Vă invit la concurs pe blogul cel nou

Nu știu dacă ați văzut, dar pe blogul cel nou, danielabojinca.ro, am un concurs. Și dau drept premiu un voucher pe care îl puteți valorifica atunci când dați o comandă online la unul dintre restaurantele din rețeaua site-ului Food Panda. mai multe însă puteți afla și descoperi în articolul concursului.

Tot în acel articol veți afla și care sunt condițiile de participare, cât și cum voi acorda premiul.

Vă aștept și pe voi, cititorii acestui blog, să participați la concurs. Mi-ar plăcea ca voucher-ul acela să fie câștigat de unul dintre cititorii celor două bloguri ale mele. Vreau să vă mulțumesc și eu cumva pentru că îmi sunteți alături de atâta timp. Pentru că mă citiți și pentru că datorită vouă, cititorilor mei, am început să pășesc pe trepte cât mai sus. Din ce în ce mai sus. Iar pentru asta vreau să vă premiez.

Pe lângă acest concurs, vor mai urma și alte concursuri pe blog, dintre care foarte multe vor fi cu premii în cărți. Asta pentru că mie îmi place mult să citesc și știu că și cititorilor mei le place. Deocamdată vă aștept la concursul pe care îl am momentan pe blog. (click pe imagine pentru a fi direcționați către concurs)

Vă invit să mă citiți și pe danielabojinca.ro

Dragii mei cititori, cei care citiți de ceva timp blogul ăsta, cât și cei care ați ajuns aici recent, poate chiar acum, vreau să vă spun, în caz că nu știați, că mi-am deschis de ceva timp și un alt blog. Pe domeniu. Blogul danielabojinca.ro.

Blogul este unul personal. Adică veți găsi pe el așa: lucruri care îmi plac și lucruri care nu îmi plac, promovări de proiecte interesante (cum este spre exemplu Social Media Summit București), recenzii ale cărților pe care le citesc (recent am scris despre cartea lui Klaus Iohannis), filme pe care le vizionez, mâncăruri (din când în când, dar de data asta vă invit să testați ciocolata de casă), despre evenimente culturale și tot felul de curiozități peste care dau, public și guest-posturi, organizez concursuri (chiar am în plan unul, cât de curând, pentru început de an și pentru a le mulțumi cititorilor de până acum pentru că mă încurajează și mă citesc), dar postez și lucruri personale (texte în care se regăsesc trăiri, emoții, sentimente și lucruri pe care le văd zi de zi).

Și, dacă vă întrebați ce se va întâmpla cu acest blog, ei bine el va rămâne aici și voi mai posta diferite lucruri pe el, din când în când. Nu pot renunța la el. Este blogul meu de suflet. Primul meu blog. Cel care m-a ajutat să cunosc oameni frumoși alături de care să mă dezvolt și să învăț cât mai multe lucruri noi. E păcat să-l abandonez, așa, dintr-o dată. Și, dacă va fi să fie abandonat cândva, adică să nu mai postez absolut nimic pe el, îl voi lăsa aici, ca o amintire a începuturile mele și sperând că, din când în când, se va mai găsi cineva care să citească lucruri utile pentru el pe aici. Iar ca să vadă lumea că nu am murit, am să las un articol principal în care vă voi spune că gata, m-am mutat de tot și-am să vă aștept acolo de fiecare dată când vreți să aflați câte ceva nou.

Acum însă, ei bine acum vă aștept să-mi citiți ambele bloguri. Pe acesta, după cum am mai spus, voi scrie mai rar, iar pe danielabojinca.ro încerc să scriu aproape zilnic tot felul de lucruri care mie mi se par interesante.

Craiova te conectează la blogosferă

Da. Mi-am schimbat tema. Detaliu nesemnificant. Să trecem mai departe. Peste acest detaliu și peste imaginea de mai jos.

Noi, cei din afiș, am vorbit pe scenă despre blogging. Și nu. Nu ne-am făcut de râs. Cel puțin, dacă am vorbit prostii, faptul că suntem inteligenți, drăguți, frumoși, scumpi și modești ne-a salvat. Clar.

Ok. Lucruri serioase. Ce-am făcut? Ce s-a întâmplat? Ce-am zis? Pe cine-am cunoscut?

Am plecat din Târgu-Jiu la ora 07:25 cu destinația Craiova. 2 ore jumătate pe tren cu profa de română, căci da… amândouă participam la eveniment. Am ajuns în gară (știu.. încă nimic interesant.. dar stați așa… mai lăsați-vă încă ochii să vă alunece printre cuvinte). Gară unde l-am cunoscut pe Chinezu`. Ieeeei! Cine-i Chinezu? El îi Chinezu (și da.. a făcut poză cu mine).

Și totuși. Cine-i Chinezu? Cel mai citit blogger din România. Un blogger care are sechele din liceu cu perfectul simplu. Chinezu ne-a vorbit despre blogging. Despre ce înseamnă bloggingul și cu ce se mănâncă el (asta-i o mâncare așa mai specială care nu merge cu orice garnitură, iar cum el îi specialist, ne-a vândut și nouă câteva ponturi.. așa ca de la specialist la amărăștean). A fost deschis cu noi și pe mine una m-a învățat o lecție importantă: nu contează de cât de jos pleci, ci să ai ambiție să reușești să ajungi acolo unde îți propui și îți dorești. Pentru asta, Chinezule dragă, îți mulțumesc! Cuvinte scurte care să-l descrie pe Chinezu? Ambițios. Cunoscut. Fabulos.

Dacă am început cu ultimul care a prezentat, am să continui așadar de la ultimul la primul.

Pe scenă a urcat profa de română. Minerva Lăcătușu (aka L.M.T). Da. Ne-a vorbi despre cum e bloggingul din perspectiva unei profesoare. Ce încearcă să promoveze și cum le sugerează elevilor faptul că un blog te ajută să te dezvolți, să te exprimi și să îți susții propriile idei și principii în fața celor care te citesc. De promovat, profă fiind, promovează cititul. Cultura. Cunoașterea. Că de.. sunt lucruri fără de care nu mai poți să te remarci în cercuri cu adevărat înalte. Cuvinte care să o descrie și pe profă? Interesantă. Inteligentă. Surprinzătoare.

Un alt personaj din lumea bloggingului care a fost prezent pe scena Casei de Cultură a Studenților din Craiova a fost David Mitran pe care îl puteții găsii pe „Fii optimist!”. Un optimist convins. A urcat pe scenă să ne vorbească despre ce a însemnat bloggingul pentru el și cum blogul a fost un ajutor de nădejde în dezvoltarea lui personală. De unde a pornit. Cum a pornit. Unde a ajuns. Ce face. Cum face și de ce face. Alături de ceilalți doi prezentați anterior, David a motivat la rândul lui tinerii din sală (sau cel puțin așa sperăm cu toții) să pășească în lumea frumoasă a bloggingului, căci conform celor 3 puncte abordate de el în prezentare, bloggingul aduce destule beneficii, iar unul ar fi conectarea cu ceilalți. Cuvinte care să-l descrie și pe el? Enervant (da primul). Ambițios. Optimist (desigur). Perseverent. Luptător (hmm… da merge…).

Pe scenă, desigur, am urcat și eu. Că doar n-oi fi scris pe blog despre acest fabulos eveniment dacă nu eram prezentă acolo și nu aveam ceva de spus. Despre ce-am vorbit? Despre blogging desigur! Despre cum bloggingul a reprezentat, reprezintă și va reprezenta o modalitate diferită de a mă exprima. De a spune ce gândesc. E o modalitate de a cunoaște oameni noi. De a mă integra într-o lume diferită de cea peste care dau zi de zi. O modalitate de a participa în diferite proiecte și desigur, de a promova la rândul meu cultura și bunele practici. Cuvinte care să mă descrie pe mine? N-am. Vă las pe voi.

Prima intrată pe scenă (iar în textul meu se aplică regula cei din urmă vor fi cei dintâi) a fost Raluca Soare. O bloggeriță mai mică nu cu mult ca mine care din câte se pare îmi împărtășește în mare parte motivele pentru care și eu m-am apucat de blogging. A vorbit, desigur, la fel ca și noi ceilalți, despre beneficiile bloggingului în viața ei. Despre ce înseamnă un blog și despre cum un blog te ajută să cunoști oameni și să dezvolți proiecte.

Ohh.. Și era să uit tocmai de el. De prezentator. Cel care ne-a introdus pe fiecare în acest proiect, cel care ne-a scăpat într-un fel sau altul de emoțiile de pe scenă. Cel care ne-a adus împreună. Mulțumim Daniel Botea!

Da. În mare toți am vorbit despre același lucru. Ce este un blog? Un jurnal personal virtual. Locu în care îți expui gândurile, trăirile, sentimentele, în speranța că ceilalți vor găsi ceva de apreciat, de învățat. Ce înseamnă bloggingul pentru noi? O parte din viață. O bucățică din noi. O altă formă a noastră. Reală, dar virtuală. Cum am ajuns să facem blogging? Din dorința de exprimare. De relatare. De cunoaștere. De experimentare a noului și a necunoscutului, căci da… la început tuturor ne era o lume necunoscută. Cum am evoluat în lumea asta? Cum ne-am dezvoltat? Perseverând. Scriind cuvinte peste cuvinte. Afirmându-ne printre ceilalți. Rezonând, desigur, cu ceilalți… căci ce evoluția a unui blog poate fi dacă nimeni nu-l găsește pe placul lui, dacă nimeni nu reacționează cu ideile și sentimentele din spatele cuvintelor fiecărui articol? Niciuna. Evoluția lui ar fi, cu siguranță, nulă!

Ce înseamnă oare să ai blog? Să trăiești și altfel. Să cunoști lucrurile dintr-o altă perspectivă. Să le abordezi dintr-o altă perspectivă. Blogul înseamnă a da și a primi: cuvinte, experiențe, trăiri, sentimente, idei, momente… părți din viață. Blogul înseamnă să cunoști oameni noi. Să te implici alături de ei în diferite proiecte. Blogul înseamnă să crești alături de ceilalți într-un mod evolutiv benefic ție, cât și lor.

Dacă doriți să aflați mai exact ceea ce am făcut, vă invit cu cea mai mare plăcere pe site-ul Craiova2online – te conectează la blogosferă să ne vizionați prezentările, prezentări care sunt baza speech-ului fiecăruia. În ele găsiți tot ceea ce trebuie să găsiți despre munca unui blogger și ceea ce înseamnă cu adevărat bloggingul. Aaa..da… iar era să uit ceva. le puteți viziona dacă David se încumetă să lase lenea și să prindă cheful de mână și să le încarce pe site. Hai David! Știm că poți! Lumea așteaptă prezentările! Până atunci, totuși, puteți găsi tutoriale care vă pot fi de folos în folosirea wordpress-ului sau a blogspot-ului!

Interviu cu mine

Ahh.. Sunt atât de dulce și de drăguță, încât Bogdan mi-a luat un interviu. Mie!! DA MIE! Știu. E de necrezut. Adică de ce mi s-ar lua mie un interviu. De ce ar vrea cineva să aberez și în altă parte și nu doar la mine pe blog? Oricum, cine îmi ia mie un interviu, clar nu are toate țiglele pe casă. Și nu. Bogdan nu le are. O recunoaște și el.

O seară. Îmi aranjam afacerile importante pe Facebook. Puneam la cale viitorul țării. Și a apărut Bogdan cu interviul lui. Și da. El se face vinovat că țara merge acum prost. N-am reușit să termin de pus țara la cale. Îmi cer scuze tuturor.

Ok. Să revenim puțin la seriozitate. Bogdan, un scump când vrea el (adică gen… 0.000001% din timp), mi-a adresat vreo 11 întrebări la care mă uitam ca mâța-n calendar și nu știam cum să-i răspund și ce să-i zic mai întâi. Pentru că da. Eu am atât de multe de spus, încât chiar nu știam cu ce să încep (minciuni… n-aveam nici cea mai vagă idee.. pentru că nu.. nu am o viață tumultuoasă). I-am promis că-i voi răspunde într-o zi. O zi cu soare. O zi care speram să nu mai vină în vecii vecilor (iar mint… îmi doresc o zi cu soare cu toată ființa mea…. dar fără să vină vara.. că dacă vine vara dau și BAC-ul.. deci nu). Și nu. Ziua n-a venit. Dar ieri, după ce am salvat întrebările într-un document word, mai aruncam câte un ochi pe ele. Mă minunam la fel ca prima dată. Cum se face, cum nu se face însă, am reușit să leg niște cuvinte. Iar interviul începea să prindă o formă decentă. L-am terminat în cele din urmă. Și i l-am trimis lui Bogdan. Și Bogdan mi-a promis că-l publică pe seară. Și l-a publicat.

Articolul publicat. Eu mă bucuram de faimă. Am intrat pe link-ul dat de Bogdan și ce să văd acolo? O introducere caracteristică lui Bogdan și poze cu mine. Stați. Ce? Poze cu mine??? Da. Poze cu mine. Mă uitam și îmi venea să-l strâng de gât. A pus poze cu mine. Clar.. a vrut să vă sperie. Să vă facă să nu mă mai citiți în vecii vecilor dacă mă veți vedea. Ahh. Câtă răutate.

Să o mai lungesc? Să nu o mai lungesc? Hai că tac. Vă las în schimb articolul pe care îl puteți găsi pe site-ul „Presa în blugi”, la băiatul în blugi, anume Bogdan Dărădan. Sper să vă placă ceea ce veți citi!

PS: Mulțumesc și aici, Bogdan dragă, pentru interviu. Mi-a făcut o deosebită plăcere să-ți răspund întrebărilor (chiar dacă mă uitam ca mâța-n calendar).

Everyone has a story to tell

I have one too!

Nu știu câți ați mai auzit de acest proiect până acum, dar eu am să vă vorbesc puțin despre el și anume despre proiectul ”Everyone has a story to tell”. În acest proiect s-au aduna 15 oameni dintre care s-au retras 2 din lipsă de timp, așadar am mai rămas 13 după matematica mea. 13, un număr norocos aș putea spune eu… cel puțin pentru mine că doar e ziua mea de naștere (off topic). 13 oameni au început fiecare să scrie aceeași poveste dând de la unul la altul. N-ați înțeles ce-am zis, nu? Nici eu 😀 așa că o iau de la capăt.

Prima a fost Ramona, cea care a avut și inițiativa acestui proiect. Ramona ne-a introdus în lumea Annei, o tânără fată ce-și ia zborul pe străzile Parisului tocmai din America. De aici, a urmat Laurențiu, cel ce a trimis-o practic pe săraca Anna în Paris unde avea să treacă printr-o mulțime de peripeții. Și uite așa povestea Annei a trecut prin mâinile multora până a ajuns săraca la mine. Cu siguranță s-a speriat când a picat în mâinile mele și a știut că eu aveam să-i continui povestea. Am încercat totuși să îi aduc în viață o pată de culoare și sper că am reușit spre sfârșit.

Fiecare are dreptul (dintre cei ce suntem în acest proiect) să continue coerent povestea de unde a rămas în minim 2000 de caractere maxim 2500. Desigur că unii am încălcat regula (printre care și eu) și am scris în jur de 2800 (apăi, ce să fac dacă m-a pălit inspirația? CE?). Mai departe, ce se va alege de povestea noastră când va ajunge la sfârșit nu știu. Nu avem în plan ceva sigur cu ea. Eu sper totuși să o facem cunoscută și cine știe poate ajungem să o și publicăm undeva, cumva.

Fără prea multe alte cuvinte, vă invit să citiți povestea ce a fost scrisă până să ajungă la mine AICI, ca să înțelegeți ceea ce am scris eu și de ce am scris așa și cum s-a ajuns ca eu să scriu cea ce am scris. Dacă veți găsi greșeli pe acolo, vă rog să-i scuzați pe cei în cauză și vă promit că la sfârșit se va corecta totul și nu va exista pic de greșeală.

Să începem zic, dar înainte de toate vă mai îndemn încă o dată să citiți povestea de la început AICI, ca să puteți înțelege (desigur, dacă vreți). Sper să vă placă ceea ce veți găsi mai jos.

”8.Daniela Bojincă – Pishky

Fugea. Să fugă era singurul lucru ce mai putea parcă să-l facă la îndemnul lui Marco. Apucase să-și ia telefonul ce-l ștersese de unul din cearșafurile de pe paturi. În fuga ei, atât sufletească cât și reală pentru că fugea de toate ființele vii, reușise să iasă aranjată cât de cât din camera de hotel.

Alerga către nicăieri și pentru prima dată se simțea mai pustiită ca niciodată. Deși încerca să creadă că își luase tot ce-i era necesar în momentul acela, printre care telefonul să-i mai audă vocea grijulie a fratelui ei, știa că-și uitase sufletul. De fapt, nu și-l uitase. Și-l lăsase pur și simplu în camera de hotel. Îi lăsase cea mai de preț comoară a sa… lui, lui Junior. Îi lăsase în grijă sufletul ei, chiar dacă el nu mai avea să știe asta niciodată.

Se întreba dacă el apucase măcar atunci să afle că-l iubea așa cum o făcuse mereu. Se întreba dacă apucase să-i audă glasul ce-i șoptea în ultima clipă un ”Te iubesc”. Gândul că nu reușise să-i mărturisească o învinovățea. O învinovățea lipsa ei de curaj și neîncrederea în propria persoană. Nu înțelegea de ce oamenii nu au curajul să vorbească direct, să spună mereu ceea ce gândesc, să spună lucrurile la timpul lor nu doar atunci când deja este prea târziu.

Găsise în sfârșit un loc unde se simțea în siguranță după ce alergase ore în șir pe străzile Parisului, străzi ce nu erau niciodată pustii. Găsise liniștea într-un parc uitat parcă de lume. Un parc liniștit în care putea asculta cântul mult iubit al naturii, căci da… Anna iubea natura. Stătea la umbra unui falnic stejar și-și lăsa gândurile să-i scaldă întregul corp și întreaga minte. Se întreba de ce viața se încăpățănează să-ți fie mereu împotrivă. De ce se luptă să te lase pustiit, fără picătură de suflet care să mai zacă în tine. De ce face până și imposibilul să-ți răpească ființele dragi și tot ceea ce iubești mai mult pe acest Pământ blestemat.

-De ce? De ce trebuie să fii atât de crudă?

Nimeni nu-i răspundea însă. Nici măcar Anushka de care simțea că are atâta nevoie. Ah și cât de mult credea că o ura pe Anushka înainte. Îți dai seama însă cât iubești cu adevărat ceva doar atunci când îl pierzi, la fel cum Anna își dădea seama de iubirea pentru draga ei Anushka.

-Offff, cât mi-aș dori să fii aici cu mine! Să mă necăjești, să-mi spui orice de acolo de oriunde ai fi tu!

Liniștea naturii continua să stăpânească tot ce o înconjura. O adiere de vânt însă îi mângăie fața și răcori întreg trupul, iar ciorile zburară în urma țipătului ei puternic. Toate astea îi aduseră aminte de temperamentul fratelui ei, Marco. Atât de vulcanic, dar pașnic în același timp. Cât de dor îi era și de el, de îmbrățisările lui. Cât ar fi vrut să-i fie alături. Un alt gând o trezi parcă din starea ce și-o crease:

”Hei iubito, mi-ai dus dorul?”

-Anushka!Anushka! iar fluturi zburau acum în jurul ei.

Daniela Bojincă – Pishky”

 Sper că v-a plăcut și că imaginația mea a fost pe măsură pentru a completa încă un capitol din viața tumultoasă a Annei. Sper ca totul să iasă bine până la sfârșit, să fie ceva frumos și demn de publicat :D.

Aștept acum părerile voastre despre toată povestea de mai sus și desigur despre ceea ce am scris chiar eu :).

Pishky – telefon

Nu aveam de gând să mai scriu nici un articol pe ziua de azi.  Eram ocupată cu alegerea pozelor pentru articolul din noaptea asta.

Ceva însă, în timp ce alegeam pozele și le comparam unele cu altele, m-a făcut să intru pe la statistici. Cred că din plictiseală. De obicei intru din plictiseală și curiozitate să văd câți au mai intrat pe blog și cum m-au mai găsit unii și alții prin imensul Google. În ultimele săptămâni în top era ”caracterizarea lui Stavrache” sau numele meu: daniela bojinca. Acum însă… ceva m-a uimit.. și nu înțeleg de ce dumnezeului căutați asta.

 

De ce mi-ați căuta numărul de telefon… și de 7 ori… dacă tot ați văzut din prima că nu e. NU. NU am numărul de telefon scris pe NICIUNDE!!! NU o să îl găsiți! Singura modalitate prin care puteți intra în contact cu mine o găsiți la CONTACT, unde după cum bine veți putea vedea am adresa de e-mail și adresa de facebook unde puteți lăsa mesaje. Pe mail puteți da cel mai ușor de mine și cu siguranță am să vă răspund în cel mai scurt timp. Acum, dacă eu am să consider necesar să vă dau unora din voi numărul meu de telefon am să o fac, dacă nu… NU!!! (Depinde de norocul fiecăruia 🙂)

Am scris acest post, în caz că vor mai căuta și alții numărul meu de telefon, pentru a vă spune că nu o să-l găsiți aici și nici prin alte părți. Nu mi-am făcut blog ca să îmi dau numărul de telefon ci ca să îmi aștern gândurile și părerile ori să împărtășesc și cu voi anumite cunoștințe, sau să fac cunoscute lumii diferite chestii.

De asemenea am mai scris acest post pentru că există persoane ce îmi cer constant numărul de telefon și refuz.. pentru a comunica mi-am făcut mail-ul și pagina de facebook a blogului ce o puteți găsi AICI. Ei, dragilor… nu eram atât de nebună să refuz să vă dau numărul dacă îl puteați găsi pe blog sau pe altundeva. Așa că nu vă mai osteniți degeaba. Timpul ăsta irosit îl puteți fructifica altfel.

Dacă v-am dezamăgit, îmi pare rău.. dacă nu, mă bucur!!

Mulțumesc pentru înțelegere!

See ya,

Pishky!

Căutări pe Google

Ei bine, am zis că niciodată nu voi face vreun post legat de cuvintele cheie ce sunt căutate pe google și ajung la mine pe blog, pentru această oră chiar aveam altceva pregătit, niște muzică, dar o veți primi mâine tot pe la orele două ale după-amiezii. Ieri seară mă uitam prin ”panoul de control” la cuvintele cheie, pentru că sunt curioasă cum ajunge lumea și la mine pe blog. De ceva timp cam de 2-3 săptămâni cuvântul ”crăciun” stă în top alături de alte derivate, dar uite că de data asta ceva mi-a atras atenția:

Daniela Bojinca? Serios? M-a amuzat. Nu e prima dată când îl zăresc, dar e prima dată când m-am hotărât să scriu despre asta. Sunt tare curioasă cine mă caută așa pe Google și dacă nimeriți pe la acest post îndrăzniți să vă spuneți numele și motivul pentru care mă căutați pe Google. Nu știu, mă simt ciudat. parcă aș fi dată în urmărire internațional și lumea mă caută să afle chestii despre mine pe Google. Ce ați vrea oare să aflați? Pentru ce mă căutați asa pe Google? Nu știu sincer ce vă așteptați să găsiți despre mine căutându-mă pe Google. Însă, nu pot să spun că îmi displace faptul că cineva îmi caută numele pe Google.. adică totuși… cui nu îi place asta? Dar, curiozitatea mă omoară și tare aș vrea să aflu cine și de ce mă caută pe Google, în ce scop 🙂 .

Voi ce părere aveți? De ce ați căuta o persoană pe Google? Ce sperați să aflați despre ea?