Despre dorința de a deveni medic

N-am nimic interesant de spus. Nu fac nimic interesant pentru a spune ceva interesant. Doar zăbovesc în fața unui laptop gol și aștept să pice motivația din cer și să mă inunde. Încerc să-mi găsesc o motivație pentru orice. Însă tot ceea ce fac este să mă cufund în neputință.

Vreau să intru la medicină. Și am momente serioase când mă întreb dacă voi reuși asta. Uneori cred în mine. În puterile mele. În propria mea forță. În propriul eu creier. Însă asta se întâmplă în cel 1% din timp, atunci când nu mă gândesc că tot ceea ce fac mă conduce spre un posibil eșec.

Am învățat că trebuie să găsești o motivație. Un stimul destul de puternic încât să te miște din loc. Să-ți pună creierul în funcțiune și să nu te facă să crezi că-l ai degeaba, pus la păstrat într-o cutie, adăpostit practic de praf și atât. Însă motivația aia o tot caut și nu o găsesc. Nu găsesc stimulul acela suficient de puternic. Știți, sunt și eu o adunătură de celule. iar celulele funcționează pe principiul „tot sau nimic”. Așa și eu. Am nevoie de un stimul depolarizant. Un declanșator al potențialului de acțiune, că de cel de repaos m-am cam plictisit, sincer. Ahhh, parcă mă simt mai bine când folosesc astfel de termeni. Par mai inteligentă (știu.. aparențele înșeală.. dar voi tăceți și nu-mi distrugeți visul… MULȚUMESC!).

Nu fac parte dintre cei care spun: ”vreau să devin medic pentru că-mi place House și toată echipa lui” sau „vreau să devin medic pentru că-mi place Gray, ori pentru că Avery e tare”. Sunt doar un copil căruia i se pare un lucru minunat să redai viața în parametrii ei normali. E un lucru divin. Ceva superior ție ca ființă omenească. Și totuși posibil. Palpabil. Îmi doresc asta pentru a reda viața. Pentru a vedea sclipiri în ochii oamenilor și nu pentru a mă juca cu pacienții, așa cum mulți speră. Pacientul nu-i un obiect. E o ființă vie, încărcată cu sentimente și simțiri. Fragilă atât fizic cât și psihic, dar și medical. Complexă în simplitatea ei. O ființă al cărui Univers interior este nelimitat în cazuri și probabilități, dezvoltându-ți viziunea și gândirea în toate formele lor posibile și imposibili.

Da. Știu. Și voi… și eu… ne întrebăm același lucru. Ce filosofii tocmai am scris mai sus? Nu. Nu sunt filosofii. Sunt lucruri ce cred că fiecare viitor sau actual medic ar trebui să le urmeze (desigur, o mică parte din ceea ce ar trebui să fie numite „devizele medicului”).

Scriu și scriu și scriu. Și atât. Stimulul ăla tot nu se declanșează. Mă aflu tot într-un potențial de repaos. Fac niște schimburi în vederea menținerii echilibrului meu. Și atât. N-am spus, cred, multe chestii despre dorința aia din titlul. M-am rezumat în trecere asupra ei. Și atât.

Dacă stimulul nu vine la mine mi-am zis să-l mai caut eu. Așa că m-am reapucat de House și toate episoadele lui. Mi-a plăcut la nebunie. Îmi place la nebunie. Caracterul lui mă fascinează. Genialitatea lui mă cucerește. Am momente când mi-aș dori să fiu ca el, căci viața în mâinile oricărui medic de o genialitate ca a personajului respectiv, renaște. Prinde din nou aripi. Deci da. Mă uit din nou la House. În special pentru a mă motiva să pun  mâna pe chimie și toate romanele ei.

Gata. V-am lăsat. Mă duc la House. Caut printre cuvintele și acțiunile lui stimulul meu.

P.S: TOȚI stimulii să APELEZE la mine! Mulțumesc!!!