1 Iunie

La mulți ani COPILE!

Zile ca asta de azi mă fac să mă întorc în trecut. Un trecut frumos, al copilăriei. Mă fac să-mi amintesc de toate năzbâtiile ce le-am făcut și pe cele ce doream să le fac dar n-am mai apucat. Am făcut multe tâmpenii, foarte multe, atât de multe încât nici nu le-aș putea număra sau ține evidența undeva. Îmi amintesc însă de ele, pe sărite, din când în când. Azi mi-am amintit de când am spart geamul unui tir pentru că s-a nimerit să treacă prin locul nepotrivit într-un moment nepotrivit când eu aveam o piatră în mână și plănuisem să o arunc peste prima mașină care trece. Tirul fiind mai mare decât o mașină normală, am dat cu ea în parbriz. Mi-am amintit de când mi-am închis bunicul o zi întreagă în beci pentru că a refuzat să mă ajute prin clasa I la matematică și mi-am amintit că le ziceam prietenelor mamei că i-am văzut eu pe ai lor soți pe stradă când veneam de la grădi cu o altă tanti mai frumoasă. Cum copiii mici spun mereu adevărul (nu era și cazul meu) eram bineînțeles crezută pe cuvânt și imediat. Imaginați-vă singuri ce era apoi în casele oamenilor respectivi :D. Mi-am amintit că alergam găinile prin curte și dădeam cu pietre după ele iar dacă le prindeam destul de aproape le mai dădeam și un picior. Dar cel mai bine mi-am amintit că de 1 Iunie mergeam cu tata în centru unde erau diferite festivități și joculețe și premii și toate cele. Mă făceau bucuroasă pe atunci și mă fac și acum privindu-le.

Astăzi am repetat ca în fiecare an plimbarea (sau aproape ca în fiecare an, că au mai fost și excepții). Am pornit ușor-ușor către centru. Am luat o înghețată de la iubitul meu ursuleț polar și ne-am plimbat. Ne-am plimbat și am făcut poze la ceea ce ne înconjura: copii, adulți, obiecte. Ne-am continuat plimbarea și ne-am oprit la o shaormerie turcească pentru că mie îmi place acolo. Îmi place să mai întrec limita și să mai mănânc și nesănătos. E un loc drăguț în care nu ai cum să nu te simți bine: micuț și cochet. Ne-am continuat apoi drumul spre parc unde copiii se jucau și desenau. Păcat că se pusese ploaia, îmi plăcea să-i privesc. Priveam cumva la mine, un alt eu, din trecut. Ploaia însă era peretele dintre mine cea de acum și eu cea de atunci. Rece și deasă, fără umbrelă fiind, ne-a trimis cu pași repezi spre casă.

Mă uitam la cei mici și-mi aduceam aminte de năzbâtiile mele. Ce mi-ar fi plăcut și mie să mai fac. De fapt ce mi-ar place și mie să mai fac năzbâtii. Însă am crescut pe zi ce trece mai mult. Pe zi ce trece parcă mă maturizez mai mult iar lumea are deja așteptări de la mine ca și de la un adult: așteaptă maturitate, seriozitate, responsabilitate. Lumea din jur nu înțelege oare că prin asta îți îngroapă adânc copilul din tine? Cu siguranță nu.

Azi mi-am dat seama că 1 Iunie a devenit o zi ca oricare alta. Nu mai simțeam ce am simțit odată. Nu mai era aceeași fericire. Era ceva schimbat. Să fi fost adolescento-adulta din mine? Să fi fost oare copilul ascuns, latura aia ce o îngropăm cu fiecare zi ce ne maturizăm? Să fi fost ce? Ce te face totuși să te schimbi, să nu mai poți scoate la suprafață copilul din tine? Ce te face să-ți amintești trăirile dar să nu le mai poți trăi niciodată? CEE?

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky!

sursă youtube (user veseliesinecaz )