Cuvinte. O parte din suflet

Sursă: Google Images

N-am mai scris de mult așa cum o făceam cândva. Nu mi-am mai lăsat de foarte mult timp cuvintele să se așeze după bunul lor plac, după propriile-mi simțiri și gânduri reci. Mi-am uitat gândurile undeva între vis și propria-mi realitate. Le-am lăsat agățate și spânzurate de-un fir de speranță, cum că într-o zi se vor mai putea bucura de libertatea de a se așterne după bunul plac pe niște coli albe de hârtie virtuală.

Astăzi am să le las să facă ce vor. Să se aștearnă cum vor. Astăzi le dau libertatea de a evada din propria-mi minte, printre propriile-mi gânduri.

O zi ploioasă. Vară. Plouă de o săptămână, iar uneori chiar mă gândesc că pot invoca ploaia. Săptămâna trecut uram căldura. Îmi doream să plouă. Să se ducă de unde a venit, toată căldura. Și s-a dus. Stropi de ploaie mi-au invadat ținutul și m-au bucurat cu răcoarea lor. De o săptămână plouă. De o săptămână natura parcă se zbate între viață și moarte, căci vara asta numai vie pare să nu fie.

Și de ce oi scrie iar trist? Cred că toate cuvintele mele s-au întristat de când le-am închis libertatea și le-am dictat cum și unde să se aștearnă prin postările ce au trecut. Și uite cum mă pierd iar printre cuvinte. Printre idei. Le am, dar nu le pot lega. Le ating, dar nu le pot mângâia și nici simți. Cred că sunt o iluzie. Devin o iluzie. Iar eu, de iluzii… mă îndepărtez. Le las undeva în urmă și uit de ele. Îmi place să tind către palpabil. Către o realitate disponibilă.

Cuvinte. Cuvinte înșiruite. Cuvinte abstracte. Cuvinte. Un amalgam de litere care par de multe ori să nu aibă, săracele, niciun sens. Nicio direcție prin intermediul căreia să-ți călăuzească starea. Să ți-o inducă. O multitudine de idei aruncate printre rânduri, dar care nu au prins niciun fel de formă, pentru că eu, cea care le aștern aici, n-am știut și nici nu știu să le șlefuiesc, să le finisez, frumos, elegant.

Și totuși, cuvintele sunt o parte din suflet. Din propriul suflet. Ele sunt forma palpabilă a propriilor simțiri și gânduri. Modalitatea prin care noi reușim să ne exteriorizăm, să prindem viață și să ne dezvoltăm. Ah… și iar am sunat ca un filosof uitat de lume, undeva printre cuvintele din cărțile lui prăfuite. Dar na. Îmi place să aberez. Să arunc literele aici și să le pun să formeze singure puzzel-ul ideilor mele. Știu. Sunt o rea. Le chinui. Dar și ele mă chinuie pe mine atunci când mă părăsesc. Și o fac de multe ori. De prea multe ori mă lasă fără posibilitatea de a mă putea exprima și a transmite verbal ceea ce simt, ceea ce vreau, ceea ce îmi doresc.

Iar dacă nu v-ați prins încă, aici se încheie cuvintele mele. Am să le închid la loc în propria-mi minte, până când mă voi îndura să le dau din nou drumul.