mă așteptam, ci cu totul altfel.

Deși are doar 144 de pagini și este structurată pe capitole de 3-4-5-6 pagini, rareori 10, cartea „Ultima oprire, Rusia”, de Natalia Kliuceariova, nu este deloc simplă și ușoară, ci ba din contră, este complicată și greu de înțeles, povestea surprinzând când prezentul, când trecutul, într-o alternanță greu de înțeles și de imaginat. Pe lângă asta, capitolele sunt încâlcite, majoritatea spunând câte o poveste diferită a unei Rusii suferinde, iar, câteodată, unele revenind asupra unei alte povești, din trecutul personajului principal, Nikita.

Nikita, personajul principal al cărții „Ultima oprire, Rusia”, de Natalia Kliuceariova, pleacă cu trenul, în căutarea Rusiei, o Rusie pe care el o pierduse, iar acum spera să o găsească în sufletul și în experiențele celorlalți. Cartea însă nu ne prezintă nicidecum o Rusie fericită, prosperă, ci una suferindă și plină de lipsuri. O Rusie a clarobscurului, în care întotdeauna se râde cu un colț al buzei îndoit în jos. O Rusie a călugărilor travestiți, a vagabonzilor filosofi, a poeților anarhiști, a revoluționarilor dezabuzați și a fataliștilor împăcați cu inacceptabilul. O Rusia a pensionarilor abuzați și chinuiți, oameni ce suferiseră în timpurile grele din Cel De-al Doilea Război Mondial și care sufereau chiar și în ziua de azi, bolnavi și fără pensii. Autoarea, ne prezintă prin ochii lui Nikita, o Rusie nedreaptă față de propriul popor, nedreaptă față de ea însăși, Rusia a secolului 21.

Nikita, fugind de propria Rusie, găsește Rusia din ochii celorlalți. Speranțele lui însă, de a găsi o Rusie frumoasă și fericită, sunt deșarte, căci Rusia celorlalți seamănă perfect cu propria lui Rusie, acea Rusie chinuită și chinuitoare la rândul ei. Rusia secolului 21.  O Rusia în care iubirea se ascunde, fuge și revine mereu la el, până într-o zi, când pare să dispară și să revină de tot la el.

Cartea, deși este complicată și ai tendința să o lași mereu din mână, neînțelegând poveștile care par să sară de la unele la altele, fără nicio legătură, merită însă citită până la sfârșit, căci, încet, încet, toate acele povești de neînțeles se leagă între ele, iar firele narative, se unesc într-unul singur, un singur fir narativ care întrepătrunde două povești: povestea Rusiei suferindă, văzută și spusă prin ochii celorlalți, cât și propria iubire și poveste de dragoste.

Ecranizarea cărții „Memoriile unei gheișe”

Ieri m-am apucat să scriu un fel de recenzie a cărții „Memoriile unei gheișe”, carte pe care am citit-o pe vară. Așa cum am spus și ieri, m-am apucat să citesc cartea îndemnată de alții dar și e propria mea curiozitate. M-a fascinat. Personaje, locuri și peisaje atât de amănunțit descrise, încât ești transpus ca cititor printre rânduri în mijlocul acțiunii și privești totul cu ochii unui spectator uimit în fața unei piese cât se poate de bună.

Tot ieri v-am promis încă din începutul articolului că vă voi vorbi astăzi și despre ecranizarea cărții „Memoriile unei gheișe”.

descărcare (1)sursă imagine: Google Images

Eu m-am pus să văd filmul imediat ce am terminat de citit cartea. Așteptam să-mi văd propria imaginație transpusă pe ecranul calculatorului. Însă, încă din primele scene am fost dezamăgită de film. Totuși, asta nu m-a întristat și m-am uitat până la capăt. La sfârșit eram copleșită de o tristețe și o fericire, ambele imense și simultane. Eram tristă că filmul nu a ajuns la așteptările mele după ce citisem deja cartea, dar fericită că era un film bun. Poate că era prea lung și nu s-au luat în calcul toate scenele. Dar tocmai acele scene erau importante, căci și ele erau parte din drumul fetiței ce avea să devină o gheișă în toată firea!

Mai apoi, ei bine mai apoi personajul Mamehăi (o altă gheișă) nu este interpretat de o actriță tânără (care trebuia să fie de vârsta lui Hatsumomo și nicidecum mult mai bătrână) și nici de o frumusețe absolută cum este descrisă în carte. Este chiar ștearsă și trecută. Cred că rolurile se potriveau mai bine invers: cea care o juca pe Hatsumomo să fie Mameha (căci,actriță fiind, putea să aibă și rol bun), iar cea care o juca pe Mameha să fie Hatsumomo (căci, la fel, actriță fiind, putea să interpreteze și un rol rău).

Cea mai mare dezamăgire a fost spre sfârșitul filmului, atunci când Nobu-san a apărut, după ce războiul se terminase, lângă Sayuri (personajul principal) având ambele membre superioare intacte și ferme. Cred că este cea mai mare greșeală a filmului. De ce? Păi, dacă ați citit cartea (pentru cei care ați citit-o) ar trebui să știți că Nobu-san avea un membru superior amputat în urma unui accident de muncă cu mulți ani în urmă. Am revăzut scena aceea de vreo 10 ori pentru a mă convinge dacă văd bine sau nu. Atunci filmul mi s-a părut că este mult prea jos față de carte și că nu-i face onoare deloc.

Dacă începutul cărții a fost omis parțial din ecranizare, sfârșitul cărții a fost omis integral. Cartea se sfârșește brusc cu Sayuri tot în Japonia, când, de fapt, fusese dusă în America de cel care îl iubise o viață întreagă.

Da, ați ghicit! Nu mi-a plăcut filmul! Deloc! Atâtea scene omise. Scene ce aveau o mare însemnătate în rândurile cărții! Atâtea detalii omise (precum vârsta Mamehăi, frumusețea acesteia, tinerețea ei, brațul lui Nobu etc). Mi-a părut rău că m-am uitat la film după ce am citit cartea. Cu siguranță, dacă mă uitam la film și nu citeam cartea, îl consideram o adevărată capodoperă. Căci, povestea din ansamblu este, de fapt, aceeași. Dar, citind cartea, îmi pare că o înjosește.

Aștept, desigur, și părerile altora despre film dar și despre carte (dacă ați citit-o). Dacă doriți, recenzia cărții o puteți citi în articolul anterior.

Memoriile unei gheișe – cartea

N-am mai scris pe aici de vreo două zile. Motivul, sincer, nici măcar nu-l știu. Cred că pur și simplu nu mi-au venit cuvintele potrivite. Acelea ce trebuiau așternute aici. Astăzi… ei bine astăzi nici nu știu cum m-am apucat să scriu. Mi-au apărut în fața ochilor cuvintele. Cuvinte ce voiam de tare mult timp să le aștern aici… încă de pe timpul când terminasem de citit cartea „Memoriile unei gheișe” de Arthur Golden, căci despre asta am să vă vorbesc azi, urmând ca mâine să-mi aștern impresiile despre filmul „Memoriile unei gheișe”.

sursă poză: Google Images

M-am apucat să citesc cartea în vara lui 2013, cuprinsă de o curiozitate devastatoare, care îmi măcina întregul suflet. Începusem să dau peste cartea asta peste tot pe internet. Îmi povestiseră atâția o grămadă de lucruri despre ea. De ce să nu o fi încercat? Îmi zisesem, ca de obicei, că o voi lăsa imediat dacă nu mă va cuceri din primele rânduri. Pe mine o carte trebuie să mă captiveze cu totul din prima pagină, altfel risc să nu o citesc ori să o citesc fără nicio tragere de inimă. Am luat e-book-ul în mână și m-am pus pe citit. Dădeam pagină cu pagină și eram din ce în ce mai fascinată. Știu, poate mulți n-ați înțelege de ce… dar a deveni fascinat nu vine neapărat din poveste, ci din cum ea este de fapt scrisă.

Pagină cu pagină mă cucerea fiecare personaj în parte, căci toate erau descrise atât de amănunțit, încât nu aveai cum să nu le faci portretele în minte. Locuri și peisaje atât de bine descrise, încât reușeam să mă transpun într-o Japonie din anii 1930. O Japonie în care okiile și gheișele erau încă în mare vogă în marile orașe. A se înțelege, de fapt, noțiune de gheișă, căci ea nu reprezintă nicidecum o femeie ușoară care să-și vândă trupul și sufletul atâtor și atâtor bărbați. A fi gheișă reprezintă a fi întreținătoare de petreceri, a purta discuții și a fi amuzantă alături de alte gheișe pentru un cerc de bărbați, adesea distinși. Desigur, fiecare la un anumit moment dat din viața ei, ajungea să se îndrăgostească de un bărbat ai cărui ochi îi păreau mai blânzi decât ai tuturor, ale cărui vorbe erau mai suave și a cărui frumusețe, pentru ea, era unică. Prea puține ajungeau să se căsătorească și să scape de viața cumplită de gheișă, pentru că ea nu era nicidecum ușoară. De cele mai multe ori însă, se mulțumeau a fi doar amante protejate ori rămâneau singure, cu sufletul pustiit de o iubire imposibilă.

Probabil, cei care nu știți nimic despre viața gheișelor, ori cei care nu ați citit cartea ați afirma că nu le-a împins nimeni către o suferință cumplită și anume acea de a împărtășii iubire altora și nu celui iubit. Adevărat. Nu le-a împins nimeni. Majoritatea erau vândute unei okii și obligate să devină slugi, să devină datoare okiei, iar apoi să devină gheișe pentru a câștiga okia bani și astfel plătindu-și fiecare gheișă datoriile (okiile când le cumpărau o făceau pentru a câștiga ulterior cu ele, după ce cheltuiau câțiva ani sume imense de bani). Astfel, personajul nostru principal și anume Chiyo, devenită mai apoi Sayuri, a cărei mamă era pe moarte și tatăl prea bătrân să o întrețină atât pe ea cât și pe sora ei, fusese vândută unei okii, iar sora fusese vândută unei case de prostituție (dacă o pot numi așa). Copilăria săracă dar fericită, se transformase brusc în chinul de zi cu zi. Frumusețea ei răpitoare, frumusețea acelor ochi cenușii dar și a tenului măsliniu, îi aduseseră invidia propriei gheișe protectoare.

Chiyo, din momentul în care călcase pentru ultima dată pragul propriei case, fusese condamnată la o viață plină de suferințe și neîmpliniri. Condamnată să se îndatoreze și să nu-și mai poată plăti în veci datoria față de okie. Nici măcar încercările de a fugi nu o scăpaseră, ci ba din contră… aveau să-i înmulțească suferința. Totuși, o speranță apăruse pe vremea când încă era o copilă. Întâlnirea lui. A președintelui ce era prea frumos și prea blând ca să fie adevărat. Părea o fantasmă. A bărbatului ce se transformase din prima clipă în unicul motiv de a îndura suferințele și de a trăi. O batistă îi amintea de ochii lui blânzi și de vorbele-i calde, cât și toate pozele și pasajele din ziare în care se regăsea numele lui.

Dar, cum se spune că tot răul spre bine… și gheișa noastră, devenită acum Sayuri, avusese parte de protecție. Mameha se transformase în îngerul ei păzitor printr-un pariu făcut cu stăpâna okiei. Un  pariu greu de câștigat. Un pariu care, de fapt, era destinat sferei imposibilului. Suferințele, anii și dorința de a-l reîntâlni într-o zi, făcuseră din Sayuri o gheișă faimoasă și demnă de respectat. Era apreciată de toți bărbații ce o întâlneau și în același timp dorită. Trupul și sufletul ei aparțineau însă unui singur bărbat. Acel bărbat întâlnit în copilărie pe care ajunge să-l reîntâlnească. Întrebarea este însă ce se va alege de aceste două destine. Destinele celor doi, căci o dată cu reîntâlnirea lor situația se va schimba radical. Suferințele însă nu se vor termina aici pentru că viața unei gheișe era condamnată să urmeze calea suferinței și a neîmplinirilor.

Cartea ne introduce într-o Japonie suferindă. O Japonie în care trupul virgin le era vândut pentru a-și plăti datoria. O Japonie afectată de războaiele mondiale. O Japonie în care iubirea era condamnată morții, alături de speranță. Este urmărită ascensiunea suferințelor și decăderea umanității în abis. Nu știu dacă vi se va părea că această carte merită citită, totuși eu vă invit să o citiți pentru propria voastră cunoaștere, căci personajele sunt cât se poate de reale (având doar alte nume), iar scenele la fel. Împreună scriu o parte din istorie.

Aștept părerile voastre asupra recenziei, cât și părerile celor ce deja au citit cartea.

Ocean de nimicuri – Radu Cîrstea

Am avut plăcerea şi bucuria de a pune mâna pe cartea din titlu şi anume „Ocean de nimicuri”. Am vrut să o citesc dintr-o suflare dar mi-a ieşit din două. Şi nu, nu am făcut asta pentru că nu mi-a plăcut sau pentru că mi-a plăcut prea puţin ci ba din contră, pentru că mi-a plăcut prea mult. Să zicem că am savurat cartea asta în două reprize ca să o pot digera mai bine.

Bine, practic, pentru mine e o bucurie să pun mâna pe orice carte. E o bucurie mai mare chiar decât atunci când mănânc dulciuri (țin să menționez într-o paranteză că dulciurile sunt una dintre marile mele fericiri).

Cine ar citi această carte, cu siguranță m-ar întreba cum de am putut începe atât de ”haios” sau ”amuzant” sau mai știu eu cum dar în niciun caz într-un mod ”trist”. Acum, cu siguranță am băgat pe toată lumea în ceață dar n-am să vă lămuresc prea curând cu ceea ce am vrut să zic și am să continui prin a vă mărturisi faptul că dacă nu vă place Bacovia (cu siguranță îi cunoașteți stilul dacă ați trecut prin liceu ori dacă sunteți iubitori de cultură) nu o să vă placă prea mult nici această carte. Sau, cine știe, poate ”Ocean de nimicuri” vă va convinge să vă placă Bacovia. Mie una, Bacovia îmi place la nebunie, așa că nu mi-a fost greu să îi diger rând pe rând poeziile lui Radu.

Prima dată m-a fascinat coperta (pe care ați văzut-o deja mai sus). Picături de ploaie pe un geam. Ador imaginea aia pentru că mie îmi place ploaia în toate formele ei: de la ploaia blândă și caldă pâna la furtunile cu tunete și fulgere de zici că pică cerul pe tine. Apoi, apoi m-au fascinat versurile unul câte unul, urmând să o facă poeziile ca întreg. Desigur, dintr-un volum întreg nu or să-ți placă toate la fel de mult. Unele îți plac mai puțin, alte mai mult și altele deloc. Asta depinde de starea ta de moment și de cum percepi fiecare cuvânt, vers și poezie în parte de la un moment la altul. Dacă acum îți place o poezie foarte mult, la o eventuală recitire se prea poate să nu mai ai aceeași părere și invers.

Ca să fiu sinceră poeziile îi sunt foarte grele. Așa că dacă vrei să pricepi ceva din ceea ce vrea să trasnmită fiecare poezie în parte, trebuie să te dedici trup și suflet fiecărui cuvânt. Trebuie să supui totul analizei pentru că o poezie nu este scrisă doar ca să fie scrisă. Ea trebuie înțeleasă. Gândurile și emoțiile pe care le transmite trebuie percepute într-un mod cât mai corect și concret. Mie fiecare poezie mi-a transmis altceva. Fiecare poezie în parte e independentă de cea precendentă sau de cea următoare. În fiecare autorul pune gânduri și emoții diferite și astfel rezultă un amalgam perfect de gânduri, sentimente și emoții într-un singur volum.

Când m-am apucat să citesc prima poezie, mi-a fost destul de greu. N-am înțeles-o din prima și nici din a doua încercare. Așa că am încercat să mă detașez de tot și de toate încercând să pătrund dincolo de fiecare cuvânt în parte. Numai așa am reușit să înțeleg cu adevărat ceea ce fiecare cuvânt în parte transmitea cititorului său. Am încercat și tind să cred că am reușit și am pătruns dincolo de cuvinte, în spatele lor… și am înțeles ceea ce ele aveau cu adevărat de transmis.

Nu știu dacă am mai spus asta mai sus, că-mi e tare lene să recitesc la ora asta, dar pe mine m-a fascinat ca și întreg. Au fost poezii ce mi-au plăcut mai puțin și altele mai mult, însă s-au completat perfect unele pe altele simțirilor mele și perceperii mele. M-a fascinat volumul pentru că nu-i ușor de înțeles. E complicat. Foarte complicat. Iar ce e complicat mie îmi place. Mă atrage într-un mod inexplicabil. Adică nu-i frumos ca totul să fie primit pe tavă fără un minim efort de înțelegere, așa că cu cât este mai complicat și greu de înțeles cu atât mai bine. Mi-a plăcut pentru că a trebuit să descifrez eu tot, să pătrund în spatele cortinei și nu doar dând-o la o parte cu ușurință ci cu un foarte mare efort.

Ca și cititor, e imposibil să nu găsești poezii care să nu rezoneze din punct de vedere emoțional cu tine. E imposibil să nu găsești poezii în care să nu te regăsești. E imposibil să nu găsești versuri care să aibă într-un fel sau altul un impact mai mic sau mai mare asupra stării tale, asupra ta ca și întreg.  Fiecare om are stări și stări. Și trece prin ele ca trenul prin gări. Le cunoaște , le simte și le părăsește ca să cunoască altele noi. Le explorează rând pe rând ca să revină cândva din nou la ele. Într-un fel sau altul m-am regăsit în multe stări ale poeziilor. Poate chiar acest fapt m-a făcut să-mi placă cu adevărat volumul ca și întreg. Iar dacă eu m-am regăsit, cu siguranță fiecare va face la fel. Desigur, nu în toate și poate nici măcar într-o poezie întreagă, dar cu siguranță într-un vers sau mai multe cumulate. E plăcut să te contopești oarecum cu stările versurilor și poeziilor. E plăcut să treci prin ele, să le simți, să le cunoști, să le explorezi în adevăratul sens al cuvântului. E plăcut și pentru asta merită să te dedici din când în când poeziei. Să fii doar tu, ea și gândurile voastre împreună.

Eu nu sunt o fire tristă de felul meu. Sunt chiar foarte veselă. Însă stilul acesta, țin să-mi mențin părerea și să afirm că nu este adorat doar de oamenii triști ci și de cei ce apreciază adevărata artă în toate formele ei.

Din păcate pentru cei care vreți să citiți cartea asta, trebuie să vă anunț că nu o puteți găsi așa ușor prin toate librăriile și prin tot universul ăsta imens al internetului. O puteți găsi însă la autor, adică la Ratzone (click pe nume). Așa că dacă sunteți interesați luați legătura cu el.

Iar acum, ca să vă conving de cele spuse mai sus, am să scriu aici una din poeziile ce mie mi-au plăcut foarte mult. Mi-a fost destul de greu să aleg una dat fiind faptul că-s destule care-mi plac cu adevărat. Am ales însă o poezie ce se rupe puțin de sfera descrisă mai sus sau păstrează prea puțin din acele elemente, însă asta o face cu adevărat frumoasă. Fără prea multe alte cuvinte, poftiți poezia.

Îmi place poezia pentru că
a fost scaunul ce m-a înălțat
la cortina de sus
s-o smulg
cu forță, încredere, răbdare.
Îmi place poezia căci
m-a scos afară din mine,
pe un tapet incolor așezându-mi simțirile…
…Și totuși le-am sorbit.
Îmi place poezia fiindcă
am văzut oameni rupând frunze
în diminețile de noiembrie
și ea m-a crezut.
Îmi place poezia deoarece
ieșim târziu noaptea
să spunem luminii noapte bună,
amândoi, deodată, împreună.
Și poezia mă iubește.

Radu Cîrstea – Mă iubesc cu poezia

Cam atât am avut eu de spus pe ziua de azi și sper să vă fi plăcut ceea ce v-am prezentat. Dacă da sau nu, aștept părerile voastre mai jos în comentarii.

Fluturi de Irina Binder

Ora 1:00 AM, reușeam în sfârșit să termin de citit ”Fluturi” de Irina Binder sperând la un eventual volum trei.  Da, speram și sper la un volum trei pentru că îmi pare un sfârșit prea urât pentru al doilea volum și prea brusc ca să nu fie continuat după ce cititorii au trăit atâtea alături de Irina prin prisma celor două volume. Pe mine, cele două volume m-au fascinat. M-au fascinat pentru că îmi pare că au tot ce le trebuie: fericire, tristețe, iubire, ură, prietenie, amuzament, suflet de copii, maturitate, etc. Deși povestea este una de viață, reală, destul de grea și plină de nemulțumiri, m-a fascinat într-un mod aparte încă din primele pagini.

998581_569899073051857_1760632384_n

De ”Fluturi” am aflat într-un mod tare ciudat. Îmi picau în fața ochilor citate ce îmi plăcea și le scriam pe un caiețel. Într-o zi, în grabă fiind, am uitat să scriu un citat. Mă îndreptam grăbită spre școală la primele ore ale dimineții și pe drum mi-am amintit pasaje din citatul respectiv. Toată ziua m-au urmărit, așa că într-o oră de fizică în care profa ne vorbea despre semnificația crucii eu am luat pixul în mână și am scris pe caiet toate pasajele ce mi le aminteam din citatul respectiv. Ajunsă acasă, mi-am pornit ca de obicei laptopul și m-am pus pe căutat. Am găsit din prima tot citatul și așa am văzut eu că la sfârșit scria – ”Fluturi” de Irina Binder. Am căutat astfel apoi pe Google și am aflat că e o carte. Mi-am notat să o citesc cândva și mi-am propus ca imediat ce termin cu tezele să mă duc la Biblioteca Județeană să o împrumut. Timpul însă a făcut în așa fel ca eu să nu ajung la Biblioteca Județeană, iar cum timpul trece am ajuns în august fără să citesc ”Fluturi”. Între timp mi-am luat un e-book și într-o dimineață cu chef de citit m-am pus pe căutat pe net cartea în varianta electronică li n-am găsit-o, așa că m-am proțăpit în fața calculatorului și am dat comandă de ambele volume (că sunt la promoție) de la Libris că erau doar 36 de RON ambele și am așteptat vreo 3 zile să-mi vină pentru că se vând ca pâinea caldă iar pentru mine trebuia să ajungă de la București la depozit și de la depozit care era în Brașov la Tg-Jiu.

Primul volum l-am citit imediat. Nu mi-a luat mai mult de câteva ore. Am citit pe nerăsuflate fără să mă ridic de pe scaun. M-a fascinat pur și simplu. Deși nu m-am regăsit în poveste, pentru că poveștile sunt diferite de la o persoană la alta, m-am regăsit totuși în carte. M-am regăsit în felul de a fi al Irinei, în educația ei, în comportamentul ei și în personalitatea ei, m-am regăsit în filosofia ei de viață și în felul de a filosofa. Cărțile m-au fascinat cu fiecare lecție subtilă ce o spuneau cititorului, pentru că da… conține atâtea și atâtea învățături de și despre viață.

”Fluturi” spune povestea Irinei pe o perioadă de 5 ani (cel puțin primele două volume). O poveste de viață cu imperfecțiuni, adică și cu bune și cu rele, o poveste atât de frumos scrisă încât simți că faci parte din ea. Irina, o fată de 19 ani, are o serie de valori morale ce le respectă cu strictețe și sfințenie. La doar 19 ani, datorită copilăriei, este o fire matură gata să ia viața în piept așa cum o și face de altfel. Pe lângă valorile morale, este plină de valori culturale și dă dovadă de o maturitate severă fiind o persoană mult prea cerebrală pentru vârsta ei. Irina este o tânără care a suferit, dar a fost și fericită. Fiind crescută de un tată singur și destul de învârstă aceasta se bucură de o educație aleasă și de cele mai frumoase trăiri și învățături.

Într-o seară, Irina îi întâlnește pe Matei și pe Robert… iar de aici povestea ei cunoaște un alt nivel, un alt nivel al fericirii, al iubirii și al suferinței, iar treptat tânăra de 19 ani care era încă o copilă ținând cont de valorile morale și culturale insuflate de tatăl ei se schimbă fără să-și dea seama de la o zi la alta. Schimbarea are loc treptat fiind influențată de tot ceea ce pe ea o înconjura și de acțiunile celor din jur dar și de acțiunile ei, mai ales de ale ei… zic eu. N-am să vă spun nimic din ceea ce se întâmplă, deși mă tentează, am să vă las pe voi să citiți cărțile, am să vă las pe voi să cunoașteți o poveste, povestea Irinei, o poveste presărată cu tot ceea ce-ți oferă viața.

De ce vă invit eu să citiți cartea? În primul rând pentru că pe mine m-a fascinat. Nu m-a fascinat neapărat povestea cât m-a fascinat felul Irinei de a fi (cu mici excepții). M-a fascinat faptul că eram prinsă în carte de fiecare cuvânt în parte și nu-i mai puteam da drumul. În al doilea rând pentru că deține ponturi despre și din viață. În al treilea rând pentru că este o poveste ce merită cunoscută. În al patrulea rând pentru că Irina este o persoană ce trebuie studiată. În al cincilea rând pentru că deține unitatea perfectă între iubire, suferință, dăruire, trăire, fericire, maturitate, copilărie, lașitate, curaj, moralitate, imoralitate, cultură, disciplină, revoltă, împliniri, neîmpliniri, destăinuiri, secrete, minciună, adevăr, trecut, prezent, viitor, frumusețe, splendoare, măreție, timiditate, bogăție, sărăcie, superficialitate. În al șaselea rând pentru că este un alt gen de carte, o carte jurnal. În al șaptelea rând nu mai știu ce să vă zic ca să vă conving, sper că am făcut-o până acum în peste cele 1000 de cuvinte scrise.