Trăim în era aia în care tătă lumea vrea să fie cool. Dar absolut toată lumea, fără nici o excepție. Nici măcar a mea. Și eu vreau să fiu cool într-un fel sau altul. Cu toții vrem să fim cool și nu cred că avem de ce să o dăm la-ntors sau ceva de genul ăsta. Asta-i lumea în care trăim și ăsta-i trendul în jurul căruia ne învârtim căci, da, ne învârtim în jurul lui „a fi cool”, indiferent de ce implică de fapt acest lucru și de transformările prin care nu suntem conștienți că trecem. Trăim în epoca cool-ului și trebuie să ne conformăm.
Să fii cool e diferit de la an la an. Anul trecut era cool dacă aveai nu știu ce freză. Acum doi ani erai cool dacă purtai nu știu ce tip de îmbrăcăminte ori dacă te afișai în public cu părul îndreptat cu placa, iar acum trei ani habar nu mai am de ce se consideră că ești cool, ori ce te făcea să fii cu adevărat cool în fața celorlalți.
Desigur, lucrurile astea care te fac să fii cool de-a lungul timpului, s-au mai păstrat. Spre exemplul trendul cu îndreptatul părului e în vogă și acum (chiar și eu sunt, uneori, din an în paște, când chiar n-am ce face cum timpul meu, adepta acestui obicei – îmi îndrept părul cu placa și-m testez totodată răbdarea de a lua șuviță cu șuviță).
Și totuși, să fii cool nu-i rău. E cool să fii col atâta timp cât e cool să fii cool pentru tine și nu pentru cei din jurul tău, nu pentru societate. E cool să fii cool că-ți stă bine și că-ți place ție, indiferent de ce e la modă sau ce nu e la modă în momentul respectiv.
Pentru mine spre exemplu, e cool să port teniși converse all star. De ceva ani sunt fanul lor numărul unu și parcă doar în teniși converse m-aș încălța. Îi ador pur și simplu. În plus, mie-mi place să fiu sport. Adică să mă îmbrac și să mă încalț cât mai lejer. Iar teneșii converse se cam potrivesc la orice timp de îmbrăcăminte, chiar și la alea puțin mai ofice (doar acum se poartă teniși chiar și la costum, nu?).
Pentru mine e important să fiu cool cum îmi place mie, nu cum spun ceilalți. Iar să port teniși converse mi se pare de-a dreptul cool. Plus că arată foarte bine în picioare. Sau cel puțin mie îmi place cum le stă tuturor cu niște teniși. Iar dacă vă întrebați de unde-i iau, ei bine eu îmi cumpăr teniși șihaine online. E simplu și rapid. E pentru leneși.
Am mai vorbit despre asta, acum ceva timp. Mai exact, cred, și sper să nu mă înșel, acum vreo doi ani de zile. Doar că atunci era perioada de după sărbătorile de Paște în care vă povesteam cum și-au etalat doamnele și domnișoarele rochiile de seară în fața lui Iisus, că doar o singură dată pe an învie. Ba nu, uneori de două, când nu se pupă Paștele catolicilor cu Paștele ortodoxilor. Mi se pare chiar tare ca un om să fi murit și înviat de două ori la intervale de câteva zile, deși, săracul, după cum știm din istorie, a făcut asta doar o singură dată.
Să revenim însă la defilarea din seara de Învierii, la acea paradă a modei care are loc o singură dată pe an și pe care musai NU TREBUIE să o pierzi. Dacă o pierzi pe asta, pierzi cam jumătate din distracția de care poți avea parte într-un an.
Domnișoarele își pregătesc deja ținuta. Ori și-au cumpărat, ori își cumpără niște rochii de seara ieftine, pantofi cu toc cui de 20, își fac programare la salon și așteaptă ca ziua Învierii să vină pentru a-și etala noile achiziții. Și uite așa distrug o sărbătoare care-i chiar frumoasă. Adică pentru mine cel puțin, e o modalitate de relaxare. Sau ar trebui să fie, că de fapt se transformă într-o stare de amuzament.
Mie mi se pare penibil să aștepți seara Învierii doar pentru a-ți etala ținuta, rochia, pantofii, coafura. Cred că rochiile de seară, elegante, pantofii cu toc și alte cele, ar trebui să fie regăsite întru cu totul alt loc, precum o nuntă, un botez, undeva într-un local select, dar nicidecum într-o Biserică. Biserica ar trebui să aibă o cu totul altă semnificație măcar în zilele astea importante de sărbătoare.
Rochiile de seară dau chiar prost în seara de Înviere. Iar ție îți piere tot farmecul ăla de divă de care vrei să dai dovadă. Absolut tot. Rochiile se seară nu te fac mai fermecătoare, cum nu te fac nici tocurile și nici coafura. În schimb, te fac să pari cu adevărat penibilă. Eu zic să o pui deoparte, că sigur îi frumoasă rochia, și să o păstrezi pentru un eveniment adecvat unei astfel de ținute. Lasă cumpăratul de haine online acum, special pentru sărbătoarea ce se apropie. Încearcă doar să fii mai bun. Asta o să te ajute mai mult. Iar dacă nu crezi, încearcă!
Multora nu le place să dea bani la stat. Urăsc să facă asta. De fapt, stai… cui îi place să dea bani la stat? Nimănui. Ne-am dori cu toții ca toți banii să rămână la noi, fără să fim nevoiți să plătim vreun impozit vreodată în viața noastră, așa cum se întâmplă în țările alea super-super bogate precum: Emiratele Arabe Unite, Qatar, Oman, Bermuda, Insulele Bahamas, Kuweit, Insulele Cayman, Bahrain și căci și Monaco.
Dar cum noi trăim în România și nu trăim în niciuna din țările de mai sus, suntem nevoiți să plătim impozite pe aproape orice: pe casă, pe mașină și pe venit. Că na, într-un fel, dacă statul nu-i suficient de bogat, trebuie să-l ajutăm noi cumva, nu?
Dacă faci parte dintre aceia care trebuie să completeze formularul 200, la început de an 2015, pentru anul 2014 și să-și plătească frumos impozitele la stat pentru veniturile încasate pe lângă salarii, conform declarației 200, ei bine să știi că poți fenta statul și să nu-i dai toți banii, ci mai puțin cu 2%. Muhahahahahah!
Cum poți face asta? Ei bine, atunci când completezi formularul 200, pe care îl poți descărca de aici, poți bifa că optezi ca 2% din banii pe care îi plătești la stat să se ducă spre un ONG în care activezi, ori a cărui activitate o susții pur și simplu pentru că îți place cauza pentru care aceștia luptă. Sau indiferent de motiv, poți dona 2% unui ONG, bifând opțiunea și specificând numele ONG-ului.
Simplu, nu? În plus, te poți bucura că nu ți-ai dat doi banii pe mâna statului și că ai făcut o faptă bună. Ai ajutat un ONG să-și ducă cauza cât mai aproape de a fi îndeplinită și de a putea face lucruri frumoase pentru o anumită categorie de oameni. Sunt cu un pas mai aproape de a-i ajuta și de a crea cât mai multe proiecte frumoase pentru ei, iar asta doar cu ajutorul tău. Fiecare pas contează. Fiecare ajutor. Așa că dacă poți să faci o faptă bună, fă-o!
Am auzit mulți locuitori ai orașului București spunându-mi că se plictisesc de moarte. Că n-au unde să iasă din casă și că, în afară de acasă – servici și acasă – facultate, n-au efectiv pe unde să se ducă și ce să facă.
Așa că m-am gândit să scriu un articol în care să vă spun că aveți ce să faceți în București. Aveți atâtea locuri în care puteți merge și face diferite chestii pentru dezvoltarea voastră personală, încât veți spune că de data asta sunt prea multe și că nu știți efectiv ce să alegeți mai întâi.
Pentru început, vă puteți plimba prin parcuri. Nu sunt multe pentru suprafața Bucureștiului, dar sunt destule. Plimbatul prin parc vă ajută să vă relaxați și să observați natura din jur. În plus, sunt chiar frumoase parcurile din București, eu cel puțin mă simt foarte bine când mă plimb prin ele.
Apoi, puteți efectiv să vă plimbați și pe străzile Bucureștiului, în special în zona centrului vechi. Sunt atâtea și atâtea clădiri superbe din punct de vedere arhitectural. Clădiri trecute prin timp și care susțin bazele unei istorii. Alții vin de la mii de kilometrii să le vadă pentru câteva clipe, iar noi nu suntem în stare să le admirăm și doar stăm în casă.
Apoi, după ce ați văzut orașul la pas, bucurându-vă de el, puteți lua în considerare să participați la diferite cursuri, fie seara, în timpul săptămânii, după ce terminați cu îndatoririle (facultate, servici), ca o metodă de a vă destinde și a vă relaxa, fie în weekend-uri când aveți aproape tot timpul din lume. De aia sunt weekendurile să ne relaxăm și să ieșim oarecum din starea de confort. Să facem și altceva decât ceea ce facem în timpul săptămânii, de luni până vineri, pentru a ne clădi un viitor și a ne întreține.
Eu spre exemplu, vreau să fac cursuri de improvizație, actorie, pian, rusă, dans și altele, dar astea sunt primele pe listă, nu neapărat în această ordine. Cred însă că cel mai mult mi-ar plăcea, în momentul de față, să învăț să dansez cât de cât binișor. Încă sunt la stadiul de dat cu stângul în dreptul și invers. Nu reușesc pur și simplu să „mă las purtată de ritmul muzicii”. N-am ureche muzicală și pace. Mi-ar plăcea să am parte de niște momente Latino-Time in Bucuresti, la o școală de dans. Iar apoi, desigur, m-aș apuca și de celelalte. Îmi doresc mult de tot să învăț rusa și să cânt la pian. Cât despre cursurile de improvizație și actorie, am fost la câteva și m-am simțit tare fain. Te ajută să te descoperi și să înveți lucruri noi.
Dar, înainte de toate, trebuie să învăț să dansez. Acum sunt încă la stadiul de bâțâială, când nu e vorba de dat efectiv cu stângu-n dreptul. :))
Vezi că ai ce face în București? Sunt o grămadă de evenimente și de cursuri la care ai putea participa. Nu lăsa timpul să treacă pe lângă tine și fă mereu ceva nou. Ceva nou pentru tine și pentru propria ta evoluție. Cred că-i important să investim timpul în noi.
Judecăm oamenii fără a avea vreun drept fondat și argumentat. Dar oare ne-am întrebat vreodată câți dintre acei oameni se chinuie pe bune pentru a avea pe masă măcar o firimitură de pâine?
Trăim într-o lume în care un pușcăriaș are mai multe drepturi și susținere din partea statului decât un elev și un student. Trăim într-o țară în care susținerea pușcăriașilor este mai mare decât a cea cărora vor continua să dezvolte țara asta.
Trăim într-o lume în care unii n-au ce pune pe masă, iar alții au atât de multe încât le aruncă. Ori le lasă să se strice.
Trăim într-o lume în care toată lumea critică pe toată lumea. Cu sau fără argumente valide, susținute prin dovezi. Și fără vreun drept, până la urmă. Nu cred că ne-am născut cu dreptul de a judeca ce face X, sau ce face Y cu viața lui, cum încearcă să și-o ducă pe un drum înainte, cum reușește, sau cum nu reușește, atâta timp cât pe noi nu ne afectează în mod direct sau indirect.
Trăim într-o lume în care tuturor ne pasă de părerile celorlalți și încercăm să ne creăm o altă imagine. Imagine care să fie plăcută. Ne comportăm după cum vor alții și după ceea ce vor ceilalți să vadă la noi. Uităm să ne comportăm pentru noi. Să facem lucrurile pentru noi. Ne place să fim altcineva, până când ajungem ca noi înșine să nu ne mai recunoaștem. Să nu mai știm cine și cum suntem.
Trăim într-o lume în care contează unde lucrăm. Ce mâncăm și care ne sunt tabieturile. Nu contează ce și cum gândim. Nu contează ce simțim. Contează câți bani avem și ce influență putem avea printre ceilalți. Ce legături putem creea. Cât de cunoscuți suntem, cât de populari. Pe scurt, trăim într-o lume în care contează cât de mari și tari suntem.
Trăim într-o lume în care-i judecăm pe cei care fac angajari videochat și pe cei care le acceptă slujbele, fără să ne gândim măcar: oare de ce fac asta? Oare de ce trebuie să existe oameni plătiți care să-i facă pe alții să se simtă bine, să fie fericiți, să uite de probleme din familie, să fie distrași? Oare lor le-o fi ușor?
Trăim într-o lume în care ne place să împroșcăm lumea din jurul nostru cu noroi, așa, după cum ne vine nouă și după cum credem noi de cuviință că se face atunci când nu ne convine ceea ce face persoana de lângă noi. Dar oare asta să fie soluția? Împroșcarea cu noroi?
Mi-aș dori să trăiesc într-o lume în care fiecare își vede efectiv de treaba lui. Sau, dacă chiar vrea să se uite în grădina celuilalt, să o facă pentru că vrea să-l ajute astfel încât să evolueze, nicidecum pentru a-l jigni și a-i murdări curtea cu noroi. Mi-aș dori o lume în care să conteze nu neapărat ce face omul, ci cum face. Cât de bun e în ceea ce face și ce beneficii își aduce lui și comunității din care face parte. Mi-aș dori o lume în care să conteze ce și cum gândești, nu ce și cum le pare altora că ai face asta. Mi-aș dori o lume în care persoanelor să li se pună etichete abia după ce au fost cunoscute, nicidecum înainte, dintr-o simplă privire sau o simplă părere a altora. Mi-aș dori să trăiesc într-o lume nu perfectă, dar bună. Ore să fiu eu cea care cere prea mult?
Am aflat, din statisticile blogului, că sunt câțiva care ajung pe blogul ăsta întrebându-se cum pot să slăbească rapid și eficient, așa că m-am gândit să scriu și pentru ei un articol. Măcar, dacă tot caută astfel de articole, să și găsească ceva util.
N-am să-ți spun diete care fac minuni și nici n-am să-ți vorbesc despre alimente miraculoase. Nu. Am să fiu sinceră și am să-ți spun că nu există un singur lucru pe care trebuie să-l urmezi ca să ajungi la rezultatul dorit, ci sunt multe. Iar drumul nu-i dificil deloc. Trebuie doar să ai voință și tărie de caracter să renunți la anumite lucruri.
Sunt persoane care, pe lângă dietele pe care le țin se folosesc și de o gamă largă suplimente nutritive, precum cele de la Bio Super Food. Sinceră să fiu, n-am nimic împotriva suplimentelor nutritive. Unele dintre ele sunt chiar bune. Cele mai bune sunt însă alimentele bio. Adică alea pe care le procuri tu, sau alții, fără îngrășăminte care să le accelereze creșterea și să le facă mari și frumoasă. Alimentele alea care-și iau singure ce au nevoie din pământ și de care ai grijă constant să fie udate, și plivite. Iar dacă tu ești ocupat și n-ai timp de așa ceva, să știi că sunt oameni care doar cu asta se ocupă și și-au făcut o afacere din producerea alimentelor cât mai natural posibil. Important e să-i găsești.
Zic însă că e timpul să-ți spun cum poți să slăbești rapid și eficient, în câțiva pași foarte simpli:
1. Dacă nu ai probleme de sănătate, sau ceva de genul și vezi că iei proporții rapid, nu fi nesimțit și leneș și ia măsuri! În cazul în care ai o problemă de sănătate, știu, e tare greu de controlat treaba asta, așa că du-te la un doctor și întreabă-l ce-i de făcut.
2. Nu mai mânca de la fast-food în fiecare zi! Nu zic că fast-food-urile ar trebui desfințate sau mai știu eu ce. Eu una mănânc de la fast-food-uri, doar că o fac din an în paște, când am chef de un hambruger. Asta nu înseamnă că înlocuiesc mâncarea gătită cu preparatele din fast-food-uri și mănânc de la ei dimineața, la prânz și seara. Să știi că toate sosurile alea și ingredientele, împreună, sunt ceea ce se numește „bombă calorică”.
3. Încearcă să mănânc mereu la aceleași ore, creând astfel un echilibru în organismul tău! Este absolut normal să iei proporții dacă mesele tale sunt haotice. În plus, masa de seară trebuie să fie cu vreo trei ore înainte să te pui la somn.
4. Fă sport! Iar prin sport nu înseamnă că te încurajez să-ți cumperi un abonament la sală și să te duci acolo. Nu, e suficient să-ți faci tu un program, în funcție de timpul liber pe care îl ai și să faci diferite exerciții de gimnastică acasă, ori să te duci să alergi prin parc.
5. Mănâncă sănătos! Ceva asemănător cu punctul doi. Încearcă să mănânc mai multă mâncare gătită, dar nu băga în tine ca să te saturi și să te simți plin. Nu e bine pentru organsimul tău să ajungi la o stare de sațietate.
Astea de mai sus cred că sunt cele mai importante 5 lucruri ca să nu iei proporții. E important ca tu să ai grijă de tine. Dacă tu crezi că mai sunt și altele, te invit să mi le spui în comentarii.
Cu sau fără voia noastră creștem. Devenim adulți. Și începem ușor, ușor, să ne „dezlegăm” de părinții noștri. Să ne îndepărtăm de pe drumul nostru comun. Să ieșim oarecum de sub protecția lor și să o luăm fiecare pe drumul nostru, în funcție de instinctele proprii, de dorințe și de cum simțim că ar trebui să ne ghidăm pașii ca să reușim să ajungem acolo unde ne-am propus. Așa merge viața. E un ciclu foarte bine cunoscut de către fiecare om în parte, la fel cum este ciclul zi-noapte și rotația Pământului. Și, deși e un ciclu infinit, pare că nimeni nu s-a plictisit de el, căci viața continuă să existe.
Deși viața este aceeași, urmând aceiași pași, impactul pe care îl are asupra fiecărei persoane în parte este unul cu totul diferit, căci fiecare gândim diferit și acționăm diferit chiar și în situații identice. Ne dorim altceva, sperăm la altceva și luăm cu totul alte decizii asupra vieții noastre. Viață însă, deși pleacă din același punct, ajunge pe cărări diferite, ca în final să ne contopească în același punct. Însă tocmai asta cred că este frumusețea vieții. Faptul că, deși pornim în același punct și sfârșim la fel, avem vieți diferite. Istorii diferite care să facă una singură și să rămână pe pământul ăsta.
Și pentru că fiecare ajungem la un moment dat să ne facem propria noastră viață, independentă de cea a celorlalți, începem să ne alegem drumul. Să alegem ce vrem să facem cu viața noastră și cum vrem să ne-o continuăm astfel încât să ne-o facem cât mai frumoasă și cât mai ușoară și, de ce nu, să le oferim și celor din jurul nostru o viață frumoasă și plină de împliniri alături de noi. Cu toții ne dorim asta și încercăm să facem în așa fel încât să ne îndeplinim fiecare vis în parte.
Totuși, atunci când visul pare greu de atins, ne oprim în loc să reflectăm asupra ceea ce am făcut și a ceea ce ar trebui să facem. Iar atunci ne dorim ca totul să fie mult mai ușor de îndeplinit, pentru că realizăm că visul nostru mai are mult până să fie împlinit și că avem de muncit mai mult decât ne-am închipuit la început. Nu vrem să acceptăm că cele mai frumoase fructe ale reușitei să culeg după multă muncă și poate chiar multe lacrimi vărsate. Nimic nu se obține ușor. Și, deși știm asta, pur și simplu nu vrem să acceptăm.
Atunci când întâmpinăm probleme de genul acesta, de cele mai multe ori tindem să discutăm cu apropiații. Avem nevoie de sfaturi, de păreri și de opinii cât mai diverse, așa că mergem și cerem ajutor, dacă noi singuri nu putem lua o decizie. Iar sfaturile vin în funcție de cum te vede fiecare persoană în parte, de ceea ce crede că ți se potrivește și de ceea ce i se pare că ți-ai dori tu. iar cum tu vrei, probabil, să muncești cât mai puțin și să câștigi cât mai mult, lumea din jurul tău o să-ți prezinte diverse job-uri din care cred ei că se câștigă foarte ușor și se muncește foarte puțin. Lucru ce, sincer, după umila mea părere, nu este posibil, Orice ai alege să faci cere efort și muncă, chiar și dacă ți se oferă o angajare videochat Bucuresti, ori un post la KFC, sau să împarți pliante pe stradă. Nu-i ușor să faci niciuna dintre cele de mai sus. Iar dacă mă întrebați pe mine de ce, v-aș spune că doar bunăstarea obținută cu adevărat greu este cea care va fi mereu apreciată din suflet și din inimă. Tot ceea ce se obține ușor să și pierde foarte ușor pentru că nu știm să-l apreciem la adevărata lui valoare. Așa că ar trebui să muncim mai mult ca să câștigăm lucruri care să ne bucure și pe care să le apreciem cu adevărat.
Când se apropie curățenia aia generală, multora le e groază. Pentru că, foarte mulți, atunci când fac curățenie generală mută toată mobila prin casă, pentru a putea face curat prin fiecare colțișor. Bine, asta nu ar fi neapărat o problemă dacă ar fi un mobilier micuț și ușor. Dar ce te faci când ai mobilier din lemn masiv pe tot peretele, de sus până jos, pe toată lungimea lui și mai e și plin de cărți, ori plin de haine.
Te apuci și scoți tot. Și parcă tot nu-i suficient, că mobilierul ăla masiv tot greu e. Nu la fel de greu ca înainte, desigur, dar suficient de greu încât să fie nevoie de 2-3 persoane care să se chinuie din răsputeri să-l mute jumătate de metru.
Soluția? Ori schimbi mobila, ori pur și simplu îi pui roți. Da. Îi pui roți. Și apoi o plimbi prin casă. Floare la ureche, nu?
Multă lume am văzut că apelează la această șmecherie. Și anume își pun roți la mobilier, pentru a putea fi mutată mult mai ușor prin casă de câte ori ai nevoie și de câte ori te apucă nebuniile de genul ăsta, că na… fiecare om e cu nebuniile lui, nu?
În plus, e roțile astea sunt chiar utile și îți ușurează considerabil munca și efortul. E bine să fim practici, zic.
Dacă i-aș spune tatei, cred că imediat ar da fuga să le cumpere căci, de fiecare dată când se face curățenie generală, el este chinuit responsabil cu mutatul mobilei. De fiecare dată când îi spune mama: „Dragă, săptămâna asta mă apuc de curățenie generală”, săracul tata se transformă la față într-un curcubeu. Și nu, nu de fericire. El consideră că, atâta timp cât faci în fiecare săptămână curățenie, nu ai de ce să mai faci în fiecare sezon curățenie generală și că, mai ales, nu ai efectiv de ce să te plimbi cu mobila prin casă. E fixată prea bine ca să ai de ce să faci curat după ea, sau pe sub ea. Mama însă e de altă părere. Și știți voi, cum femeia e gâtul și bărbatul capul, iar capul se mișcă după cum se mișcă gâtul… înțelegeți voi voia cui se face.
Așa că tata pune osul la muncă și o ajută să mute absolut fiecare corp de mobilier, astfel încât ea să scoată covoarele, să spele pe sub și inclusiv să șteargă pereții. Da, exact, maică-mea e o maniacă a curățeniei. Ar putea concura alături de maniacii de curățenie din întreaga lume și sunt sigură că ar ajunge fără prea mari probleme în topul maniacilor.
Dacă vrei și tu să îți ușurezi munca să știi că aici gasesti roti pivotante cu frana pentru mobilier. Sau, dagă vrei să îi ușurezi munca soțului tău, îi poți face o surpriză de Paști. Adică înainte de Paști, când vrei să te apuci de curățenie. Sau mă rog.. chiar și mai devreme , ca să nu mai numere cu groază câte zile mai are până la Paști și implicit până să îl pui iar să mute mobila prin casă.
nu. N-am să judec ce fac alții. N-am de ce să fac asta. Fiecare om are dreptul de a-și alege singur drumul în viață, fără să trebuiască țină cumva cont de părerea mea, de opiniile mele, ori de sfaturi. Fiecare om de pe planeta asta are dreptul să facă ce-l taie capul. Asta atâta timp cât nu-i rănește pe cei din jur și nu le face rău. Profa mea de filosofie dintr-a 12-a spunea așa: „Libertatea și drepturile tale se încheie când încep libertățile și drepturile celuilalt”. Când a spus asta prima dată, nu am prea înțeles ce a vrut să ne transmită. Apoi, ușor, ușor, am analizat mesajul dânsei și am ajuns să-l înțeleg.
Libertatea, deși absolută prin însăși semnificația ei, este relativă și limitată. Nu pot să mă duc pur și simplu să omor pe cineva, doar pentru că sunt liberă să o fac. Și persoana respectivă este liberă să trăiască. Și are acest drept.
Libertatea poate fi și absolută, în cazul în care ceea ce facem nu-i rănește pe ceilalți și nu le aduce niciun fel de prejudiciu. Da, atunci suntem liberi să facem efectiv ce ne taie capul, atâta timp cât singurii implicați suntem chiar noi și nimeni altcineva. Ori când reușim să facem lucrurile în așa fel încât să aducem o bucurie și în viața celorlalți.
Nu pot însă, sub nicio formă, să-i înțeleg pe aceia care judecă orice acțiune a celor din jur. Parcă ne-am născut judecători înnăscuți. Avem asta în sânge. Dar oare este judecata asupra altora un drept absolut, sau doar unul relativ? Cu siguranță nu este unul absolut. Nu cred că avem dreptul de a judeca acțiunile altora, acțiuni care nu ne afectează, zic, căci cele care au legătură directă, sau indirectă cu noi, este clar că trebuie să le judecăm. Judecata asta trebuie să fie însă una constructivă și nicidecum una care dă un verdict, o sentință irevocabilă.
Nu știu dacă ați observat, deși tind să cred că ați observat, dar din ce în ce mai multă lume vorbește despre chat si videochat. Cu toții își dau cu părerea. Unii sunt pro, alții sunt contra și uite așa se ajung la tot felul de certuri și de jigniri prin comentarii, ori scriind alte articole.
Eu, personal, sunt neutră precum Elveția. Nu sunt nici pro, dar nici contra chatului și videochatului. Nu am de ce, atâta timp cât nu mă afectează nici direct și nici indirect. Cum am mai spus, fiecare om alege ceea ce vrea să facă. Ori ceea ce este nevoit să facă din cauza anumitor împrejurări. Sau pur și simplu ce i se pare lui mai ușor să facă. Foarte multe persoane consideră videochatul a fi o modalitate simplă și rapidă de făcut bani. Și, pe deoparte, așa și este. Depinde doar de fiecare persoană în parte ce percepții și principii are. Eu una, spre exemplu, nu aș putea face niciodată așa ceva.
Nu cred însă că ar trebui să-i judecăm pe aceia care își aleg un anumit drum în viață, dacă nu ne afectează într-un mod direct. fiecare are dreptul de a-și alege cărarea aia pe care vrea să apuce. Nimeni nu-i perfect. În consecință nimeni nu ia decizii perfecte privind propria lui viață. Așa că dacă noi înșine nu suntem în stare să facem totul ca la carte și să avem o viață fără pic de pată, cu ce drept ajungem să dăm verdicte irevocabile asupra vieții și acțiunilor celorlalți? Zic să lăsăm ce fac alții și să fim mai atenți la ceea ce facem noi.
Cu toții avem în minte casa visurilor noastre, corect? Unii dintre noi o văd mare, cu o grămadă de terase si balcoane, o multitudine de camere spațioase, băi, holuri lungi și late, poate încărcate de tablouri, o sufragerie imensă, cu un șemineu pe colț, o masă din lemn masiv, lungă, cu 12 scaune, o canapea în partea cealaltă, covoare pufoase pe jos și geamuri cât camera. În spatele casei o grădină, un lac, o piscină, ceva care să vă facă să vă relaxați și să vă detensionați după zile și zile întregi în care ați acumulat foarte mult stres în cadrul diferitelor întâlniri la locul de muncă.
Alții au drept casă a visurilor un apartament luxos, nu cu multe terase și balcoane, dar destul de spațios și modern. Un apartament căruia să-i fie aplicată modernitatea și luxul din zilele noastre.
Și mai sunt acei oameni care își văd casa visurilor ca fiind o căsuță. Poate cu un singur etaj, maxim unul sau mansardată, cu puține terase și balcoane, adică o singură terasă, în spatele casei, spațioasă și deschisă, și un balcon mic în față. Nu foarte multe camere, dar fiecare să aibă baia proprie. O bucătărie cât se poate de spațioasă și o sufragerie medie. Unora le plac și șemineele, alții o vor cât mai simplistă și nici cu foarte multe decorațiuni.
Eu nici nu știu să vă spun din ce categorie fac parte. Cert este că nu-mi plac casele acelea foarte pompoase și încărcate cu diverse elemente arhitecturale. Îmi plac casele simple, cu geamuri aproape cât înălțimea peretelui. Fără terase și balcoane. Casele cu multe balcoane spre exemplu, îmi dau senzația că privesc un hotel, ori un bloc cu foarte multe apartamente.
Casa visurilor mele nu vreau să aibă mai mult de 3 – 4 dormitoare (mna, nu se știe niciodată când te trezești cu mai mulți musafiri pe cap și trebuie să ai unde să-i cazezi, nu?), fiecare cu baia ei. Dacă se poate să aibă doar un singur nivel și o mansardă, iar în spatele casei terasă și o grădină cu un lac (natural sau artificial – eu vreau lac). Sufrageria să fie într-atât de spațioasă încât să încapă o masă de 10-12 persoane, un televizor, o bibliotecă, un șemineu, o canapea și niște fotolii, eventual și o măsuță. Bucătărie, ei bine știți și voi că în bucătărie e nevoie de spațiu. Iar dormitoarele să fie suficient de mari încât să te poți mișca lejeri prin ele și să nu devii dintr-o dată claustrofob. Decorate frumos și în culori calde. Ahh, și era să uit: grinzi din lemn; multe grinzi din lemn. O scară din lemn și cât mai puține betoane.
Sinceră să fiu, m-aș mulțumi și o casă, cu două camere, fără nicio mansardă, din lemn, undeva la marginea unei păduri, în natură, înconjurată de munți și de mult aer proaspăt.
Pentru voi cum arată casa visurilor? Aia la care visați probabil zi de zi. O casă în care să vă puteți odihni liniștiți, să visați și să sperați la împlinirea a cine știe câte dorințe. Și da, poate că acea casă a visurilor nu se poate construi acum, dar, cu siguranță, într-un viitor se va putea. Eu una sper.
Există două categorii de oameni pe lumea asta, în ceea ce privește medicina. Și anume există așa.
CATEGORIA X: Oamenii care merg la doctor/spital pentru orice mică sau mare durere.
CATEGORIA Y: Oamenii care efectiv refuză să meargă din prima la doctor și încearcă mai întâi de toate medicina naturistă, alternativă, holistică. Din această categorie de oameni fac și eu parte.
Personal, nu obișnuiesc să mă duc la doctor pentru orice nimic. Unii o consideră o prostie. Eu pur și simplu consider că nu am de ce să iau din prima medicamentele lor, atunci când sun răcită, când mă pot trata cu sirop de brad, sau cu orice altceva, natural și produs în casă. Nu sunt chiar adepta recurgerii la chimicale.
Desigur, dacă vorbim de cazuri grave, în care avem nevoie de tratamente care nu pot fi făcute neapărat în casă, ori de investigații amănunțite în cazul bolilor avansate, este necesar să mergem la un doctor și nicidecum să facem ceva de capul nostru.
Totuși, chiar dacă mergem la doctori, trebuie să încercăm să continuăm să mâncăm sănătos și să ne menținem, în general, un stil de viață cât mai sănătos.
Medicina holistică este cea care, în urma unei investigații amănunțite a organismului ca un tot unitar, prescrie recomandări de tratamente care au la bază ca substanță activă extracte naturale. Sau, chiar și mai simplu, ți se va spune exact ce și cum să-ți prepari.
Medicina holistică este veche de peste 200 de ani și, spre exemplu, în Elveția este tratată cu seriozitate, conferindu-i-se un loc respectabil în cadrul sistemului de sănătate de acolo. Lucrul acesta mi se pare foarte tare căci, în definitiv, medicina ar trebui să fie acceptată în toate formele ei, nu doar în cea evolutivă din zilele noastre. Poate un tratament vechi de 50 de ani este mai bun pentru o anumită persoană, decât un medicament recent apărut pe piață și abia testat.
În Franța, spre deosebire de alte țări, medicina homeopatică este studiată chiar în cadrul Facultății de Medicină.
Recent am descoperit și un cabinet de homeopatie, pe site-ul căruia am citit tot felul de informații interesante. Iar lucrul care m-a fascinat cel mai tare a fost cabinetul doamnei doctor. Chiar mi-ar plăcea să arate așa cabinetele tuturor doctorilor. M-aș duce mai puțin speriată la ei. Mi-ar fi poate chiar drag să discut, simțindu-mă mult mai confortabil și încrezătoare. Contează foarte mult și atmosfera care se creează în cabinet. Dacă vreți să aflați mai multe și voi, intrați pe cabinet homeopatie aici. Vă asigur că veți găsi tot felul de informații interesante.
Dragii mei cititori, cei care citiți de ceva timp blogul ăsta, cât și cei care ați ajuns aici recent, poate chiar acum, vreau să vă spun, în caz că nu știați, că mi-am deschis de ceva timp și un alt blog. Pe domeniu. Bloguldanielabojinca.ro.
Blogul este unul personal. Adică veți găsi pe el așa: lucruri care îmi plac și lucruri care nu îmi plac, promovări de proiecte interesante (cum este spre exemplu Social Media Summit București), recenzii ale cărților pe care le citesc (recent am scris despre cartea lui Klaus Iohannis), filme pe care le vizionez, mâncăruri (din când în când, dar de data asta vă invit să testați ciocolata de casă), despre evenimente culturale și tot felul de curiozități peste care dau, public și guest-posturi, organizez concursuri (chiar am în plan unul, cât de curând, pentru început de an și pentru a le mulțumi cititorilor de până acum pentru că mă încurajează și mă citesc), dar postez și lucruri personale (texte în care se regăsesc trăiri, emoții, sentimente și lucruri pe care le văd zi de zi).
Și, dacă vă întrebați ce se va întâmpla cu acest blog, ei bine el va rămâne aici și voi mai posta diferite lucruri pe el, din când în când. Nu pot renunța la el. Este blogul meu de suflet. Primul meu blog. Cel care m-a ajutat să cunosc oameni frumoși alături de care să mă dezvolt și să învăț cât mai multe lucruri noi. E păcat să-l abandonez, așa, dintr-o dată. Și, dacă va fi să fie abandonat cândva, adică să nu mai postez absolut nimic pe el, îl voi lăsa aici, ca o amintire a începuturile mele și sperând că, din când în când, se va mai găsi cineva care să citească lucruri utile pentru el pe aici. Iar ca să vadă lumea că nu am murit, am să las un articol principal în care vă voi spune că gata, m-am mutat de tot și-am să vă aștept acolo de fiecare dată când vreți să aflați câte ceva nou.
Acum însă, ei bine acum vă aștept să-mi citiți ambele bloguri. Pe acesta, după cum am mai spus, voi scrie mai rar, iar pe danielabojinca.ro încerc să scriu aproape zilnic tot felul de lucruri care mie mi se par interesante.
Nici ție nu-ți place să mergi într-un loc urât, murdar și plin de tot felul de chestii care să te dezguste la propriu, nu? Parcă nu ai încheia niciodată un contract cu o firmă în cadrul căreia murdăria primează la tot pasul, oricât de profesioniști ar fi cei din cadrul firmei în domeniul lor, nu?
Mie una îmi place curățenia. Și sunt sigură că tuturor celor care pășim în diferite instituții, firme, companii, magazine sau mai știu ce altceva, ne place să fie curățenie. Să fim înconjurați de curat. Asta ne dă o stare de de bine și cât de cât de cât puțină încredere că am pășit în locul potrivit.
Se spune că prima impresie contează. Și chiar contează, chiar dacă pe viitor nu va fi să rămână aceeași. Prima părere este importantă pentru noi, pentru fiecare. Fie că vorbim despre aspectul fizic, porumbeii scoși pe gură, ori curățenia din jurul nostru. Prima impresie este întotdeauna cea care spune ceva celuilalt. Iar asta înclină foarte mult balanța în favoarea sau defavoarea unei persoane. Așa că prima impresie trebuie să fie una cât se poate de frumoasă.
Curățenia creează o impresie frumoasă. Dă un plus de încredere, după cum am mai spus și mai sus.
Orice firmă care se respectă și care își respectă clienții și colaboratorii cu care intră în contact direct, sau indirect, își păstrează locul e muncă curat tocmai pentru a crea mereu o impresie bună celor din jur, cât și un loc de muncă cât mai plăcut angajaților.
Dacă firma este una mică, cu un spațiu pentru câțiva angajați, aceștia au oarecum posibilitatea să-și facă singuri curat, fără să fie nevoiți să-și angajeze firme de curățenie. E mult mai ușor pentru ei și scutesc o cheltuială care se poate duce în buzunarele angajaților.
Dacă, în schimb, firma este una mare, cu zeci de birouri, întinsă pe nu știu câte etaje, sau în nu știu câte clădiri și așa mai departe, este mult mai ok ca respectivii să-și angajeze o firmă de curățenie. În cazul de față e mult mai ok ca fiecare să fie cu treaba lui, pentru a da un randament cât mai mare în propria producție (contracte sau mai știu eu ce altceva).
Spre exemplu, cei de la HelpMultiservices pot fi o soluție pentru compania ta. Sunt rapizi și eficienți, iar serviciile lor sunt de la curățenia după constructor, generală, zilnică în spațiile interioare (birouri, lifturi, grupuri sanitare), în spațiile exterioare, până la întreținerea plantelor de interior/exterior și spălarea trotuarelor rulante și scărilor rulante. Pe lângă asta, îți pot furniza echipamente și consumabile pentru spațiile sanitare.
Angajații tăi clar nu le pot face pe toate cele de mai sus. În plus, e bine ca angajații să se focuseze pe treburile lor, pentru a merge cât mai bine afacerea ta, nu să facă ei curățenie. Desigur, în spațiul lor de lucru ar trebui să fie ordine astfel încât ei să găsească tot ceea ce au nevoie la momentul potrivit. În rest, firma de curățenie se ocupă de tot. Tu nu mai trebuie decât să plătești.
Am scris destule articol despre importanța pieselor originale și evitarea cârpelilor. Am spus de multe ori care este riscul de punere în pericol atât a vieții tale, cât și a vieții celorlalți. Am scris atâtea și atâtea cuvinte despre faptul că ieși mult mai ieftin, pe o durată mai lungă de timp, cu piese originale, ceva mai scumpe într-adevăr, decât cu piese contrafăcute, ieftine și proaste, care te lasă chiar și la câteva zile după ce le-ai pus pe mașină. Alea ceva mai bunicele țin și o lună de zile. Hai, o lună și jumătate… cu indulgență, desigur. iar riscul este de 99.9%. 0.1% ai noroc și nu pățești nimic. E bine totuși să nu te bazezi pe noroc. Norocul îți scapă printre degete fix atunci când ai cea mai mare nevoie de el.
Astăzi însă nu am să mai vorbesc despre piesele auto originale. Astăzi am să vorbesc despre consumabile. Și, pentru că nu-i bine să amestec toate cele într-un singur articol, am să mă rezum la a scrie doar despre ulei. Uleiul de mașină, nu cel de gătit. Deși, când tata are chef să facă bâză, ne zice uneori, mie și mamei, că dacă am rămas fără ulei ne dă el un Castrol (ulei de mașini).
Și, dacă tot am adus uleiul Castrol în discuție, zic să vorbesc în continuare tot despre el. Iar ca să nu spun tâmpenii căci, recunosc, nu sunt as în domeniu, l-am luat pe tata lângă mine. El cu asta se ocupă. Asta lucrează 24/24. Și când spun 24/24, să știți că nu exagerez nimic. Ziua e în service, ori online, aducând piese pentru mașini, iar noaptea vorbește în somn, extrem de amănunțit, despre cum desface un șurub, dă jos un motor, sau mai știu eu altceva.
Uleiul Castrol este un ulei original. Și este de mai multe timpuri. Spre exemplu: ulei Castrol edge 5w40, care se folosește pentru anumite norme și ulei Castrol edge 5w30, care poate fi folosit la toate mărcile Skoda, Seat, VW și Audi. Așa că, atunci când te duci în service să-ți schimbi consumabilele, ai grijă ca uleiul să fie potrivit pentru mașina ta. Și încearcă să-l schimbi la fiecare 15000 kilometri.
Pentru că am tot văzut enșpe mii de bidoane de Castrol prin service pe la tata, l-am rugat să-mi spună câte ceva despre el. De ce îl recomandă el mereu pe ăsta și dacă e chiar bun. Iar răspunsul lui a fost: „Este unul dintre cele mai bune, nu neapărat cel mai cel.” Dar, zic să vă las mai multe detalii, așa, cu liniuță:
– are performanțe mari de lubrifiere;
– este rezistent la temperaturi ridicate, cât și la cele scăzute – la temperatură mare, uleiul își păstrează o temperatură mică, normală, iar la temperaturi scăzute, fluiditatea uleiului este aproape de normal;
– are o durată de viață mare și nu permite sistemului să se uzeze;
– reduce zgomotele din interiorul motorului;
– este rezistent la frecări și se degradează foarte greu;
– mărește durata de viață a motoarelor cu ardere internă, a cutiilor de viteză manuale și automate și a sistemelor de direcție hidraulice.
Cam astea ar trebui să fie caracteristicile oricărui ulei de mașină. Așa că, aveți grijă ce vi se pune prin service-uri, ori ce comandați de pe net.
Stăteam ieri, cu ochii ațintiți în tavan, gândindu-mă la vrute și nevrute. Încercam să adorm și, în loc să număr oi, vaci, porci și alte animale, mă gândeam la medicină. Am început să fac asta în mod constant, în ultimul timp. Mă întreb mereu dacă este ceea ce vreau cu adevărat și dacă aș face față. Apoi îmi dau seama că da, îmi doresc nespus de mult, dar pur și simplu nu sunt sigură pe mine. Nu sunt sigură că voi reuși. Că voi putea. Că nu mă voi pierde pe parcurs. De fapt, cred că cel mai tare mă sperie numărul mare de medici ratați și proști cu diplomă. Nu neapărat pentru că sunt proști, ori n-au avut capacitatea necesară unei asemenea facultăți, ci pentru că, din diferite motive, au clacat într-un anumit moment din viața lor.
Am întâlnit o grămadă de medici până acum, fie că am avut eu probleme de sănătate, fie că au avut ai mei. Unii au vrut să mă bage în operație, pentru că mă paralizaze în partea stângă, iar ei voiau să mă opereze de apendicita. Alții, spuneau că am noduli de creștere, când eu aveam probleme destul de grave cu inima, iar alții operează metastaze, când ele nu ar trebui operate. Desigur, am întâlnit și medici care m-au ajutat și mi-au dat o altă șansă la viață, iar pentru ei am toată stima.
Tot ieri, după ce n-am reușit deloc să adorm și am fost nevoită să mă ridic din pat așa, mai mult târâș, m-am apucat să caut pe Sfântul Google despre tomograf și unde se află acestea. Am fost surprinsă de rezultatele computer tomograf dentar targu jiu și computer tomograf dentar targoviste. Mă așteptam că un computer tomograf dentar să fie în marile orașe al țării, iar acolo poate chiar aproape noi. Bine. Sunt răutăcioasă acum.
Degeaba există însă, dacă nu are cine să le folosească. Sau are cine să le folosească, dar nu și cine să interpreteze rezultatele, astfel încât continuarea investigațiilor, ori medicamentația, să fie cele corecte și nicidecum alea care te bagă cu ambele picioare în groapă.
Bunica mea, acum vreun an, a făcut un tomograf pe la Petroșani, că ăsta de la Târgu-Jiu era „stricat”. Și, în loc să-i spună că are cancer, i-au spus că are reumatism și nu mai știu ce altceva. Până când a ajuns să nu mai poată să meargă și să aibă dureri groaznice. Iar rezultatele respective le-au citit o groază de medici și tot degeaba.
Nu știu dacă, pentru toate astea, ar trebui să dau vina pe doctori, ori pe sistem. Cu siguranță problemele sunt în ambele părți. Și nu știu ce ar trebui să se schimbe, dar cred că medicii ar trebui să aibă o motivație să fie dedicați muncii lor cu adevărat.
De fapt, sinceră să fiu, nu i-am luat. I-am primit. De Crăciun. Cadou.
Eu m-am bucurat că am noi parteneri de joacă. Desigur, nu pentru mine. Pentru copilul din mine. Eu am 20. El are doi. Ne jucăm totuși amândoi cu iepurașii.
Sunt simpatici. Unul aleargă în fața mea să-l prind, iar altul vine din spate și mă trage de pantaloni, ori mă prinde de picior. Sunt simpatici și când se spală. Adică din 10 în 10 minute. Asta până când devine de-a dreptul frustrant să-i to vezi că se opresc din orice ar face pentru a-și îngriji blănița și a o păstra mereu curată. Sunt tare simandicoși. Și când îi apucă, apăi îi apucă.
Problema apare atunci când nu păstrează și ei curățenia în propria lor casă. Împrăștie totul peste tot și-și fac nevoile pe unde apucă. Acum, dacă știți metode despre cum se poate dresa un iepure să-și facă nevoie într-un loc special amenajat, sunteți invitații mei să mă luminați.
A doua problemă, care este poate chiar mai mare decât prima, prezentată anterior, este faptul că iepurașii ăștia îți mănânc până și sufletul, atunci când efectiv nu știi ce să le mai dai de mâncare. Dacă le pui fân, cât nu ar rumega nici măcar o vacă într-o zi, ei îl mănâncă în jumătate de zi. Dacă le dai morcovi, îi termină în jumătate de oră. Dacă le dai salată, ori varză, așteaptă-te să o termine până când te întorci cu spatele. Iar eu, în plină iarnă, am rămas efectiv fără hrană pentru iepuri. Mănâncă pur și simplu într-una.
Noroc că, tot căutând pe net despre iepuri, am descoperit un site pentru animale de companie, care are hrană pentru iepuri și pentru diferite rozătoare. În plus, de pe petpal.ro am descoperit și faptul că iepurii, la fel ca și celelalte animale și la fel ca noi, oamenii, au nevoie de un meniu cât mai diversificat pe întreaga durată a zilei. Adică nu pot să le dau morcovi, fân și salată toată ziua. Au nevoie și de alți nutrienți, decât cei luați din morcovi, fân și salată, iar cei de la petpal.ro îmi pun la dispoziție o serie întreagă de meniuri. Și le mulțumesc. De acum iepurii mei or să se bucure de meniuri diversificate, că doar sunt membrii importanți în familia noastră (nici eu nu mănânc uneori al fel de bine cum or să mănânce ei de acum încolo).
După cum spuneam și mai sus, dacă aveți și voi iepuri și puteți să-mi dați ceva sfaturi în privința îngrijirii și „educării” lor, vă rog să nu ezitați să o faceți. Accept orice sfat cu cea mai mare plăcere. Și vă și mulțumesc anticipat.
Eu închei anul povestindu-vă o întâmplare. Nu din 2014. E ceva mai veche. Dar are legătură și cu anul ăsta care tocmai se încheie și pe care îl ducem la bun sfârșit. Sau cel puțin credem că-l ducem la bun sfârșit. Pentru mine este de fapt o altă zi. O altă lună care începe. Nu are nimic special. Continui cu aceleași planuri pe intervale bine delimitate în timp și spațiu. Și nu sunt planuri neapărat pentru 2015. Ci pentru viitor, căci viitorul poate însemna chiar și secunda următoare, nu neapărat un an nou, o altă lună, ori o altă zi. Viitorul este cel pe care-l privești în față și-l lași mereu în urmă. Viitorul este secunda din fața ta.
Dar să revin la povestea mea. O poveste de la sfârșitul clasei a VI-a, poveste care și-a lăsat o amprentă vizibilă până și în ziua de astăzi. Și asta nu-i nicidecum din fericire, ci din păcate, căci povestea asta este despre cum un medic oftalmolog mi-a distrus parțial vederea.
Prin clasa a VI-a aveam ceva probleme și amețeam. Așa că ai mei s-au gândit să mă ducă să-mi fac toate analizele, printre care și cele oftalmologice. Și m-am dus, că doar ce era să fac? Am intrat pe ușa cabinetului, cabinet care era în același loc cu magazinul „Ochelari vedere – …. nu mai știu cum”, m-am așezat pe scaun și am început să-i spun ce văd prin lentile. Iar eu, până la lentilele alea cu dioptrii foarte mari, vedeam la fel de bine și de clar prin toate. Dar medicul oftalmolog a considerat că am nevoie de dioptrii. Iar mama, grijulie de fel, a zis că al ei copil trebuie să aibă cei mai buni ochelari. Și i-a scos în 2008 la vreo 8 milioane: aveau protecție pentru calculator, protecție pentru soare (se făceau negri), protecție nu știu de care, ramă flexibilă etc. Cert este că toate astea au dus la un preț destul de mare pe vremea aceea. Iar când mi-a adus ochelarii un prieten de-al tatei, nici măcar nu a vrut să mi dea mie. A zis că îi dă maică-mii, la cât sunt de scumpi. Măcar să nu-i stric eu din prima.
Și uite așa am început eu să port ochelari de vedere. În prima perioadă a fost destul de ok. Îmi plăcea și mă simțeam bine cu ei. Apoi, cam la o lună de zile, au început să mă doară ochii. Și capul. Și mă dureau atât de tare încât efectiv nu mai suportam ochelarii.
I-am spus mamei (cea mai mare greșeală din lume). Mă forța să port ochelarii. Și-mi spunea că tocmai de asta mă doare. Că i-am tot dat jos. Desigur, asta până când am ajuns la București, la o clinică privată și, la control, mi-au spus că eu n-am avut vreodată nevoie de ochelari. Dar m-au felicitat pentru că în cele șase luni de zile mi-am distrus vederea, purtându-i. Iar eu, fericită, i-am aruncat mamei o privire de învingătoare și de: „Ți-am spus eu că n-am nevoie de ei și că nu-s buni și că mai rău îmi fac!!!!”. Dar na.. părinți.
Și uite așa, dragul meu cititor, am ajuns eu să nu mai văd să citesc cum trebuie. Și cred serios că ar trebui să mă duc la un consult, cât de curând. Poate acum chiar am nevoie de ochelari :)).
Până atunci, vă urez un An Nou cât mai fericit, mai bun decât precedentul și plin de împliniri pe toate planurile. SĂ vă aducă 2015 toată fericirea pe care nu v-a adus-o 2014.
Da, știu. Nu prea are logică. Și nu prea face sens. Titlul. La titlu mă refer. Doar că, dacă e să o luăm pe-așa, din 100 de articole, în câte să fi făcut sens? Poate unu. Hai două, cel mult.
Dar da. Dacă vine Crăciunu, ia-ți bijuteriile pentru nuntă. Fă-ți-le cadou acum. Moșul e darnic. Sau cel puțin speră și tu că moșul e darnic și binevoitor. Poate de moș le găsești și mai ieftin. Ori, de ce nu, poate că moșul e atât de darnic cu tine, încât îți aduce bijuterii pentru nuntă, pentru botez și pentru nunțile altora. Că doar nu se cade să porți aceleași bijuterii peste tot, nu?
Dar ai grijă, dacă îți iei bijuterii de Crăciun, nu le asorta cu Crăciunul. Asortează-le cu viitoarea ta rochie de mireasă. Ori cu ținuta de cununie. Sau, dacă vrei să ieși din tipar, asortează-le și cu Crăciunul. Sigur nu a mai avut nimeni până acum, la nunta din primăvară-vară-toamnă, bijuterii de nuntă asortate cu Crăciunul. Și poate chiar o să inventezi tu o modă nouă. Oare cam cât de tare ar fi chestia asta?
Chiar de curând am văzut niște miri din Cluj-Napoca, care au inventat o nouă modă a nunților. Nunțile ca la carte. Adică nunțile la care se dau semne de carte și cărți de citit, ceea ce mie, personal, mi s-a părut chiar foarte tare și interesant. În plus, dansul mirilor a început, de fapt, cu cititul cărților. Mirii și-au citit unul altuia din cărți, iar abia apoi a fost dansul clasic al mirilor. Și asta mi s-a părut foarte tare.
Deci, dacă-ți iei bijuterii de nuntă și ți le asortezi cu sărbătoarea asta frumoasă, pe numele ei Crăciun, cu siguranță o să fii și tu foarte tare. Și o să ieși din tiparul ăla clasic și monoton, de care toată lumea s-a cam plictisit. O să fii o mireasă mult mai drăguță și admirată. Și fericită. Și stai, toate miresele sunt fericite în ziua aia. Și agitate.
N-am înțeles niciodată de ce toate miresele așteaptă cu nerăbdare ziua aia și apoi, când vine, abia așteaptă să treacă cât mai repede. Să scape. Să se termine cu totul. Și cununia. Și ceremonia de la biserică. Și petrecerea. Și masa. Și toți ăia care uită de ei până la 6 dimineața.
Mirii, deși nu o așteaptă la fel de mult, împărtășesc sentimentul mireselor în ziua respectivă. Eu cel puțin pe cuvântul meu dacă am văzut vreo pereche care să nu fie stresată la propria nuntă. Oricum, mă gândesc că stresul este un sentiment normal în ziua respectivă. La fel ca fericirea.
Dar gata. Am aberat destul și pentru ziua de azi. Tu du-te și cumpără bijuterii pentru nuntă, asortate cu Crăciunul. Parcă o să și văd peste ani magazine de genul: „Bijuterii mireasa în ton cu Crăciunul”. Ce tare ar fi.
Și, pentru că vine Crăciunul, iar eu cu siguranță nu am să mai apar pe aici, zic să vă urez și vouă un Crăciun cât mai fericit alături de cei dragi. Să vă bucurați de fiecare moment mărunt și aparent nesemnificativ. Peste ani, sunt cele care vor conta cel mai mult!
Știu că am început să scriu aici când îmi aduc aminte, sau când am vreun subiect pe care nu l-aș discuta într-un alt loc. Și asta doar pentru că celălalt loc este cu totul altceva și se scrie despre altceva. Așa mi-am propus eu. Dar, despre asta vreau să vă vorbesc, tot aici, în zilele care vor urma. Nu vreau să amestec capra cu varza. Vreau ca fiecare postare să-și aibă rostul și mesajul ei și parcă n-aș vrea să amestec mesajele între ele.
Simțeam însă nevoia să fac introducerea de mai sus. Să clarific parcă de ce nu mai sunt pe aici, ori de ce scriu doar anumite lucruri aici, abordez anumite subiecte.
Acum, că am lămurit măcar pe sfert asta, aș vrea să trec mai departe. Scriu acest articol în urma unei întâmplări recente nu din viața mea, dar care m-a afectat destul încât să scriu aici și în curând și dincolo. Dar dincolo, desigur, voi scrie altfel. M-am hotărât să mă descarc în două locuri, ca să fiu sigură că m-am descărcat destul. Aici o fac mai soft, căci încă-i prea recentă întâmplarea. Și nu, n-am să spun încă despre ce-i vorba. Am să vă spun doar subiectul: „Lasă ograda altuia, uită-te-n ograda ta!”.
Observ din ce în ce mai mulți oameni preocupați, în special, de ceea ce fac alții și nicidecum de ceea ce fac ei, cum fac ei, ori ce ar trebui să facă. Observ atâția oameni car uită efectiv de ei însăși, pentru a se focusa pe viața celorlalți, a o analiza. Observ atâția oameni, în jurul meu, atenți mereu la ceilalți și nu pentru a le oferi o mână de ajutor atunci când au nevoie, când pică, ori când chiar sunt aproape să se ducă. Observ oameni care doar judecă. Judecă. Iar judecata asta nu-i deloc una constructivă ci, ba din contră, este una care de cele mai multe ori îi doboară pe ceilalți. Este o judecată care vizează punerea la colț și executarea din punct de vedere moral a celorlalți, cânt poate chiar ei, acuzatorii și judecătorii, nu sunt cu nimic mai buni, ori mai presus decât acuzații lor, cei arătați cu degetul și puși la zid.
Uneori îmi este peste puterea mea de înțelegere. Nu înțeleg de ce oamenii nu-și văd de ograda lor. De viața lor. De scrisul lor, ori de pozatul lor. Ce treabă au ei cu oamenii care lucrează în locuri gen: www.masajclub.ro/en, ori cu oricine altcineva, sau chiar și cu cei care scriu despre asta? Nu înțeleg de ce oamenii, atâta timp cât nu omoară, nu dau altora în cap și nu-i fură pe ei, nu-i pot accepta pe ceilalți. Nu înțeleg de ce nu-și vede fiecare de drumul și de rostul lui căci, în spatele tuturor lucrurilor pe care un om le face, există un motiv întemeiat (desigur, nu vorbesc aici despre oameni care sunt criminali în seria sau mai știu eu ce). Poate că ar trebui să-i judecăm mai puțin pe ceilalți și mai mult pe noi :).
În lumea asta care mă înconjoară, observ din ce în ce mai multe lucruri făcute în bătaie de joc, de mântuială, fără interes etc. Și mă întristez. Mă întristez al naibii de tare când văd că nu mai există atât de mulți oameni pasionați de ceea ce fac. De fapt, mint. Oamenii ăia există. Dar nu pot să iasă din umbră, din cauza celor despre care tocmai m-am apucat să vă vorbesc. Prea puțini pasionați sunt cei care ajung să reușească cu adevărat. Iar asta-i cu adevărat păcat.
Mi-ar plăcea să văd o lume plină de oameni capabili, fiecare în domeniul lui, desigur. Nu pot exista oameni capabili în toate domeniile. Sunt de părere că fiecare în parte trebuie să facă o treabă și bună. Iar pe lângă asta să fie și celelalte pasiuni.
Mi-ar plăcea să văd în jurul meu oameni care nu fac o meserie doar pentru un salariu de mii de euro, ori mii de lei. M-aș bucura să văd oameni care pe lângă mulțumirea financiară, sunt mulțumiți și psihic, spiritual, de job-ul pe care îl au și de task-urile pe care le au de îndeplinit zi de zi. Astfel, cu siguranță, oamenii ar fi mult mai puțini obosiți după fiecare zi de muncă și mult mai fericiți. Împliniți sufletește cu ceea ce fac și ceea ce sunt, gata să o ia a doua zi de la capăt. Gata să le împărtășească. Cred că pentru evoluția noastră ca nație, avem nevoie de astfel de oameni și de o societate care să ne îndemne spre lucrul ăsta.
Mi-ar plăcea să nu mai aud oameni care spun asta: „M-am făcut fotograf pentru că se câștigă bine.”, ori „M-am făcut medic pentru că am salariu mare în străinătate”. Mi-ar plăcea să nu mai fie banii invocați. Mi-ar plăcea să aug oameni care spun: „M-am făcut fotograf pentru că sunt pasionat de fotografie și-mi place să pun n valoare orice cadru”, ori „M-am făcut medic pentru că îmi place să dau altă șansă la viață oamenilor”. Mi-ar plăcea să văd un medic în spital, ori un fotograf nunta care să fie pasionați cu adevărat. Să-i văd entuziaști. Mi-ar plăcea să văd un fotograf bun și ieftin, care nu apasă într-una pe buton ca să fotografieze doar pentru a scoate cât mai multe cadre, să fie justificat prețul ridicat. Mi-ar plăcea să văd un fotograf care face cadre puține, dar bune. Foarte bune.
Și mi-ar plăcea să văd oameni care îi apreciază pe ceilalți și-i încurajează în ceea ce fac indiferent din ce domeniu face fiecare parte. Cred că asta ar însemna unul din pașii spre o lume mai bune și mai frumoasă. O lume cu oameni care s acceptă și se sprijină între ei. Fără egoism. Fără cei care vor să-i doboare pe ceilalți pentru a fi ei în vârf, ci cu oameni care vor să se depășească pe ei însăși. Atât.
Vouă cum v-ar plăcea să fie lumea în care trăiți? Ce i-ați adăuga, ori ce ați elimina pe deplin din ea?
Ăăă, nu știu ce așteptări aveți voi de la acest articol, dar să știți că nu am să mă apuc acum să vă „TOP 10 metode pentru exerciții eficiente” sau mai știu eu altceva. Nu. Astăzi, ca de obicei, am să vorbesc ce-mi trece prin cap :). Acum, să știți că articolul acesta este scris în miez de noapte. Drept urmare, vă rog să-mi scuzați lipsa coerenței din articol. Și, dacă vă întrebați de ce scriu un articol în miez de noapte, ei bine aștept să se facă ora patru dimineața, să iau trenul spre Petroșani și să mă îndrept către Gala SuperBlog de la Straja. Dacă m-aș pune să dorm la ora asta (ora 1 noaptea), cu siguranță nu m-aș mai trezi la ora trei și jumătate să mă pregătesc să plec la gară. Când mă pun în pat, până nu-mi fac somnul, nu mă mai trezește nimeni. Absolut nimeni. Nici un gong lângă pat. Pe bune. De obicei pun vreo două telefoane să mă trezească dimineața, când am de făcut ceva, fără să reușească în schimb să mă trezească pe mine. Trezesc restul casei.
Revenind la sala de fitness. Sunt mulți oameni care o consideră un moft, când, ea, uneori, este chiar o necesitate. Sau, dacă nu neapărat o necesitate, este acel ceva care ne ajută să avem o viață mai sănătoasă și mai echilibrată căci, automat, când mergem la sală, fie că vrem să facem mușchi, fie că vrem să mai slăbim, fie doar să ne întreținem, începem să avem grijă și la mâncarea de zi cu zi. Încercăm să avem mesele cât mai echilibrate și cât mai bogate în proteine și diverși nutrienți importanți pentru sănătatea întregului organism.
Acum, sunt două categorii de oameni care merg la sală.
1. Oameni care merg la sală pentru a-și transforma efectiv corpul într-unul sculptat ca piatra de daltă, folosind și tot felul de produse scitec nutrition și care, pentru mine, prin determinarea lor, sunt oameni de admirat. Pe bune. EU nu aș putea avea determinarea lor. Cred că după o lună de zile, după ce aș vedea că nu am un corp ca în revistă, m-aș lăsa de sală pe vecie.
2 Oameni care merg la sală pentru a slăbi, ori pentru a-și menține corpul și organismul în formă. Din această categorie fac și eu parte. Îmi place să privesc sala și sportul în general, ca pe o formă de a te menține în formă și de a duce o viață cât mai echilibrată și sănătoasă. Sportul e vital. Iar sala de fitness este o formă a sportului.
De multe ori nu suntem motivați să facem sport (fie și niște abdomene în propria cameră) și ne sedentarizăm. Lucru care nu-i tocmai ok. Cred că ar trebui să avem o viață cât mai activă și cât mai sănătoasă și echilibrată. Poate sala nu-i tocmai un „must do”, dar sportul și alimentația echilibrată sunt cu siguranță.
Nu știu ce păreri aveți și voi, dar aș fi tare curioasă să mi le împărtășiți, ori să-mi dați sfaturi. Știți bine că sunt cât se poate de deschisă la nou și la dezbateri de idei.
Am în familie maniaci de toate tipurile. Și când spun maniaci, chiar mă refer la maniacul ăla căruia i se potrivește definiția din DEX, adică asta: „ (Persoană) care suferă de o manie (1); p. ext. (om) care este obsedat de o idee fixă sau care manifestă o preocupare exagerată pentru ceva, având adesea deprinderi ciudate; tipicar”. Și vorbesc pe bune.
Eu, spre exemplu, sunt maniacă după ciocolată. Sau dulciuri în general. Dacă aș putea, aș cumpăra un întreg magazin o dată, iar proviziile respective mi-ar ajunge doar pentru o săptămână. Sau chiar mai puțin. Zic totuși să nu exagerez și să mă opresc la o săptămână. Apoi, pe timp de iarnă, sunt maniacă în tot ceea ce privește echipament de schi. Aș cumpăra până și cel mai nesemnificativ accesoriu.
Mama și bunica în schimb, sunt maniace în bucătărie. Pe teritoriul lor trebuie să aibă de toate. Așa că, dacă le duci într-un magazin și văd o oală, sau un tocător, ori un cuțit, ori un sucitor, sau poate chiar și o lingură sau o spatulă, indiferent de faptul că mai au nu știu câte pe acasă, atât de multe încât nici nu mai au loc pe unde să le mai pună, ele mai vor una. De ce? Păi pentru că oala aia, tocătorul ăla, sucitorul, cuțitul, lingura și spatula, nu sunt ca cele pe care le au deja acasă. Sunt altceva. Chiar dacă ele folosesc la același lucru. Nu. Nu sunt la fel. Pur și simplu nu sunt la fel. Oala aia de acasă e mai mare, sau mai mică cu 2 centimetri, asta este la fix. E numai bună.
Apoi, tata și cu bunică-miu sunt maniaci în privința sculelor. Ei ar cumpăra orice. Absolut orice. Sunt mai rău ca mine, mama și bunica la un loc. Au fiecare câte un atelier cât cuprinde, cu de toate. Absolut cu de toate. La ei găsești, uneori, mai multe decât la magazinul din colț cu scule. Și tot mereu își cumpără câte ceva nou, fie că au sau că n-au. La ei chiar vezi mereu ceva nou. Ba o șurubelniță, ba o mașină electrică de găurit, ba un polizor, sau discuri de tăiat. Ceva acolo, tot găsești. Poate și doar un șurub, sau o piuliță. Ori un șmirghel. Așa ceva, sinceră să fiu, chiar nu pot să înțeleg și să concep. Mi se pare că există o doză cam mare de nebunie în familia asta. Sau pur și simplu niște piese lipsă prin mansardă.
Și, că tot vine Crăciunul și habar nu am ce să le ofer drept cadou la niciunul dintre, mă gândeam să le arăt site-ul ăsta: www.insaterm-scule.ro. Ar fi un cadou suficient, nu? Adică am căutat totuși un site pentru ei. Cum eu nu știu ce să aleg. Să-și aleagă singuri, corect? Apoi, pentru mama și bunica e mai simplu. Pe teritoriul lor mă cam pricep și știu cam de ce au și nu au nevoie. Așa că aici e mult mai ușor. Dau o fugă și le iau ceva pentru bucătărie. Și am scăpat. Și dacă vreți să mă întrebați de ce nu fac asta și pentru bunicu și tata, ei bine ei sunt mai pretențioși. Nu le pot cumpăra chiar orice pentru atelierul lor. Ultima dată când i-am cumpărat ceva lu taică-miu, mi-a găsit 1001 motive pentru care lucrul ăla este chiar prea prost pentru a fi folosit.
Foi aveți maniaci în familie? Sau doar eu trăiesc într-o familie atipică? :))
Am vorbit și despre Crăciun cu un articol în urmă, așa nu mă luați acum cu parul de pe propriul meu blog. Pur și simplu stăteam azi de dimineață, proaspăt trezită și încă sub pătură, cu Olaf în brațe (da, încă mai dorm cu maimuțoi în pat, probleme?), cu ochii ațintiți în tavan, gândindu-mă câte nunți mă așteaptă anul viitor. Clar, 2015 nu este tocmai anul favorabil economiilor mele. Îmi va mânca banii pe nunți. Multe nunți.
Și, cum stăteam eu așa în pat, cu un foarte mare chef de a nu mă ridica veci pururi de acolo, mă întrebam cum or să organizeze respectivii nunțile, amintindu-mi de nunțile la care am fost, nunți care mi-au plăcut, cât și nunți pe care le-am urât din tot suflețelul meu mic și scump, desigur.
Sursă: alidesign.ro
Cum lucrurile negative atrag însă dorința de a afla cât mai multe noutăți, atrag cititorii și cât mai multe păreri, am zis să continui cu abordarea lucrurilor care nu mi-au plăcut, nu îmi plac și nici nu o să-mi placă vreodată. Desigur, sunt chestii cât se poate de pertinente. În plus, pot să bag mâna în foc că nu sunt singura care are aceste păreri.
Să începem, zic.
1. Nu-mi plac nunțile la care oamenii se zgârcesc efectiv la calitatea mâncării (oamenii fiind mirii împreună cu părinții lor). Am fost la multe nunți la care, preparatul ăla din pește (că așa se obișnuiește acum la toate nunțile, să fie ceva cu pește), era stricat. Eu înțeleg că majoritatea nuntașilor se gândesc la câți bani or să scoată din nuntă și cum să cheltuiască cât mai puțin cu ea, dar totuși… nu mă băga pe mine în spital
2. Nu-mi plac nunțile la care mâncarea se servește rece. Ori, dacă te-a prins când erai la dans, ți se ridică de pe masă fără ca măcar să fi apucat să guști ceva. Nunta trebuie să fie organizată atât de bine încât chelnerii să știe când să servească mâncarea și când să o ridice. Știi cum e, n-am venit pentru mâncare, dar nici să mor de foame.
3. Nu-mi plac nunțile la care cântă banda și nu cântărețul. Am fost la o nuntă cu interpreți de muzică populară. Și, atât de frumos cânta domnișorica aia, încât credeai că nu-i adevărat așa ceva. Până s-a stricat banda și i-a luat-o înainte. Iar vocea ei era asemeni unei capre. Pe bune. Nu glumesc.
4. Nu-mi plac nunțile extravagante și de prost gust. O nuntă trebuie să fie organizată cu gust, în funcție de personalitățile mirilor, zic eu. Trebui să se îmbine culorile și să creeze per ansamblu o stare de bine și de relaxare. Nu-mi plac voalurile alea în toate culorile, peștișorii în pahare pe masă (da, am fost la o nuntă cu așa ceva), mărturiile drept ceva nefolositor (nu văd de ce ai da tu banii pe ceva pe care am să-l arunc la primul coș de gunoi, când poți da banii pe ceva cu adevărat folositor, comestibil, ori să-i păstrezi tu, că tot ești la început de drum).
Totuși, dacă v-am spus ce nu-mi place la nunți, să vă spun și ce-mi place, nu? Parcă nu ar fi corect să las postarea asta plină de lucruri negative. Ei bine, îmi plac nunțile organizate cu gust. Îmi plac nunțile organizate ca la carte, dar modeste. Nu-mi plac nunțile alea în care se bagă o grămadă de bani aiurea și care nici nu arată bine. Mie îmi plac lucrurile simple și frumoase. Lucrurile modeste. Și, ca să vă dau un exemplu de aranjamente cu bun gust și nicidecum extravagante, vă îndemn să intrați pe alidesign.ro. Și, în rest, ca să aflați ce-mi place și să nu mă mai lungesc aici, puteți aduce negații negațiilor mele, obținând afirmațiile pozitive. E mai ușor așa.
Știu. Pentru a avea o viață fericită, sănătoasă și cât mai lungă, ar trebui să evit consumul de alcool, sare, zahăr și grăsimi. Adică vinul fiert, cârnații, alte preparate de soiul ăsta și prăjiturile. Apăi, scuzați-mă că vă spun, dar de sărbători, asta-i inuman. INUMAN! I-N-U-M-A-N!
De obicei nu beau vin fiert. Adică 99.9% din cazuri. Nu-mi place. La fel cum nu-mi place aproape niciun soi de băutură alcoolică. Da deloc. Pentru mine alcoolul are același gust amar, fie că e vin, bere sau orice altceva. Tocmai de aceea eu beau apă, sau suc. Sau nimic.
Deci, aș putea spune că am parțial, de sărbători, o viață frumoasă, sănătoasă, fericită și lungă, dat fiind faptul că nu beau vin. Dar restul, grăsimile, sarea și zahărul, nu au nicio șansă de a fi excluse din meniul meu special de sărbătoare. Cârnați afumați, cozonaci pufoși, tobă și alte alea. Nu aș putea renunța la ele nici în ruptul capului.
Am gasit însă o soluție. Și e bună. Și încerc să mă conving eu pe mine că îi voi urma pașii cu strictețe. Desigur, până și un copil de grădiniță ar știi că încerc să cred și eu ce spun, când nimeni altcineva nu o face. Dar măcar încerc, nu? Se pune și încercarea.
Mă gândeam așa: mănânc tot ce vreau de Crăciun, ponderat, nu foarte mult, dar nici foarte puțin, iar apoi mă bag pe o dietă de detoxifiere a organismului Adică mă trec pe cât mai multe legume, fructe și supe creme. Dar de Crăciun tot mănânc cârnați și prăjituri. Altfel nu se poate. Nu ar mai fi Crăciun fără specialitățile lui. Adică, un Cărciun fără cârnați, tobe și alte alte alea, ar fi precum vara fără mersul la mare. Stați. Multă lume nu merge la mare vara. Știu. Nu a fost unul dintre cele mai bune exemple.
În plus, încă nu m-am apucat de mâncat preparatele pentru Crăciun. Mi-am zis să mai aștept până atunci, să nu o dau n bară chiar de tot. Nu de alta, dar măcar reclamele bune de la TV zic să le respectăm și noi. Și, printre multitudinea de idioțenii care apar la TV, partea cu: „evitați consumarea excesivă de alcool, zahăr și grăsimi”, trebuie să recunoaștem că este un îndemn cât se poate de bun. Și de util. Și pe care ar trebui să-l respectăm măcar în 90% din cazuri.
Și, ca să vi-o spun pe-a dreaptă, eu, în general, nu mă prea ating de grăsimi. Iar atunci când mi se pune în față în carne vreo bucățică cu grăsime, am grijă să îndepărtez până și ultimul micron din ea. Chiar mă pricep la asta. Sunt migăloasă și am o răbdare și un tact de-a dreptul enervant pentru cei din jurul meu. Îi scot, la propriu, din sărite.
Acum, dacă eu v-am spus care o să-mi fie tactica cu preparatele de Crăciun, căci nu-i tocmai bine ca după ce mai multe luni de zile nu te-ai atins de preparatele grele, să o faci în mod excesiv fie și de sărbători, sunt curioasă cum o să faceți voi cu mâncărurile speciale de Crăciun :).
Hei, tu, dragul meu cititor, dacă citești aceste rânduri, înseamnă că ai nimerit articolul care trebuie. Și mă bucur, sincer, că ai făcut asta, căci astăzi vreau să-ți spun ceva cu adevărat special și care merită atenția ta, a mea, a tuturor. Azi nu e vorba despre mine și nici despre tine, azi e vorba despre alții și despre cum i-am putea noi ajuta în pragul sărbătorilor. Știu că nu sărbătorile în sine ar trebui să fie singurul moment în care să facem fapte bune, dar dacă nici acum nu, atunci când să fie oare? Când să ne gândim la bucuria altora fără a ne gândi vreun pic la beneficiile noastre?
Sursa: ziaruldecluj.ro
Nu trebuie să fii implicat neapărat într-unul din proiectele ce sunt puse la cale în prag de sărbători. Poți face o faptă bună și singur, fiind astfel 100% convins că al tău cadou va ajunge fix acolo unde trebuie și unde îți dorești tu să ajungă.
Eu, recunosc, nu pot să mă descurc singură, așa că m-am implicat într-un proiect de Crăciun și acum vreau să mă implic în al doilea, cât mai am timp. Dar despre asta am să vă vorbesc eu altă dată.
Revenind din nou la tine, dragul meu cititor, îți spuneam că poți face un cadou și singur unor copii care știi că s-ar bucura din suflet. Le poți cumpăra hăinuțe, jucării, ori poate ceva de care știi tu că au ei nevoie și să le trimiți. Și, dacă nu vrei să colinzi toate magazinele și să stai la coadă taman acum, îți recomand să le cumperi de pe net, de aici www.andino.ro, sau de oriunde altundeva vrei tu. Desigur, acum dacă ai jucării, ori haine, sau orice altceva ce știi tu că le-ar folosi lor, le poți face cadou. Orice cadou e o bucurie pentru ei, cu siguranță.
Bineînțeles, nu doar la ei ar trebui să ne gândim, (și aici mă refer atât la tine, cititorule, cât ți la mine). Ar trebui să ne gândim și la apropiați, ori la alți oameni, adulți, nevoiași, care s-ar bucura de cadoul nostru și de ajutorul nostru, căci, până la urmă nu este vorba doar de un cadou în bunuri, ci de sprijin moral și de susținere. De a-i fi aproape omului atunci când are cea mai mare nevoie de tine și se simte neglijat de cineva acolo sus, pentru nenorocirile din pragul sărbătorilor.
M-aș bucura să văd mai mulți oameni care se implică în proiecte și astfel ele să fie mult mai vizibile. Dar, desigur, m-aș bucura ca tot mai mulți oameni să ia singuri inițiativa de a le bucura zilele astea celor din jur și celor care au cu adevărat nevoie. Pentru ei înseamnă o nouă speranță.
Da. Gazele-s mult prea scumpe. Extraordinar de scumpe. Și, să ai o centrală pe gaze, e destul de greu. E prea mult de plătit. De fapt, la noi în țară, peste tot e prea mult de plătit. Tocmai de aceea, ai mei, împreună cu mine, că încă le respir aerul prin casă, am trecut pe o centrală cu lemne. Destul de scumpă, ce-i drept. Dar, într-un an de zile, cu siguranță banii dați pe centrală se vor scoate. La gaze, într-un an de zile s-ar fi plătit mult mai mult decât a costat centrala cu lemnele la un loc. Bine, hai să nu fie totuși un an, să fie un an jumate, chiar doi. Dar banii ăia tot se vor scoate.
Nu știu cum e la voi, dar la noi gazele n-au presiune nici măcar de-o supă, căci pe conducte nu vine doar gaz, ci vine gaz cu aer. Știți, bonus. Plătești unul, primești două. Nici nu înțeleg de ce mă plâng. Ar trebui poate chiar să apreciez. Poate nu toți au privilegiul de a plăti gaze și a primi și gaze și aer, nu?
După cum spuneam însă, pentru că ai mei părinți și cu mine nu știm să apreciem oferta celor de la gaze și pentru că nu am vrut gaze și aer pe conductă, ne-am luat centrală pe lemne. Și nici nu știți ce complicat a fost cu taică-miu care stă secole întregi să aleagă ce-i mai bun și la cel mai rezonabil preț.
Și, pentru că acum pot spune că sunt o adevărată expertă în centralele pe lemne, vă pot spune și care sunt cele mai bune: centrala Gobe și centrala Viadrus pe care le puteți găsi și pe siteul www.shop-einstal.ro. Desigur, nu cele pe gazeificare, că n-ai1 făcut aproape nimic atunci.
Dacă sunteți curioși de care ne-am luat noi, ei bine a fost o centrală Gobe. Centrala, pentru că am fost neștiutori, am cumpărat-o din România. Dar, vouă vă recomand să nu faceți același lucru dacă țineți cu adevărat la bani. Am1 aflat și noi, ulterior desigur, când a fost să cumpărăm coșul pentru centrală, că la sârbi sunt mult mai ieftine. Și-ți iei și TVA-ul înapoi. Cât de ieftine sunt la sârbi? Apăi, cu tot cu transportul până acolo și cu centrală+coș+alte elemente, ieși sub jumătatea prețului din românia. E pe bune. Testat. Și, ca să vă dau un exemplu, un coș pentru respectiva centrală, de la Schiedel, în România, costă 3400-3500 RON. În Serbia a fost 1500 RON. Pam Pam.
De ce la noi sunt mai scumpe? E simplu. Le ia din alte părți, spre exemplu Serbia și le pun un adaos de 100%. Și le fac duble. Voilà. Așadar, dacă doriți să faceți o astfel de investiție, vă sfătuiesc să informați foarte bine înainte, nu pe jumătate, cum am făcut noi. Ieșeam și mai ieftin dacă știam dinainte faza cu Serbia și nu după ce am luat centrala. Totuși, e bine că am scos coșul mai ieftin. Mult mai ieftin.
Începe luna cadourilor. Oficial, pe 1 Decembrie, începe cea mai frumoasă lună a anului din punct de vedere emoțional și spiritual. Și, de când sunt mică, eu mi-am imaginat că de pe 1 Decembrie, până pe 30 decembrie, fiecare persoană de pe globul pământesc ar trebui să primească zilnic cadouri. Dar, de 20 de ani de când fac umbră Pământului (și aș vrea să cred că nu o fac degeaba), n-am primit 30 de zile la rând cadouri. Încă mai aștept.
Dar, dacă tot vine luna cadourilor, am început să mă gândesc serios la ce cadouri aș putea să le fac celor apropiați mie, cât și la ce cadouri mi-ar plăcea mie să primesc, desigur. Și, pentru că sunt o fire care nu vrea să vă pună în dificultate, vă spun că-mi puteți trimite orice cadou poftiți. Toate cadourile să vină la mine! Le primesc cu mare plăcere și bucurie pe absolut toate.
Să revenim însă la cadourile care trebuie să le fac eu anumitor persoane: rude, apropiați. Și, vă spun sincer, în afară de o idee de cadou pentru mama, nu mai am. Pentru mama am zis să cumpăr un parfum, căci am găsit un site cu parfumuri destul de accesibile la preț (www.pandera.ro). În rest însă… nimic. Absolut nimic. Nicio idee pentru tata căci, toate cadourile pe care i le-am luat în ultimul timp, deși păreau a-i fi folositoare, s-au dovedit a fi fără nicio utilitate. Au rămas în cutii, la păstrat, probabil pentru nepoți și strănepoți, ca obiecte de muzeu, să vadă și ei cum arătau înainte obiectele de bărbierit și tuns barba, ori cum se încălța bunicu, sau cum îi mai plăceau lu bunicu mașinuțele de colecție chiar și la vârsta de peste 40 de ani (știu.. am tinde să credem că oamenii de peste 40 de ani au atins maturitatea în care nu se mai joacă de mult cu mașinuțele… nu… nici gând… e doar o aparență netrecătoare).
Nici bunicilor nu prea știu ce să le iau, deși, atunci când le-am cumpărat câte ceva, s-au dovedit a fi lucruri încântătoare și utile pentru ei. Desigur, nu știu dacă s-au bucurat într-adevăr, ori doar pentru a mă face pe mine să mă simt bine, cert este că lucrurile respective le-au purtat, respectiv folosit cu mare drag. Cel puțin din câte am văzut eu.
Iar prietenului, ei bine aici am o pană totală de idei. Blanc. Nimic. Niente. Nada. Există o varietate prea mare de lucruri și, bineînțeles, o persoană (eu) care nu se poate hotărî nici în ruptul capului asupra unui singur cadou. Nu. N-am idee. Și, deși Moș Nicolae, Crăciunul și Revelionul se apropie cu pași repezi, poate chiar mult prea repezi, ideile mele, în loc să fie atrase de mine ca de un magnet, fug încotro văd cu ochii. Drept urmare, fie ce-o fi și ce-oi găsi și cu ce-am să mă trezesc împachetat frumos într-un ambalaj de cadouri. Cu fundiță. Măcar fundița să fie farmecul cadoului. Gestul contează, nu-i așa?
Până atunci, dacă tot sunteți voi persoane de treabă, în spiritul sărbătorilor care se apropie cu pași repezi, ce-ar fi să-mi dați o mână de ajutor și să-mi oferiți idei de cadouri pentru cei dragi? Aș aprecia din adâncul sufletului meu de pișcoțel. Mulțumiri anticipate tuturor!
Da. Am devenit, cu timpul, fascinată de tainele psihologie și, recunosc, mi-ar plăcea să încep să citesc cât mai multe cărți de psihologie din care să aflu tainele psihicului și ale minții umane.
Cândva, adică acum câțiva ani, nu suportam psihologia. Și nici psihologii. Îi consideram pisălogi și îi uram efectiv cu toată ființa mea. Nu înțelegeam cum de ei, care nu au, desigur, vreo viață perfectă, pot da atât de ușor sfaturi altora despre cum să iasă din depresie, ori cum să facă ca lucrurile să meargă bine în viața lor. Nu înțelegeam cum niște oameni care nu reușesc să facă asta cu propria lor viață, îi pot îndruma pe ceilalți.
Mai apoi, stând și analizând mai îndeaproape situația, cât și psihologia în sine, am realizat că treaba nu stă chiar așa și că psihologia nu are nicio legătură cu ceea ce vedeam și credeam eu. Psihologia înseamnă cu totul altceva.
Psihologia, cu a sa denumire provenind din limba greacă, este știința care studiază comportamentul uman, împreună cu funcțiile și procesele mentale precum inteligența, percepția, memoria, sentimentele și motivările fiecărui individ în parte.
Astfel, psihologia nu are ca țintă îndrumarea omului, ci analiza lui amănunțită, astfel încât, cu un portofoliu amănunțit, psihologii și oamenii de știință, să știe cum reacționează un individ în funcție de anumiți stimuli externi și care îi vor fi reacțiile acestuia din urmă.
Tot psihologia, ca știință, are rolul de a urmări omul și din punct de vedere intelectual, dar nu neapărat ca să-i măsoare inteligența, ci ca să-i descopere pasiunile, priceperile și înclinațiile spre un anumit domeniu în parte. Iar asta se face cu ajutorul anumitor teorii ce stau la baza speciei umane, teorii pe care psihologii le-au studiat ani la rând și asupra cărora au dat un verdict în privința comportamentului și reacțiilor fiecărui invid în parte.
Psihologia reprezintă doar o analiză. Analiză pe care o poți folosi ulterior, ce-i drept, în îndrumarea individului pe drumul cel mai corespunzător. Ceea ce nu înțeleg psihologii este următorul lucru: tu, vezi; tu știi; tu ai analizat; dar eu nu pot avea aceeași viziune ca tine, căci eu nu-ți pot înțelege teoriile pe care tocmai le-ai aplicat pentru a mă defini, a mă înțelege și a-mi descoperi pasiunile; eu am nevoie de timp să înțelege cum funcționează treaba, cât și pentru a-mi descoperi singur propriile pasiuni. Psihologii nu înțeleg că nu trebuie să încerci să convingi subiectul ce și cum e bine pentru el. Trebuie doar să-l îndrumi spre înțelegere, astfel încât el să descopere singur ceea ce tu tocmai ai descoperit.
Mie nu mi-ar plăcea să citesc cărți de psihologie pentru a-i îndruma pe alții, ci pentru a mă înțelege pe mine. Pentru a-i înțelege și pe ei. Și pentru a cuoaște reacțiile lumii, în jurul meu. Pentru a putea citi dincolo de aparențe. Pentru a-i putea înțelege. Și, desigur, pentru a mă putea feri.
Mi-ar plăcea să mă cunosc mai bine. Să pot să descopăr mai ușor cine sunt cu adevărat și ce-mi place cu adevărat, fără să mă las influențată de altcineva. Mi-ar plăcea ca, făcând asta, să mă pot ajuta în propria evoluție personală mult mai ușor.
Cred că, de fapt, ăsta-i este rolul psihologiei. De a te ajuta să te descoperi tu pe tine, nu de a te descoperi alții și de a-ți spune ce și cum să faci, ori când.
Și acum probabil vă uitați la mine (adică la cuvintele de pe blogul meu), strâmbând grav din nas și întrebându-mă ce draci mai spun de data asta. Ei bine, GreenTek reprezintă energia verde (tehnologia verde). Sau cel puțin într-acolo vrea să bată. Iar, energia verde, după cum bine știm cu toții, înseamnă și economisire.
GreenTek susține și promovează corpurile de iluminat cu leduri. Iar eu, după ce am început să folosesc în toată casa becuri cu leduri, pot spune că sunt într-adevăr mult mai bune și consumă mai puțin (se vede asta în facturi și cifre de consum). Cu ce sunt mai bune? Mie personal, mi se pare că luminează mult mai bine față de becurile cu care tot omu0i obișnuit.
Și, ca să mă credeți pe cuvânt, am să vă și demonstrez că am trecut la becuri pe leduri.
Dacă mă întrebați de ce a ieșit poza ca mai sus, să știți că n-am nici cea mai vagă idee. Pur și simplu am apropiat telefonul de becul din lustră și, tadadadam, a ieșit ceea ce puteți admira mai sus. Să recunoaștem însă, este cât se poate de artistică. Am talent, de ce să nu recunoaștem, nu? Desigur, nu toată lumea trebuie să fie de acord cu mine. Dar, atâta timp cât eu cu mine suntem de acord, zic că nu mai prea contează și alte păreri.
Revenind la becurile minune, care scot poze artistice ca mai sus, sunt foarte economice. Un bec din ăsta, consumă vre 5-7W. Pe când un bec normal, consumă cam de la 40 de W în sus, pentru lustra mea, ca în cameră să fie o lumină cât de cât odihnitoare și suficientă activităților mele de cu seară. Așadar, într-o lustră cu 5 becuri, ajung la un consum sub un singur bec, care nu ar lumina suficient, într-o lustră. Economia este, așadar, cât se poate de vizibilă dacă se face un mic calcul matematic.
În plus, dacă mi se permite să aduc o astfel de remarcă, mie-mi par și mult mai drăguțe. Sunt mai mici și mai „sofisticate” (la ora asta vocabularul meu nu mă ajută să-mi aleg cele mai potrivite cuvinte). Se potrivesc mult mai bine în decor. Desigur, este o opinie pur personală și subiectivă. Voi nu aveți de ce să credeți același lucru ca mine. Eu am nebuniile mele care, uneori, trebuiesc pur și sipmplu luate ca atare și acceptate, nicidecum înțelese. E greu ca oamenii nebuni și cu multe doage lipsă, să fie înțelesi. Accept și-mi asum asta.
Ce-i drept, au un singur inconvenient. Sunt destul de scumpe. În jur de vreo 20 de lei un bec. Însă, garanția lor spune că este de vreun an de zile și, dacă vreunul din ele se strică în acest interval de timp, te duci frumos și le schimbi în locul de unde le-ai luat. În cazul meu, mă duc la Dedeman cu garanția și cutia și-mi iau alt bec, fără să mai plătesc vreun ban în plus, desigur.
În rest, trecând peste faptul că sunt destul de scumpe dar, chiar și dând atâția bani pe ele, îți scoți cheltuiala pe un an de zile și, făcând un calcul per total, ajungi la concluzia că dai mai puțini bani la curent ca înainte. Iar asta este, de fapt, ceea ce și urmărești, nu?
Iubesc viața. Iubesc viața și nu pot să înțeleg cum de alții își permit să o piardă. Eu nu-mi permit să o pierd. Nu-mi permit nici măcar să mă joc cu ea, chiar dacă ea se joacă zilnic cu mine, fără ca măcar să-mi ceară voie, ori pur și simplu să mă anunțe. Iubesc viața poate și pentru că știu ce înseamnă să fii aproape să o pierzi. Dar și alții știu ce-nseamnă să pierzi o viață, nu neapărat pe a lor. Și ei probabil și-au pierdut rude, apropiați. Au suferit. Atunci, cum pot să-și permită să-și piardă propria viață, dacă pierderea vieții altora i-a îndurerat?
Iubesc viața. Viața e tot ceea ce trebuie să ai ca să poți să fii în viață. Să te bucuri de ea și de micile fericiri care ți se întâmplă. Iubesc viața pentru că ea îmi perminte să trăiesc, să respir și să explorez lumea. Să o descopăr până în adâncurile ei, iar apoi să mă bucur de ea și împreună cu ea. Iubesc viața pentru frumusețile pe care mi le oferă zilnic. Pentru oamenii din viața mea și pentru fericirea noastră, împreună. Cu siguranță, fiecare în parte s-a bucurat de ceva măcar o dată-n viață, iar acel ceva i-a bucurat inima, sufletul și mintea. Astfel, cum poți renunța la viață, când amintirea unei fericiri te poate motiva în prinderea altei fericiri?
Aud în jurul meu, despre tot felul de accidente de-a dreptul tâmpite. Banale. Tâmpit de banale. Accidente de mașină ba din cauza unor stricăciuni nedepistate la timp, ba din cauza anumitor improvizații pentru a economisii banii dați pe piese mult prea scumpe și pe manoperele, de multe ori exagerate, ale service-urilor. Totuși, oamenii, dacă țin la cei din jurul lor, cât și la viața lor, ar trebuie, cred, să știe că există acum, pe meleagurile internetului, site-uri de pe care se pot informa cât costă anumite piese și cât de scumpe sunt într-adevăr, prin comparație cu prețurile lor de pe alte site-uri, cât și cu prețurile din magazinele de prin oraș, ori de la service-uri, precum este site-ul www.lincos.ro. Acum te poți informa. Trăiești în era asta a informației. E adevărat, circulă cu viteza luminii, dar și tu ești capabil să o prinzi așa, din zbor.
Viața e prețioasă. Atât a ta, cât și a celorlalți. Viața merită trăită. Merită simțită. Și merită dată mai departe. Nu te priva de ea și nu-i priva nici pe alții, prin greșelile tale. Ai doar grijă de ea, astfel având grijă și de cei din jurul tău. Trebuie, cred, să te prețuiești înainte pe tine, ca să-i poți prețui pe alții :).
Când spun gutuie, nu te gândești în mod normal la chestia aia mare, galbenă și care crește în Gutui?
Desigur că o faci. Orice om normal ar gândi așa. În afară de mine, desigur.
Bine, recunosc, până nu de mult timp și eu mă gândeam la o gutuie, ca cele de mai sus, atunci când mi se spunea de o gutuie. Și mi se încrețea gura, la cât de acră știu că e. Și mi se făcea poftă, desigur, căci acriturile trag la alte acrituri, corect?
Acum, când spui gutuie, nu mă mai gândesc la o gutuie. Nu mă mai pot gândi la o gutuie. Primul lucru care îmi vine în minte este: „Tu știai că există un site gutuie.ro care nu are nicio legătură cu vreo gutuie?”. Da. Există. Nu vă mint. Și, dacă nu mă credeți, puteți chiar să verificați. Un search pe Google, întrebări la prieteni prin strânga și prin dreapta. D-astea.
Gutuie.ro nu este nicidecum un site cu gutui, după cum v-am mai spus. Și nu, nici cu fructe. Și nici cu legume. Și nici cu pomi fructiferi. Și cu nimic din ce v-ar putea duce cu gândul la o gutuie. Gutuie.ro este un site în care găsiți așa: flipchart, ecusoane, bibliorafturi, instrumente de scris și alte din astea de birotică și papetărie, precum și jucării, mobilă, articole pentru bucătărie etc. Abstract, nu? Adică ce gutuie v-ar duce cu gândul la cele de mai sus? Și totuși așa ceva există. Așa că, tocmai de aceea, de când am aflat de site-ul gutuie.ro, atunci când aud prima dată de o gutuie mă duc cu gândul la site și nicidecum la faimosul și cunoscutul fruct. Nu.
Pentru mine personal, chestia asta este una dintre cele mai abstracte și mai ciudate lucruri întânlnite în mediul online, de când îl tot străbat în lung și-n lat. Până acum, am întâlnit site-uri al căror nume să aibă legătură în totalitate cu conținutul lor. Dar, dacă stai stă te gândești mai bine, astfel de site-uri, precum gutuie.ro, care nu au nicio legătură cu lucrul la care fac referire, rămân mult mai repede în atenția cititorului sau a cumpărătorului. Cel puțin, la mine așa s-a întâmplat. Dacă s-ar fi numit site-papetarie sau papetarie sau mai știu eu cum altfel, cu siguranță nu l-aș fi reținut și nu mi-aș fi adus aminte de el și în alt context decât cel strict legat de birotică și papetărie. Desigur, nu în toate cazurile este posibil să se întâmple la fel.
Acum, ca o încheiere, aș fi curioasă tu ce părere ai? Ai reține mai ușor site-uri al căror nume nu ar avea nicio legătură cu conținutul?
N-am un titlu potrivit pentru acest post. Și cred că nu o să am nici după ultimul punct al acestui text. Dar am să încerc, pe parcurs ce trag cu cleștele de inspirație, să găsesc unul.
Inspirația mea, s-a dus la vale. (Și tocmai am hodărât într-un consiliu, pe loc, eu cu mine, ca acesta din urmă să fie titlul acestei postări. I se potrivește). M-a lăsat singură, să tremur de frig într-un halat de baie. Simt că nu mai am inspirație. A început să nu-mi mai placă să scriu la comandă. A început, de fapt, să nu-mi mai placă nimic, căci nici pentru propriile mele idei, nu mai ai idei (dacă înțelegeți ce vreau să spun).
Când mi se dă o temă, inspirația mea o ia la goană și strigă tare: „NUU MAI VREAU! NU! Descurcă-te singură”. Și pleacă. Acum, spre exemplu, nici nu a mai stat să-i spun ideea articolului. A plecat dinainte să afle că tema-i a mea. Și plecată a rămas. Probabil mă urmărește și așteaptă să mă ridic de pe scaunul ăsta din fața laptopului. Atunci o să știe că am terminat și o să se-ntoarcă la mine să îmi facă capul calendar cu enșpe mii de chestii care nu-și au efectiv rostul și care nu m-ar ajuta cu nimic. Dar așa e ea… inspirația mea. Iar eu încerc să o las în pace și să o accept așa cum e. N-aș vrea să o supăr mai tare și să mă părăsească de tot. Ar fi în stare să facă asta. Și probabil dacă nu i-ar fi puțin milă de mine, m-ar părăsi chiar acum. M-ar lăsa să-mi storc creierii pe vecie pentru a pune măcar un cuvânt pe hârtie. E bună și mila asta la ceva, din câte se pare. Pe mine mă ajută deși, de obicei, nu o suport și nu o doresc în viața mea. Urăsc mila din jurul meu, atunci când ea apare. Ăsta-i însă un caz excepțional. Trebuie să accept mila ei. TREBUIE.
Aș cam încheia. Îmi pare rău de inspirația mea să o știu acum în frig, pe-afară. Se plimbă cam de mult și, dacă acum stă și mă pândește, probabil stă în același loc. Nici măcar nu se mișcă să se mai încălzească. Vrea să se întoarcă la mine. Probabil nu-i chiar atât de scorpie și ține și ea la mine la fel de mult cum țin și eu. Cu siguranță ține la mine și nu e vorba doar de milă. Altfel, poate într-o zi chiar ar fi plecat și nu s-ar mai fi întors veci pururi, corect?
Mă duc. Mă duc să-mi chem inspirația înapoi, în casă.
V-am spus că am avut cândva un ceas mecanic-automatic? Cred că v-am mai spus, cu siguranță. Ei bine, ceasul acela l-am pierdut în ziua când făceam 17 ani. Era tare drăguțel. Mic, argintiu și nu mă stresa niciodată cu schimbatul bateriei (că n-avea), cu fixatul orei în caz că ceasul stătea pe loc (că se fixa singură), plus că îmi arăta ziua. Și luna. Și punctele, cât și limbile ceasului, erau fosforescente. Era un ceas simpatic foc. Îmi plăcea, iar acum, la 3 ani de atunci, încă îi mai duc dorul. Și am mereu moemente melancolice în care îmi amintesc și de el. Doar nu mă lăsa niciodată să întârzii undeva și nici să pot băga vreo scuză.
După ce am pierdut minunăția aceea de ceas, tata nu s-a mai încumetat să-mi cumpere unul la fel de scump (era ceas elvețian), așa că mi-a luat unu pe quartz și mult mai ieftin cu care, sinceră să fiu, nu mă împac deloc. Dar absolut deloc. I se duce bateria când îți e lumea mai dragă. Se blochează indicatorul zilei, iar eu mă iau după el de obicei. Când nu a mers, nici măcar nu știam ce zi este. Și aveam impresia că e marți, când era joi toată ziua. Trăiam, practic, în trecut. Și mă simțeam incompletă fără ceasul meu de toate zilele, chiar dacă nu-l agreez eu prea tare. Și tind să cred că sentimentu ăsta-i reciproc. (da.. știu.. un ceas nu are sentimente… dar ceasul meu e special!!!)
De curând însă, din pură întâmplare, am dat peste reduceri ceasuri. Și-am găsit un ceas exact cum am vrut eu, căci la ei pe site au posibilitatea de a-ți alege ceasul potrivit ție, în funcție de diferite criterii. Singurul lucru care nu-mi place la el, este culoarea prea aurie. Nu-i tocmai pe gustul meu. În rest, are toate calitățile care m-ar face să cumpăr în secunda doi un ceas și anume: este mecanic-automatic are geamul din cristal mineral, carcasa din oțel inoxidabil, la fel ca și brățara de altfel, închidere de tip fluture, în plus este rezistent la apă și se poate personaliza. Inspirație să ai, că restul vine automat de la sine.
Și, dacă vă întrebați cumva cum arată ceasul, ei bine am să vă las o poză cu el mai jos. Cu siguranță o să vă placă (și, poate nu o să fiu singura nebună căreia nu-i place culoarea, dar modelul i se pare chiar drăguț). Dacă tot îl pot personaliza, sper să-l fac argintiu.
Acum, dacă eu v-am spus care este accesoriul meu de preț și de care nu mă despart, sunt curioasă în a afla care este al vostru. Deci?
Se vorbește mult despre asta. Foarte mult. Chiar mult prea mult. Așa că, dacă tot se vorbește, eu de ce nu aș face asta? De ce nu aș vorbi și eu? Cu toții suntem buni la datul cu părerea, la aruncatul cu injurii, la judecat și la dat verdicte. Având în vedere cele anterior spuse, îmi permit și eu să-mi dau cu părerea fără a judeca și a da vreun verdict, ori folosind injurii.
Articolul ăsta se vrea unul în care să se spună o părere și, dacă se poate, de pe urma căruia să primească lămuriri la întrebările „De ce?”.
Totuși, nu v-am spus despre ce este vorba și despre ce naiba am aberat în rândurile de mai sus. Este vorba despre videochat. Iar, dacă nu știți exact ce e, puteți afla de pe pagina black studio, deși cred că toată lumea știe ce este videochat-ul.
După cum spuneam, nu judec pe nimeni care ajunge să recurgă la astfel de modalități de a câștiga banii, dar nici nu aprob această meserie din punct de vedere moral. Consider că moralitatea ar trebui să rămână în picioare atunci când ne alegem un job. Totuși, aș vrea să punctez, pentru cei care cred că-i un job ușor, că job-ul acesta implică multe dificultăți tinerelor și niciuneia nu-i este ușor să ducă la bun sfârșit munca asta. Cu siguranță, în sufletul fiecăreia se regăsește o amărăciune, o problemă a cărei soluționare nu o vede decât prin acest mod, acest job foarte bine plătit ce-i drept.
Mă întreb de ce ai alege asta? De ce nu ai alege altceva? La ce ar trebui să se ajungă, din punct de vedere psihologic, pentru a te preta la o astfel de viață? Care ar trebui să-ți fie suferința? Sau care ar trebui să-ți fie nevoile? Care ar trebui să-ți fie interesele? Nu știu dacă voi fi lămurită de cineva, căci în primul rând ar trebui să mă lămuresc eu pe mine. Să ajung eu la o concluzie și la argumente care să nu se mai bată cap în cap și care să fie ori pro, ori contra. Momentan sunt argumente care se împart în ambele tabere, pentru că îi înțeleg și nu îi înțeleg în același timp pe cei care aleg să facă asta. Să zicem că la nivelul meu de înțelegere al subiectului de față, se dă o bătălie pe viață și pe moarte în încercarea de a nu condamna nici măcar o clipă pe nimeni, căci fiecare își are în propriul suflet adevăratele motive pentru care face fiecare lucru în parte.
Și, dacă mă întrebați de ce am ales eu să scriu un astfel de articol, să știți că răspunsul este simplu: încerc să mă lămuresc eu pe mine, iar această scriere, este un exercițiu psihologic de a găsi un răspuns.
Știți că v-am tot povestit că se vor a fi făcute enșpe miliarde de schimbări prin casă. De la văruitul pereților, până la schimbatul mobilei și parchetului, schimbatul ușilor și alte cele. Ei bine, dacă v-am mai povestit eu de astea, cred că am omis faptul că pe la mine se vor mult mai multe schimbări. Spre exemplu, tata vrea să-și pună panouri solare pentru a face economii vizibile în bugetul alocat cheltuielilor pentru facturi. Iar eu vreau încălzire în pardoseală, că na… parcă nu m-aș supăra să vină căldura de la picioare. Partea proastă ar fi cu defectatul sistemului de încălzire, că te apuci neică la scos parchet și asta parcă nu-mi mai surâde așa de tare.
Acuma, dacă știm fiecare ce vrea și cum vrea, iar eu nu sunt chiar așa de hotărâtă, ne căutăm și un loc mulțumitor de unde să le luăm. Așa că ne-am pus pe căutat pe net, că doar aici găsești tot ce vrei și ce nu vrei, la prețuri accesibile și convenabile oricărui tip de cumpărător, din orice categorie socială. Sau aproape din orice categorie socială. Încă n-am ajuns la nivelul ăla în țara noastră încât să-și permită orice om, din orice categorie socială, să-și cumpere ce are nevoie. Mai avem ceva de tras, de muncit și de luptat. Bătălia însă nu-i pierdută, iar asta-i cel mai important, corect?
Revenind la oile și căutările noastre cele de toate zilele, i-am găsit pe cei de la Shop Einstal Romania care să ne ajute cu ambele necesități, găsind la ei la prețuri destul de rezonabile atât sisteme de încălzire sub pardoseală, cât și diferite panouri solare, în funcție de ceea ce vrea taică-miu și de scopurile în care acestea vor fi folosite.
Cred că v-am mai spus, iar dacă nu v-am mai spus, nu-i nicio problemă, vă spun acum că mie mi se pare un lucru absolut genial că putem să facem tot felul de studii de piață cu ajutorul internetului, atât din punct de vedere al prețurile, cât și al calității, dar mai ales al părerii celorlalți prin feedback-ul lăsat în urma achiziționării unui produs. Personal, eu am mult mai mare încredere în achiziționarea produselor de pe diverse site-uri de pe internet, după un studiu de piață destul de amănunțit, prin compararea prețurilor și atenta urmărire a comentariilor și recomandărilor atât pro, cât și contra, ale celorlalți cumpărători. Iar când de pe un site se vând zeci, sau poate sute de lucruri zilnic, este cât se poate de clar că nu poate fi unul lipsit de încredere. Totuși, analiza noatră asupra produselor oferite trebuie făcută destul de amănunțit căci, vorba românului, după ce te-ai ars o dată sufli și-n iaurt.
Tu ai încredere în cumpărăturile făcute de pe internet?
Am descoperit foodpanda.ro, într-o seară, în timp ce navigam eu așa aiurea pe net, neștiind ce căutam. Adică de obicei când stau pe net nu prea știu eu ce caut și pe unde navighez. Cert e că de data asta am dat peste trăsnaia de mai sus. Și, pentru că ursulețul ăla panda de îl au la logo mi-a făcut cu ochiul într-una, până am cedat efectiv, am zăbovit minute în șir pe site-ul lor. Și m-am uitat și-am inspectat mai ceva ca ăia de la DNA, până am ajuns la concluzia: Băi, conceptul ăsta chiar merită și este într-adevăr fain!
Și, în caz că nu ați intrat deja pe site și nu știți despre ce-i vorba, am să încerc să vă spun în câteva cuvinte. Deci, ei sunt un fel de curierat de mâncare. Dar nu doar că sunt un curierat ci, mai mult decât atât, la ei poți găsi aproape orice mâncare, din orice tip de restaurant și tipic oricărui colț din lumea asta mare. Nu cred că ai înțeles prea bine ce am vrut să-ți spun, așa că am să continui cu explicațiile. Sau cu explicația explicației anterioare. Mai pe înțelesul tuturor, treaba stă cam așa: intri la ei pe site, le spui unde stai și apoi îți comanzi mâncarea pe care o vrei, fie că ai poftă de ceva din zona asiatică, japoneză, mediteraneană, sau preparate cu specific românești. Tu le spui ce vrei, iar ei îți pun la dispoziție o serie de restaurante și de meniuri, de nici nu știi de unde să alegi și ce să mai și mănânci. Simplu, nu?
Personal, eu întotdeauna mi-am dorit un loc în care să le găsesc pe toate. Frumos, simplu, dar complex în același timp și foarte bine organizat. Iar foodpanda.ro este exact ceea ce mi-am dorit. Locul acela care să aibă toate mâncărurile posibile și imposibile și, mai ales, care să mi le aducă și acasă. Ursulețule panda, tare de ispravă mai ești!
Acum, dacă v-am făcut destul de curioși, să știți că cei de la foodpanda au și o pagină de Facebook, unde le puteți da un like și îi puteți urmări desigur. Momentan au câte un concurs, în fiecare zi, pe pagina lor de Facebook FoodPanda, până vineri. Cel de astăzi s-a încheiat la orele 20:00, dar va mai începe unul mâine și altul vineri. Vă invit să participați cu plăcere, căci premiile constă în niște vouchere pe care, sincer vă spun, e chiar păcat să le pierdeți.
Ce nu-mi place la ei, căci am găsit și un lucru care să nu-mi placă, pentru că ori suntem cârcotași adevărați, ori nu mai suntem, este faptul că nu au „punct de lucru” și în Târgu-Jiu. De serviciile lor pot beneficia doar ce-i din București, Arad, Brașov, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, galați, Iași, Oradea, Ploiești, Sibiu și Timișoara. Măi oameni buni, e păcat, sincer vă spun, e păcat să n-aveți un FoodPanda în fiecare reședință de județ a țării. Eu vă aștept și pe meleaguri gorjenești! E frumos tare și la noi.
Astăzi scriu de dimineață. Și am ajuns la concluzia că-mi place mai mult să scriu de dimineață. Am parcă restul zilei neocupată de gândul: „ce să abordez în articolul de azi”, până seara târziu când mă apuc, într-un final, să scriu. Și cred că ăsta-i avantajul bloggingului: scrii constant, dar scrii când vrei, fără să te oblige în vreun fel ceva, sau cineva, să scrii la o anumită oră.
În dimineața asta m-am trezit cu gândul de a face o introducere aparte, iar drept dovadă stă chiar introducerea de mai sus, ca mai apoi să continui cu celălalt gând al meu și anume de a scrie despre animale. Nu se prea leagă cele două, nu? Ei bine, mintea mea trezită de dimineață este de altă părere, după cum de altfel se și vede.
Se spune că animalele sunt mai bune ca oamenii. Au sufletul mai curat. Nu judecă. Nu condamnă. Nu ceartă. Suferă în tăcere și îi sunt cel mai bun prieten al omului. Desigur, au și ele momentele lor de revoltă, ca orice ființă vie. Însă cazurile sunt drastic mai mici decât la oameni. Oamenii gândesc prea mult. Mai mult decât animalele. Aruncă cuvinte aiurea. Jignesc. Judecă. Condamnă. Și asta fără să înțeleagă cu adevărat motivul pentru care o fac. Tocmai de aceea, uneori, animalele sunt superioare omului. Ele nu pot arunca cuvinte supărătoare, care să rănească sentimentele celuilalt. Ele cel mult scot un sunet trist. Și cam atât.
Nu de mult am avut un câine pe nume Negrilă. Și nu, nu era nicidecum negru. Era alb-gri cu pete negre. Un ciobănesc mioritic care, în două picioare, trecea ușor de 2m înălțime. Câinele ăla m-a iubit. Ar fi fost în stare să aline orice suferință și să-mi șteargă orice lacrimă. Și asta nu mângâindu-mă. Ci doar stând acolo lângă mine. Uitându-se cu ochii lui mari și plini de dragoste, la mine. Luându-mă în brațe căci, uneori, știa să îmbrățișeze mai bine și mai frumos decât un om.
Odată, pe vremea când eu eram într-o operație. El s-a urcat pe o mașină în curte și a început să urle. Bunicu meu n-a mai suportat urletele lui și a plecat de-acasă. M-a bucurat fericirea lui când m-am întors. Era dulce și iubitor. Și spun era, pentru că nu mai e. A murit de bătrânețe și cred că și de boală. Nu-i mai era bine în ultimul timp, iar în orașul meu nu sunt clinici veterinare cum sunt în alte orașe mai mari. Așa că am încercat să-l vindecăm cum am știut mai bine. Și cum ne-am priceput. Și după indicațiile vecinului veterinar.
Cred că tărie că, în fiecare oraș, ar trebui să existe clinici cu personal precum www.fanvet.ro. Oamenii de acolo se vede că iubesc animalele și știu exact cum să le trateze. Cum să aibă grijă de ele. Și dacă oamenii merită îngrijiri medicale, cu tot cu răutatea lor, animalele de ce nu ar merita pentru sufletul bun pe care îl au? Ele de ce să nu aibă parte de tratamente? De alinarea suferinței? Ele de ce nu ar merita să trăiască mai mult și să învingă boala? Și ele fac parte din lumea noastră și de pe Pământul ăsta. Trăim împreună. Și, dacă Pământul și Universul ne suportă pe toți, noi de ce nu am putea suporta și îngriji niște animale mai bune ca noi?
Să-ți depășești limitele, zilnic, e un lucru bun. Înseamnă că încerci să ieși din zona ta de confort cu care ești obișnuit. Încerci să te auto-depășești. Iar asta este excelent. Cred că oamenii au obligația de a-și întrece limitele mereu, pentru a putea lăsa ceva în urma lor.
Cum să-ți întreci limitele? Exersând? Nu știu… îți place să citești? Citește zilnic cât poți de mult și încearcă să depășești măcar cu o pagină numărul paginilor citite ieri. Îți place să gătești? Gătește zilnic și creează noi rețete, noi gusturi pentru cei din jurul tău. Revoluționează gastronomia. Iar astea sunt doar două exemple.
Eu, de când eram mai mică, îmi plăcea să-mi depășesc propriile limite și, așa se făcea că aveam o agendă în care treceam numărul paginilor citite în acea zi. Iar în ziua următoare încercam să citesc cel puțin cu o pagină mai mult. Îmi plăcea să fac asta. Și încă îmi mai place. Doar că timpul nu-mi mai permite să citesc zilnic la fel de mult ca în copilărie. Se mai vor și alte activități în programul meu, din păcate, sau din fericire. Nici nu știu exact.
Să-ți depășești limitele înseamnă să te perfecționezi pe zi ce trece. Să evoluezi tu, ca persoană, ca om, pe toate planurile dorite de tine: social, economic, emoțional, cultural etc. Iar să îți dorești să te perfecționezi pe tine, să evoluezi, e un pas spre a-i convinge și pe cei din jurul tău să facă la fel. Și uite așa, lume ar avea o șansă spre o evoluție benefică întregii omeniri, cred și sper că raționamentul este unul cât se poate de corect.
Imagine creație proprie
Totuși, eu nu sunt chiar în măsură să vorbesc despre depășirea limitelor, căci în afara acestor cuvinte pe blog, existenței mele pe Pământ și încercarea de a mă afirma, n-am prea lăsat ceva în urma mea. Însă știu o persoană potrivită, căci pe 23 octombrie 2014, la Stejarii Country Club, se organizează conferinţa inovativă de leadership #BusinessOdyssey din seria Enlightening 3.0, eveniment din portofoliul Conference Arena. Invitat este Felix Baumgartner, singurul om care a sărit de la 39 de kilometri înălţime şi a atins viteza sunetului în cădere. El este cu siguranță omul capabil de a vă vorbi despre depășirea limitelor în termeni cât mai concreți și cât mai convingători.
Și voi, dragii mei cititori, dacă vreți să participați la conferința pe care v-am amintit-o mai sus, vă invit să participați la concursul lui Cristi, la el de pe blog, aici. El oferă o invitație la conferință, în valoare de 414 Euro+TVA. Așa că ce mai aștepți? Participă la concursul lui Cristi și câștigă invitația! Fii prezent la eveniment. E mult prea fain și mult prea tare!
Mereu am spus asta. Și o susțin în continuare cu toată tăria mea. Originalitatea înseamnă, în majoritatea cazurilor, calitate. Iar asta am învățat-o de la tatăl meu. Datorită lui voi încerca mereu să fiu eu însămi originală și să caut originalul peste tot. Nu cred că mă va contrazice cineva. Dar, ca să înțelegeți mai bine ceea ce vreau să spun, m-am hotărât să înșir și rândurile de mai jos, ele având scopul conștientizării cititorilor mei.
În rândurile acestui articol voi aduce mașinile și piesele de schimb de pe mașini și pentru mașini.
Am văzut că din ce în ce mai multe persoane înclină spre piesele second-hand, sau pe piesele cele mai ieftine, iar ulterior se așteaptă ca acestea să nu țină neapărat o viață, ci chiar două, sau, de ce nu, chiar trei. Să zicem că asta nu este totuși neapărat atât de grav.
Mai grav decât cele amintite în paragraful anterior, este următorul lucru: faptul că și mai multe persoane înclină spre improvizații. Spre a lua două piese, a le lega cu sârmă și a le pune pe mașină. Asta-i o prostie. De ce? Pentru că pe lângă faptul că nu e calitativ, îți trage marele bilet câștigător spre moarte. Mașina aia nu e sigură. Iar asta ar trebui să știi, dragul meu șofer. Iar dacă nu-ți pasă de viața ta și nu te interesează în mod special dacă ți-o pui în pericol sau nu, ar trebui măcar să faci în așa fel încât să nu o pui în pericol pe a altora. Ei n-au, cu siguranță, nicio vină pentru prostia ta.
Ca mașina să meargă OK și ca piesele recent montate să țină cât mai mult, poate chiar și o viață dacă mașina este îngrijită și se merge frumos cu ea, desigur, exceptând schimburile la intervale regulate de timp care trebuiesc făcute, mașina are nevoie de piesele ei originale, chiar dacă sunt mai scumpe. Însă calitatea este scumpă. Și pentru asta am să vă dau un exemplu, mai jos.
Eu iau un material. Îl fac piesă într-o oră. Fără șlefuire, fără un proiect atent gândit înainte, fără să-l șlefuiesc, fără să-l taie în unghi perfect. Meșteresc acolo, cum pot și cum îmi vine. Produsul meu final costă până în 100 RON. Tu, ești o firmă respectabilă. Ai proiectanți angajați pentru fiecare categorie de piese auto. Le șlefuiești, le tai în unghi perfect, le faci probe și le treci printr-o grămadă de teste. Iar abia apoi le scoți pe piață. Nu ți se pare oarecum normal ca piesa ta să fie câteva milioane? Oamenii tăi costă: de la proiectanți, până la cei care au făcut ultima șlefuire și ultimul test. Plus profitul tău, ca firmă.
Așadar, dragul meu cititor, calitatea și siguranța costă. Și costă destul, căci, până la urmă, fiecare trebuie să trăiască. Inclusiv femeia de servici, dar și patronul firmei respective împreună cu angajații lui.
Din fericire, din ce în ce mai multe magazine de piese auto, împreună cu service-uri auto și mecanicii auto, promovează piesele originale pe mașini și nu cele improvizate ori second-hand. Dintre ei fac parte și cei de la Stoauto, cât și eu cu tata, căci suntem șocați de numărul mare de clienți care au venit și vin în service cu tot felul de improvizații, gen sârmulițe pe la motor, ori pe la radiator sau pe mai știu eu unde.
Să-mi trag palme dacă știam că există așa ceva. Am fost total surprinsă când am auzit de existența unor astfel de lenjerii 3D. Și, dacă eu sunt înapoiată și chestia asta cu lenjeriile de pat 3D au apărut de ceva timp pe piață, vă rog frumos să mă trageți de mânecă și să-mi spuneți: „Aloo, fetița, nu mai fii tu așa uimită, că astea-s apărute de când lumea.”. Iar eu pe cuvântul meu că nu mă supăr. Încep să mă simt doar bătrână.
Însă, cum eu m-am simțit neștiutoare, am crezu că mai sunt și alții care se încadrează în aceeași categorie cu mine, astfel hotărându-mă să vă împărtășesc și vouă noua mea descoperire. Și pe bune că mă simt precum Cristofor Columb atunci când a descoperit America, Lumea Nouă din Vest, sau din Est, dacă vrei să te întorci cu spatele și să privești în direcția opusă.
Pfff. La naiba. Știți, tocmai acum mi-am dat seama că ziua mea numai ce s-a dus așa, la vale, pe apele Jiului, de luni. Că dacă știam eu încă de pe atunci de existența acestor lenjerii de pat 3D, pe cuvântul meu că asta ceream să primesc cadou de ziua mea. Și ca să vedeți că vorbesc pe bune, am să vă arăt și un model.
Acum, sincer vă spun, îmi pare rău că voi nu aveți un calculator cu display 3D, ori un televizor 3D și nu puteți vedea lenjeria de pat de mai sus în 3D, așa ca mine. Bine. Recunosc. Nici eu nu am așa ceva. Dar îmi imaginez! Se pune și asta, nu? Adică, imaginația mea bogată, zic.
Observ, de aici din colțul meu de cameră, că lumea evoluează cu pași repezi. Și, așa înapoiată cum sunt eu uneori, mă întreb unde vrea să ajungă și de ce se grăbește așa de tare să ajungă acolo. Adică, înțeleg, televizoare 3D, calculatoare cu ecran 3D, cărți poștale(de pe vremea bunicii) 3D, dar lenjerii de pat 3D? Hai că asta, acum de moment, mi se pare chiar foarte tare. Iar eu personal o să-mi achiziționez, că tot zic că-mi redecorez camera, pentru noul meu pat, o astfel de lenjerie. Fix ca aia de mai sus. E genială.
Acum, așa, ca să mă lămuriți și pe mine și să mă scăpați de frământarea asta: Voi știați de existența lenjeriilor de pat 3D? Și cum vi se par? Eu deja sunt înnebunită de-a dreptul după ele.
Știu. Pare o întrebare prostească. Dar mai sunt și oameni ca mine, nu mereu puși la punct cu informația și nu mereu cu un nivel de cultură ridicat. Totuși, oameni care își pun întrebări, pentru că eu mereu îmi pun întrebări, cu scopul de a găsi un răspuns, de a mă documenta și de a afla. M-am întrebat mereu de ce e așa și nu invers, ori ce înseamnă anumite chestii, ce reprezintă, cu ce scop sunt acolo. Bla bla bla-uri din astea de grădiniță, pe care le am însă și la ora actuală.
Până nu cu mult timp în urmă, nu știam ce înseamnă mai exact studiile geotehnice. Aveam, intuitiv, habar. Dar concret, recunosc pe cuvânt, nu. Și, implicit, nu știam nici ce se face mai exact într-un laborator geotehnic. Dar mi-am pus întrebări, am căutat, că doar Google îi mare și plin de tot ceea ce vrei și ce nu vrei, până când am găsit răspunsuri mulțumitoare și pe înțelesul meu, de neștiutoare și afonă, ca să o spun pe-a dreaptă, în domeniul ăsta.
Și ca să vedeți că mi-am făcut temele așa cum trebuie, am să vă spun și vouă ce-am aflat și ce înseamnă studiile astea geotehnice. Ei bine, ele sunt realizate atent, în detaliu, pentru avizul de construcție a unei clădiri, oferind monitorizare geotehnica, avize geotehnice și operațiuni de pnetrometrie dinamică ușoară, dinamică medie, dinamică grea și dinamică foarte grea. Pe lângă asta, specialiștii în studii geotehnice, realizează și studii hidrogeologice și execuție de foraje pentru puțuri de apă, dotându-le și cu cele necesare pentru a putea fi puse în folosință.
Pentru ce sunt bune? Pentru siguranța locului în care sunt construite clădirile. Desigur, este într-adevăr nevoie de un studiu geotehnic amănunțit și de calitate. De fapt, în orice este nevoie de calitate și de precizie pin timp dedicat unui lucru, studiu, sau orice ar fi el. Păcat însă că majoritatea au uitat ce înseamnă munca de calitate și pasiunea de a face un anumit lucru. Pasiunea dedicată unei anumite meserii, cum se dedicau pe timpuri meseriei lor tâmplarii, mecanicii și meșterii de toate soiurile.
Revenind la începutul articolului meu, consider că ar trebui mereu să ne punem întrebări. Să aflăm lucruri noi. Să cunoaștem. Să cercetăm prin propriile forțe, căci prin cercetare s-au făcut marile descoperiri de care noi ne bucurăm chiar și după sute sau chiar mii de ani, nu? Plus că, prin cercetarea și dobândirea de noi cunoștințe în mod constant și continuu, ne dezvoltăm pe noi înșine și ne mărim capacitatea intelectuală a creierului. Și asta nu o spun eu, ci marii cercetători și studiile lor din domeniu.
În era asta, în era tehnologiei și în care timpul zboară atât de repede că nici măcar nu ești conștient de când a trecut pe lângă tine, consider că ar trebui mereu să fim puși la punct cu informațiile, cu noile tendințe. Cu tot ceea ce ne înconjoară, de fapt și de drept. Pentru ca acest fapt să se întâmple însă, cred cu tărie că este nevoie de un gram de dorință și de efort. Lucrurile nu se întâmplă bătând din palme și nici nu cad din cer.
Da. Viața fără sănătate, ar fi cea mai mar neșansă la viață, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Tocmai de aceea, eu sunt mulțumită și fericită pentru toate momentele mele sănătoase, căci fără existența lor în viața mea, nu aș fi putut să ac multe lucruri. Nu aș fi putut să învăț poate să merg pe bicicletă, ori să schiez. Poate nu iubeam nici muntele, căci nu-l cunoșteam decât din poze. Poate nu iubeam natura. Ori poate nu iubeam nimic. Și asta nu că nu aș fi vrut, ci pentru că nu aș fi putut, căci atunci când viața ta e lipsită de sănătate, de la început până la sfârșit, nu poți decât să o urăști și să-ți dorești o cu totul alta. Să te întrebi poate unde ai greșit și să începi să crezi în păcatele vieții anterioare, ori în blestemele celorlalți.
Te chinui cu tot felul de suplimente, ba pentru imunitate, gen Septilin, ba pentru o bună circulație, ba pentru nu mai știu ce, când tot ceea ce ai avea nevoie pentru o viață cât mai normală și cât mi plăcută, sunt alimentele obținute pe cale naturală: fructele și legumele.
Sinceră să fiu, eu mă bucur pentru momentele mele de sănătate, căci da, au fost mai multe. Nu a fost o sănătate continuă, ci întreruptă. Dar să fii sănătos continuu, e de-a dreptul imposibil. Omul se mai și îmbolnăvește. Important este să fie una din acele boli minore, de care treci repede cu niște medicamente ușoare și când nu ai nevoie de spitalizări, operații, recuperări. Să fiu sănătoasă, atunci când am fost, a însemnat să învăț să iubesc viața și sportul.
Nu mi-aș putea imagina viața fără sănătate deloc. Dar atunci când mi s-a scurs printre degete, am considerat mereu că viața fără ea este de-a dreptul un adevărat calvar. Atunci pare că nu mai iubesc nimic… și totuși iubesc cu disperare totul, căci încerci să te agăți de orice firicel de speranță. Și să-l iubești. Adori. Dorești.
Sunt curioasă ce înseamnă pentru voi să fii sănătos, cât și ce înseamnă viața fără sănătate. Drept răsplată, puteți câștiga un voucher în valoare de 50 de euro. Cu el vă puteți cumpăra produse de pe Himalaya Herbal Healthcare.
Cred că v-am mai spus și povestit eu despre faptul cum camera mea cere a fi redecorată. Pereți schimbați. Mobilă schimbată. Totul schimbat.
Ei bine dacă pe atunci reușisem totuși să mă hotărăsc la nuanțele de culori, dar nu și la mobilă, vreau să vă spun că acum m-am reorientat și vreau tapet. Și m-am hotărât șa mobilă. Stil clasic. Iar pentru asta trebuie să le mulțumesc celor de la Dedeman și modelului lor. Păcat că era de proastă calitate mobila aia. Dar mi-a plăcut mult de tot modelul. Și mi-a plăcut mult de tot. Adică a fost singurul tip de mobilă de dormitor în care m-am simțit bine.
Revenind titlul acestui articol, la scaunul meu de la birou, acum stricat, vreau să vă spun că eu sunt aproape sigură că este vorba de o conspirație a Universului împotriva nehotărârii mele asupra redecorărilor pe care tot spun de atâta timp că am să le fac. Cu scaunul meu stricat, Universul bănuiesc că este de părere că voi lua atitudine și îmi voi duce la final redecorarea camerei. Sincer, se înșeală. Am totuși ceva dubii în redecorarea totală a camerei privind tapetul (îmi plac multe tipuri), dar m-am hotărât în privința camerei. Am găsit un tip de scaun, pe mobcenter.ro. Și se potrivește perfect cu tipul de mobilă pe care îl vreau pentru camera mea, cât și cu biroul, căci acesta din urmă este de tip clasic, vechi de prin 1900 toamnă. L-am primit cadou și nu aș renunța niciodată la el.
Acesta ar fi primul model care mi-a plăcut enorm de mult. Dar, uitându-mă acum, la ei pe site, să vi-l arăt și vouă, am mai găsit unul. Și acesta este interesant. Dar pare a fi un model de tipul clasicului mai nou, dacă înțelegeți ce vreau să zic. Iar, dacă nu mă înțelegeți, am să vă arăt o poză.
Și dacă vă întrebați care dintre cele două îmi place mai mult și pe care l-aș alege, am să vă spun că nu am nici cea mai vagă idee în această privință. Doar știți că stau foarte prost la capitolul hotărâre. Nu le am cu d-astea. N-am fost la lecția asta când eram mică. Am lipsit. Și nu este absolut deloc vina mea. Este vina mamei că nu m-a obligat să merg la cursurile de hotărâre. Acum trebuie să mă suporte fix așa cum sunt, că doar sunt odrasla ei, nu? Știți voi.. pe principiul: tu m-ai făcut.. tu să mă suporți. Și să știți că mă suportă așa cum sunt eu. Și, spre surprinderea mea, chiar mă suportă.
Sper totuși, ca în viitorul apropiat să mă hotărăsc. Să mă decid. Și să-mi redecorez toată camera. În stilul în care-mi place. Apropo, chiar și tapetul este în stil clasic. Dar lui am uitat să-i fac poză ca să vi-l pot arăta. Dacă am să mă mai duc prin Dedeman, cu siguranță am să-i fac o poză. Asta dacă mai este expus pe acolo.
Iar acum, ca să nu mă mai tot lungesc cu atâtea cuvinte, am să închei aici cu nehotărârea mea. Cu siguranță am să mai revin cu ea pe aici. Adică cu nehotărârea. Doar face parte din mine, nu?
Bună din nou, dragul meu cititor. Acesta este un articol ce are de gând să tragă un de semnal de alarmă asupra bloggerilor care scriu și care ar trebui să-și respecte cititorii, cât și timpul lor pierdut pe meleagurile fiecăruia în parte, prin simplul fapt că doar au citit, ori au lăsat și un gând prin comentariile lor.
Citesc destule bloguri. Nu constant, recunosc. Nu sunt genul de om care să intre zilnic pe anumite bloguri și să le citească. Sunt genul de om care le citește din când în când, atunci când găsește vreun articol interesant promovat pe Facebook, sau când primește vreun articol care i se pare interesant pe mail, căci sunt abonată la majoritatea blogurilor pe care am intrat să le citesc și mi-au plăcut.
Tot citind bloguri însă, am fost și încă sunt profund dezamăgită de atitudinea anumitor bloggeri în privința cititorilor care le comentează. Sunt de părere că fiecare cititor merită atenția ta, a celui care scrii. Iar atunci când el îți comentează, fie că ai inspirație sau nu, merită un răspuns înapoi, fie el doar și unul de mulțumire pentru cuvintele așternute în urma articolului tău.
Consider că cititorul merită să i se acorde atenție. Fiecare comentariu în parte merită răspunsul lui, nu răspunsuri colective, căci comentariile nu au fost create colectiv. Spun asta pentru că am văzut și bloggeri care răspund colectiv. Știu. Măcar au răspuns. Însă drept ar fi răspunsul parte în parte.
De ce spun eu toate astea? În primul rând, pentru ca cititorul să se simtă bine prin generarea unei discuții cu el prin prisma articolului tău. Iar în al doilea rând pentru că alți cititori caută generarea discuțiilor articolului. Vor să vadă părerea ta și în funcție de părerea celorlalți. Sunt curioși. Respectul însă față de timpul acordat citirii articolului și comentării în cadrul acestuia de către cititor, rămâne pe primul loc. Și va rămâne așa, pentru mine, mereu.
Recent am vorbit cu cineva care scrie extraordinar de frumos poezie și proză, dar care mi-a spus că refuză să-și facă blog din simplul fapt că pentru el blogosfera nu este ceea ce vrea să pară. Nu este acea comunitate frumoasă, unită, care își distribuie frumos opiniile, criticile constructive, părerile de bine. Și la vorbele lui, mi-am dat seama că are dreptate. Blogosfera este prea puțin presărată de oameni frumoși, care ajută la dezvoltarea ei. În rest, cei care fac parte din ea se mănâncă între ei, se invidiază unii pe alții din cauza concursurilor câștigate, ori pierdute, se urăsc, se înjură, se bălăcăresc. Și uneori asta e mai rău decât ceea ce vedem la TV.
Și știu că probabil vă întrebați ce legătură are paragraful de mai sus, cu răspunsul la comentarii. Păi are! Răspunzând la comentarii, tratându-ne frumos cititorii, cred că o să reușim să mai schimbăm fața blogosferei. Să o curățăm de mizeria văzută de alții, existentă de altfel. Să prezentăm, în fața tuturor, blogosfera așa cum ar trebui să fie ea. Frumoasă. Plină de bloggeri care se respectă între ei. Se ajută. Se sprijină.
Nu o să am multe cuvinte. De data asta le-am lăsat undeva în vârf de munte în astea două zile care tocmai au trecut. Dar despre weekend-ul acesta am să vă povestesc mai multe mâine. Astăzi vreau să vă vorbesc despre altceva.
Am încercat și aseară să postez, dar cum netul meu de pe stick-ul celor de la Digi a refuzat efectiv să meargă, am renunțat. Drept urmare postez astăzi despre un proiect blogosferic tare interesant.
Nu cu foarte mult timp în urmă, am fost contactată de o bloggeriță(Aniela Deby) și m-a întrebat dacă vreau să fac parte din proiect. Mi-a spus pe scrut despre ce este vorba și am acceptat, desigur. Adică, de fapt, cum era să nu fi acceptat?
Ca să înțelegeți însă despre ce vorbesc am să vă spun și vouă despre ce este, pe scurt, proiectul. Ei bine, datoria mea este ca un an de zile să țin un link către Tipo Media(cei pe care îi puteți găsi în partea dreaptă, la secțiunea „Interesant”, sub denumirea de „Personalizare tricouri”). Ce primesc în schimb? Ar fi trebuit să primesc 300 de cărți de vizită, cartonate, în valoare de 100 și ceva de lei. Dar am ales cărțile de vizită cele mai calitative și cele mai de efect, din plastic transparent, cu un model simplu. Dar fiind faptul că sunt mult mai scumpe, am primit doar 100 de cărți de vizită în valoare de 200 și ceva de lei.
Am vrut un model simplu și de efect. Lucrurile simple îmi par mereu de efect.
Hai că vă place și vouă. Doar le-a plăcut tuturor. Și, ca să-mi laud și de această dată prietenul, partea aia cu „Blogging” și pana colorată este opera și meritul lui.
Din acest proiect fac parte peste 70 de bloggeri. Dacă vrei și tu să faci parte, eu te invit să o contactezi pe Aniela Deby, pe Facebook și să-i spui că-ți dorești și tu cărți de vizită gratis. Împreună că partenerii de la Tipo Media te vor rezolva rapid. Te asigur că munca este de calitate și cu simț de răspundere, în ciuda faptului că se așteaptă ceva, din cauza numărului mare de comenzi. Așteptarea se merită însă. Rezultatul este unul tare frumos, după cum clar se poate observa și mai sus.
Să știți că asta-i o-ntrebare foarte grea. Și nu, nu-i găsesc răspuns așa, cu una, cu două. E de procesat. De uns rotițe și de pus în funcțiune, căci au cam ruginit (așa se întâmplă când nu sunt folosite constant).
Totuși, lăsând la o parte rotițele mele ruginite și revenind la subiectul nostru de bază, fericirea, cred că ar trebui să găsim un răspuns, nu?
Ei bine, sunt sigură că răspunsul nu o să-l găsim prin carti online, cumpărate din vreo librarie online, ci doar în interiorul nostru. Cred că nimeni nu ne poate spune ce este fericirea. Nu ne poate explica și nici nu ne poate arăta. Fericirea, sunt sigură, poate fi doar simțită de fiecare în parte. Ea se trăiește. Fericirea e un sentiment. O stare pe care nu o poți simți prin intermediul altcuiva, ci doar prin tine. Trăiești acest sentiment pe propria piele, cum s-ar spune.
Conform DEX-ului, fericirea este o stare de mulțumire sufletească intensă și deplină. Pare, după cum clar putem observa, un soi de perfecțiune. Dar perfecțiunea nu există ca atare. Ea este doar un concept. Ceva spre care se tine, care se vrea, dar care nu se va atinge niciodată. Așa cred că este și fericirea. O parte a perfecțiunii. Se simte, se trăiește, dar niciodată la modul deplin, absolut, al împlinirii complete și universale, căci viața nu este compusă doar din elemente ale perfecțiunii, ci și din multe imperfecțiuni. Rolul nostru este să reușim să creăm o complementaritate între ele.
Cum nu prea pot spune însă ce înseamnă fericirea pentru alții, iar singura definiție pe care o pot oferi este cea din DEX, am să vă spun în schimb ce înseamnă fericirea pentru mine.
Fericirea, pentru mine, este reprezentată de cele mai simple momente. De spontaneitate. Îmi place spontaneitatea și consider că ea naște cele mai frumoase momente de fericire, rupând uneori chiar câte un colțișor din perfecțiune. Eu trăiesc acel sentiment, sau cel puțin am senzația că este el, sentimentul meu de fericire, atunci când primesc o bucățică de ciocolată. Sau când cineva îmi arată că ține la mine. Ori când poate el mă strânge în brațe. Sau când mama și tata îmi oferă un zâmbet dintr-un cadru pentru ei trist. Pentru mine fericirea este reprezentată de faptul că zilnic consum oxigenul. Respir. Văd. Simt. Trăiesc pur și simplu. Fericirea e atunci când reușesc să pedalez mai mult cu bicicleta. Fericirea e atunci când învăț ceva nou și simt cum mă dezvolt pe mine prin forțele mele proprii. Fericirea e atunci când cei din jur zâmbesc, iar eu zâmbesc odată cu ei, căci zâmbetele sunt molipsitoare chiar și în cele mai triste și sumbre momente.
Fericirea e parte din mine. O bucată simțită, dar nevăzută niciodată. Nu e palpabilă. Nu e ceva material. Ea este doar o bucată din suflet. O energie am putea spune, căci fericirea întotdeauna pare să ne dea un imbold și să ne împingă către viață.
Astăzi nu am să te rețin mult. Este oricum mult prea târzie ora la care scriu, dar pregătesc ceva frumos, zic eu, pentru tine, cât și pentru ceilalți cititori ai mei.
Așa cum spuneam, astăzi nu vreau să te rețin mult. În consecință, nici nu or să mai fie multe cuvinte. Vreau doar să te rog pe tine și pe ceilalți cititori ai mei, să ajutați la dezvoltarea blogosferei și la întocmirea unor statistici cât mai relevante.
Cum poți face asta? Completând chestionarul pe care îl găsești dând click pe banner-ul cu verde, din partea dreaptă, sus, la categoria: „Dă click și răspunde”. Sau, chiar și mai simplu, dând click pe link-ul următor: https://www.surveymonkey.com/s/9R388FM
Ce vei găsi în spatele bannerului și link-ului de mai sus? Un set de întrebări, grupate pe trei categorii. Prima categorie este dedicată blogului meu (întrebări relevante pentru întocmirea unor statistici ale acestui blog), iar următoarele două categorii sunt dedicate întregii blogosferi (întrebări relevante pentru întocmirea unor statistici ale întregii blogosferi).
Ce trebuie să faci? Să bifezi răspunsurile care ți se potrivesc ție. Ai să înțelegi ce spun abia după ce vei da click pe banner, sau pe link-ul de mai sus din acest articol și vei vedea întrebările împreună cu variantele lor de răspuns.
Cât îți ia? 5 minute. Sau chiar mai puțin.
Ce primești? În primul rând, mulțumirile noastre, ale bloggerilor care participăm în cadrul acestui proiect. Și în al doilea rând primești calitate. Îmbunătățirea blogurilor, în funcție de cerințele tale ca cititor.
Acum, mie, nu-mi rămâne decât să-ți mulțumesc în avans pentru citirea acestui articol, în speranța că vei completa și chestionarul despre care tocmai ți-am vorbit. Ne ajuți pe noi și implicit te ajuți pe tine să primești un content cât mai calitativ.
Am scris acum ceva timp despre David Mitran și Transmaraton, cât și despre pasiunile lui de alergător în cadrul anumitor evenimente, în vederea într-ajutorării persoanelor și cauzelor umanitare care au nevoie de sprijinul lor și implicit al nostru.
Astăzi voi vorbi însă despre Sorin Chineață. Alergător. Blogger. Și student la Facultatea de Matematică și Informatică din cadrul Universității din București. Totuși, astăzi nu o să vorbesc nici despre bloggerul Sorin, nici despre studentul Sorin. Astăzi am să vorbesc, prin scris, de alergătorul Sorin și implicarea lui în diferite evenimente care au ca scop alergarea, atât pentru propria sănătate și menținere în formă, cât și pentru a oferi ajutor celor care au nevoie.
Înainte despre a începe să vă vorbesc despre Sorin, am să vă las să-l cunoașteți prin prisma unei poze, adresându-i lui scuzele de rigoare pentru preluarea pozei de profil de pe Facebook.
Sorin Chineață
Sorin Chineață
Pe Sorin am avut plăcerea să-l cunosc în online, acum ceva timp, când îl citeam în treacăt pe blog, cât și din comentariile de pe Facebook pe la diferite postări. În viața de zi cu zi, am avut însă o întâlnire pe cât de ciudată, pe atât de faină și amuzantă. În ofline, pe Sorin l-am cunoscut, întâmplător, în tramvaiul 41, între stația de la Lujerului și Piața Drumul Taberei. Preț de câteva momente, ne-am uitat unul la altul și nu ne dădeam seama de unde ne cunoaștem. Apoi el a făcut pasul în cunoașterea noastră în afara online-ului și am descoperit că stăteam chiar la un bloc diferență.
Să trecem însă la alergătorul Sorin. Ei bine, așa cum am scris și în titlu, Sorin este unul dintre alergătorii care vor să schimbe lumea. În bine, desigur. Este unul din tinerii aceia care vor să se implice și să facă ceva pentru a-i ajuta pe ceilalți. Iar pentru acest lucru, atât pe el, cât și pe ceilalți, nu pot decât să-i aplaud și să le urez succes în continuare, dar mai ales să-i susțin așa cum pot.
Iar ca să-l susțin pe Sorin, am donat și eu pentru una din cauzele pentru care Sorin aleargă în cadrul fundației Hospice Casa Speranței. Recunosc, n-am donat o sumă exagerat de mare, ci una modică, cât să ofer un imbold de ajutor atât pentru Sorin cât și pentru cauza pentru care el aleargă în cadrul Maratonului Internațional București, sperând să scoată la semimaraton un timp sub două ore. Dacă doriți să aflați mai multe despre această determinare a lui, sau să donați, vă invit să dați un click aici.
Un alt eveniment pe care îl susține Sorin, pe care îl organizează și în cadrul căruia participă, este „Aleargă cu Sorin Chineață și Ana-Maria Brânză pentru susținerea lui David”, din cadrul proiectului „Aleargă de ziua ta” al Anei Brânză. În cadrul acestui cros caritabil Sorin aleargă alături de Ana-Maria Brânză și alți doritori, pe 14 septembrie, de ziua lui, în Parcul IOR din București, o distanță de 3,2 km. În loc de cadouri, Sorin s-ar bucura dacă ați face o donație pentru David, un copil de numai 4 ani care suferă de retard neuromotor. În urma unor tratamente speciale și a unei intervenții chirurgicale înainte de a împlini vârsta de 6 ani, el va putea să meargă. Tratamentele urmate până acum au dat roade, el putând să stea în picioare dacă se susține cu mâinile de obiecte fixe. Așa că, dacă vrei și tu să alergi alături de ei și de alți 100 și ceva de oameni, alătură-te evenimentului lor de pe Facebook, aici.
Eveniment de alergare
Dacă vrei și tu o lume mai bună, dacă vrei și tu oameni care să fie implicați în problemele din jurul nostru, dacă vrei și tu oameni dornici să schimbe ceva prin ajutorul lor și care să ofere o scânteie de speranță, SUSȚINE-I! Ei au nevoie de susținerea și încurajarea noastră în ceea ce fac.
Nu știu cum a fost la voi azi, dar la mine nu a mai plouat. Deloc. Nici măcar o picătură. Au fost în schimb niște nori care mi-au provocat un somn și un căscat de v-aș fi înghițit pe toți și încă ar mai fi fost loc.
Ieri în schimb, a plouat într-una. Și fir-ar să fie! Ieri aveam inspirație, cât să umplu jumătate de caiet studențesc cu o grămadă de cuvinte, idei etc. Și da. Normal. Am zis că scriu azi tot ce aveam de gând să scriu ieri, că la cum ploua ieri și la cum spuneau la meteo că va fi vremea azi, cine să creadă că azi nu plouă? Vremea. Ea cu siguranță a crezut. Și da. Ați ghicit. Azi nu mai am niciuna din ideile fabuloase pe care le-am avut ieri. Că na. S-au dus și ele o dată cu ploaia. Iar astăzi nu mai am idei. Niciuna. Absolut niciuna.
Și dacă astăzi nu a mai plouat, iar ideile mele s-au dus o dată cu ploaia, am să vă povestesc despre cum am plecat eu azi la Muzeul de Artă din Târgu-Jiu, ce se află în Parcul Central, fiind fosta casă de protocol a lui Nicolae Ceaușescu în timpul comunismului, dar am ajuns undeva în cealaltă parte a orașului, căutând adidași care să nu se mai rupă după 4 luni de folosință. Și nu. Nu pentru că nu-mi cunosc orașul, ci pentru că niște adidași s-au rupt în talpă. Da. M-am hotărât ca azi să nu mai scriu articole cu link-uri. Astăzi povestesc o întâmplare ca oricare alta. Fără reclamă. Nici nu aș putea face reclamă la așa ceva. Dar asta o să înțelegeți abia din rândurile următoare.
Și mergând noi așa (n-am fost singură și nici nu erau pentru mine adidașii – tocmai de aceea cred că merit să mi se ridice statuie), din magazin în magazin, ocolind bălțile pe care ni le-a lăsat ploaia de ieri, uitându-ne la enșpe trilioane de modele de adidași și neplăcându-i aproape niciunii, da, corect, am plecat din magazinele alea la fel cum am intrat: fără adidași și tot în căutarea lor.
Iar acum, dacă tot am ajuns la adidași, să vă povestesc una bucată întâmplare dintr-un magazin cu încălțăminte. Eu una voiam doar să nu mai văd pentru o bună perioadă de timp magazine de încălțăminte. El, nehotărât și disperat, întreabă fără să-și fi pierdut speranța, cât oferă garanție. Și, desigur, i s-a oferit același răspuns, că de ce i s-ar oferi altul :). Dar ca să înțelegeți mai bine, am să vă prezint conversația, scurtă de altfel, căci ne-a lăsat mască.
El: Nu vă supărați, oferiți și garanție? Vânzătoarea (foarte încântată, ca și când ar fi oferit ani de zile): Da, desigur! El (uitându-se insistent și întrebând-o din priviri): Cât? Vânzătoarea (la fel de încântată): 30 de zile!!! ( de obicei se oferă 90 de zile) El (dezamăgit): Mda. Vânzătoarea (întrebându-l din priviri): Da de ce? El: Păi am mai avut niște adidași, cam ca ăștia, iar după 4 luni de zile s-au rupt și-am dat tot în jur de 120 RON. Vânzătoarea(contrariată): Da tu cât voiai să te țină?
Iar de atunci ne-a privit cu ură și se ruga să ieșim o dată din magazinul ăla și să o lăsăm să-și fumeze liniștită țigara.
Mă întreb, acum, în prostia mea, oare cât ar trebui să țină niște adidași pe care dai 120 RON? Eu, sincer, nu știu. Așa că aș vrea să vă întreb pe voi cam cât ar fi normal să țină niște adidași?
P.S: Mama l-a încurajat. I-a zis așa: Încălțămintea, toată, te ține o viață. Asta dacă nu trăiești mult.
Astăzi am o mică rugăminte la tine. E ușor de îndeplinit și nici nu-ți va lua mult timp. Te rog, urmărește clipul de mai jos și acordă-i o atenție maximă. Iar dacă cumva se face că nu l-ai înțeles din prima, mai uită-te o dată și abia apoi citește-mi rândurile de mai jos, căci ele se leagă de clip și clipul de ele.
Sursă Youtube (user Sprite)
Ai urmărit clip-ul cu atenție? L-ai înțeles? Cu siguranță da. După ce l-ai urmărit o dată, te-ai mai uitat iarăși. Așa am făcut și eu. Dar, pe lângă faptul că este amuzant cum băiatul cu guler își întoarce capul la 360 de grade, în ciuda stării sale de sănătate, să se uite după fete, clipul acesta spune și o poveste interesantă. Despre povestea din spatele clipului, anume despre lucrurile pe care nu ar trebui să le facem, dar nu ne putem abține din diferite motive, plauzibile sau nu, am să scriu și eu aici.
L-ați văzut pe tipul cu guler care se uită după fete, nu? Cu siguranță l-ați văzut și ați râs. Și cu siguranță o să râdeți și în continuare. Doar că de data asta veți râde și de mine, nu doar de tipul din clip. Adică, am zis să simpatizez cu el și să nu-l las la greu, căci din anumite puncte de vedere mă asemăn cu el. Și când spun că mă asemăn cu el, nu înseamnă că întorc și eu capul la 360 de grade după tipi, în timp ce gâtul meu este mobilizat într-un guler. Dar, la fel ca și el, fac lucruri pe care nu ar trebui să le fac, doar că nu mă pot abține. Practic, dar și teoretic, stă în gena noastră să facem lucruri ce în mod normal ne-ar fi interzise. Atunci când faci lucruri pe care nu ar trebui să le faci, crește adrenalina și astfel totul fiind mult mai palpitant.
Ca să nu vă mai țin în suspans, am să trec direct la asemănarea mea cu tipul din clip, dar nu în orice fel, ci povestindu-vă una-două întâmplări reale.
Eram la munte, iarna. Și cum mie îmi place muntele iarna, îmi place și să schiez, stând de dimineața până seara numai pe pârtii. În ziua aia, pe la jumătatea ei, îi povesteam eu tatei cum eram entuziasmată să sar pe trambulinele special amenajate de pe drumurile care duceau de pe o pârtie pe alta. Iar tata, bun ascultător cum este, m-a lăsat cu vărbăraia mea, să-mi termin ce am avut de zis, iar apoi mi-a trântit un tranșant: „Să nu te mai prind niciodată pe trambuline!!!”(avusesem nenumărate incidente cu mâini și picioare în ghips, din diferite motive). Și am plecat eu așa, bosumflată, tristă, amărâtă și alte stări din astea contopite toate la un loc în sufletul meu, pe o altă pârtie. Spre seară, când pârtiile începeau să se închidă, iar eu trebuia să mă întorc pe o altă pârtie, aproape de cabană, pe drumul dintre pârtii, am zărit o trambulină și mi-am zis: „Heeeei!! Uite o trambulină! E așa mare, drăguță și tentantă încât nu poți trece pe lângă ea, ci doar pe ea!!!”. Și m-am dus eu așa, frumos, cu viteză, am urcat pe trambulină, am ajuns în aer și stop. Oprim timpul în loc, căci în timp ce îmi exercitam eu actul meu artistic minunat și ireproșabil, aud o voce groasă din spatele meu: „Ce ți-am spus eu că n-ai voie pe trambulină? Ce cauți acolo???”. Și da. Ați ghicit. Mi-a tricat actul artistic. Eu m-am întors cu fața spre el. Am uitat de faptul că încă mă aflam la mulți metri de-asupra solului și am ratat aterizarea în timp ce încă îmi priveam tatăl. Dar măcar m-am rostogolit artistic când am atins solul. Și i-am făcut pe toți să se întrebe dacă mais cap cu viață. Și m-am plimbat cu targa. Și cu salvarea. Și mi-am pus un picior în ghips și-o mână după gât. Și am învățat că data viitoare trebuie să mă asigur de cel puțin 3 ori, sau chiar mai mult, că tatăl meu nu se află prin preajmă și nu există pericolul să mai strige după mine în timp ce mă aflu la mulți metri deasupra solului.
Continuarea? Vreți să știți dacă am mai sărit vreodată pe vreo trambulină? Normal că da. Însă m-am asigurat că tata nu trece pe acolo. Iar aterizările mele au fost mai mul decât perfecte. Iar acum tocmai vă dovedeam de ce semăn cu tipul din clip. Pentru că fac lucruri pe care nu ar trebui să le fac, din pricina faptului că nu mă pot abține.
Aș putea spune însă că ăsta este unul din exemplele în legătură cu lucrurile pe care părinții nu ar trebui să le facă, dar nu se pot abține. Dar hai să-l bucur totuși pe tata și să creadă că-i tot vina mea, a copilului neastâmpărat din dotare.
Și, altă dată, în caz că nu ați râs destul, am alunecat pe gheață. O gheață care cu câteva ore în urmă nu fusese acolo!!!. Mi-am băgat mâna în ghips și m-am întors la munte. Unde am stat o zi fără să schiez. Apoi am schiat cu mâna în ghips. Și da, în caz că vă întrebați, mâna mea este perfect funcțională. Iar acum, prin cea mai scurtă poveste a mea, am întărit cu argumente clare demonstrația că semăn cu tipul din clip.
Însă ca mine, cu siguranță, fac majoritatea. Așa că sunt curioasă care sunt lucrurile pe care tu le faci, cititorule, din cauza faptului că nu te poți abține, deși nu ar trebui.
Pishky's Blog 