Vrei să fii cool? Poartă niște teniși converse!

Trăim în era aia în care tătă lumea vrea să fie cool. Dar absolut toată lumea, fără nici o excepție. Nici măcar a mea. Și eu vreau să fiu cool într-un fel sau altul. Cu toții vrem să fim cool și nu cred că avem de ce să o dăm la-ntors sau ceva de genul ăsta. Asta-i lumea în care trăim și ăsta-i trendul în jurul căruia ne învârtim căci, da, ne învârtim în jurul lui „a fi cool”, indiferent de ce implică de fapt acest lucru și de transformările prin care nu suntem conștienți că trecem. Trăim în epoca cool-ului și trebuie să ne conformăm.

Să fii cool e diferit de la an la an. Anul trecut era cool dacă aveai nu știu ce freză. Acum doi ani erai cool dacă purtai nu știu ce tip de îmbrăcăminte ori dacă te afișai în public cu părul îndreptat cu placa, iar acum trei ani habar nu mai am de ce se consideră că ești cool, ori ce te făcea să fii cu adevărat cool în fața celorlalți.

Desigur, lucrurile astea care te fac să fii cool de-a lungul timpului, s-au mai păstrat. Spre exemplul trendul cu îndreptatul părului e în vogă și acum (chiar și eu sunt, uneori, din an în paște, când chiar n-am ce face cum timpul meu, adepta acestui obicei – îmi îndrept părul cu placa și-m testez totodată răbdarea de a lua șuviță cu șuviță).

Și totuși, să fii cool nu-i rău. E cool să fii col atâta timp cât e cool să fii cool pentru tine și nu pentru cei din jurul tău, nu pentru societate. E cool să fii cool că-ți stă bine și că-ți place ție, indiferent de ce e la modă sau ce nu e la modă în momentul respectiv.

Pentru mine spre exemplu, e cool să port teniși converse all star. De ceva ani sunt fanul lor numărul unu și parcă doar în teniși converse m-aș încălța. Îi ador pur și simplu.  În plus, mie-mi place să fiu sport. Adică să mă îmbrac și să mă încalț cât mai lejer. Iar teneșii converse se cam potrivesc la orice timp de îmbrăcăminte, chiar și la alea puțin mai ofice (doar acum se poartă teniși chiar și la costum, nu?).

Pentru mine e important să fiu cool cum îmi place mie, nu cum spun ceilalți. Iar să port teniși converse mi se pare de-a dreptul cool. Plus că arată foarte bine în picioare. Sau cel puțin mie îmi place cum le stă tuturor cu niște teniși. Iar dacă vă întrebați de unde-i iau, ei bine eu îmi cumpăr teniși și haine online. E simplu și rapid. E pentru leneși.

Ție cum îți place să fii cool?

Vine Paștele – o nouă sesiune de parada modei la Biserică

Am mai vorbit despre asta, acum ceva timp. Mai exact, cred, și sper să nu mă înșel, acum vreo doi ani de zile. Doar că atunci era perioada de după sărbătorile de Paște în care vă povesteam cum și-au etalat doamnele și domnișoarele rochiile de seară în fața lui Iisus, că doar o singură dată pe an învie. Ba nu, uneori de două, când nu se pupă Paștele catolicilor cu Paștele ortodoxilor. Mi se pare chiar tare ca un om să fi murit și înviat de două ori la intervale de câteva zile, deși, săracul, după cum știm din istorie, a făcut asta doar o singură dată.

Să revenim însă la defilarea din seara de Învierii, la acea paradă a modei care are loc o singură dată pe an și pe care musai NU TREBUIE să o pierzi. Dacă o pierzi pe asta, pierzi cam jumătate din distracția de care poți avea parte într-un an.

Domnișoarele își pregătesc deja ținuta. Ori și-au cumpărat, ori își cumpără niște rochii de seara ieftine, pantofi cu toc cui de 20, își fac programare la salon și așteaptă ca ziua Învierii să vină pentru a-și etala noile achiziții. Și uite așa distrug o sărbătoare care-i chiar frumoasă. Adică pentru mine cel puțin, e o modalitate de relaxare. Sau ar trebui să fie, că de fapt se transformă într-o stare de amuzament.

Mie mi se pare penibil să aștepți seara Învierii doar pentru a-ți etala ținuta, rochia, pantofii, coafura.  Cred că rochiile de seară, elegante, pantofii cu toc și alte cele, ar trebui să fie regăsite întru cu totul alt loc, precum o nuntă, un botez, undeva într-un local select, dar nicidecum într-o Biserică. Biserica ar trebui să aibă o cu totul altă semnificație măcar în zilele astea importante de sărbătoare.

Rochiile de seară dau chiar prost în seara de Înviere. Iar ție îți piere tot farmecul ăla de divă de care vrei să dai dovadă. Absolut tot. Rochiile se seară nu te fac mai fermecătoare, cum nu te fac nici tocurile și nici coafura. În schimb, te fac să pari cu adevărat penibilă. Eu zic să o pui deoparte, că sigur îi frumoasă rochia, și să o păstrezi pentru un eveniment adecvat unei astfel de ținute. Lasă cumpăratul de haine online acum, special pentru sărbătoarea ce se apropie. Încearcă doar să fii mai bun. Asta o să te ajute mai mult. Iar dacă nu crezi, încearcă!

Treispe îți onorează comenzile în aceeași zi

Dar nu te entuziasma totuși prea tare. Dacă ești din Satu Mare și comanzi tocmai din București, tot în două zile îți ajunge. Sau trei.

Serviciul Treispe, este asigurat de către cei de la Fastius Curier, este oferit exclusiv locuitorilor Bucureștiului și împrejurimilor acestuia și presupune livrarea imediată, sau cât se poate de rapidă a coletului, până în 10 kilograme, comandat până în ora 13, către clientul unui magazin online pentru că da, Treispe nu doar că este destinat exclusiv bucureștenilor, ci exclusiv bucureștenilor care fac o comandă pe un magazin online (se presupune că dacă ești din București și vrei să-ți cumperi un laptop, sau o carte, direct din magazin, nu mai ai nevoie de curierat, nu? – sau cel puțin asta-i logica mea de baltă).

Sinceră să fiu, mi-ar plăcea ca toate magazinele online să lucreze cu acest serviciu. De obicei clienții vor să le fie onorată comanda cât mai repede posibil, iar dacă tu, magazin online, oferi acest serviciu chiar în aceeași zi, cu siguranță vei avea un mare plus și, de ce nu, poate clientul tău chiar te va alege pentru asta, în detrimentul altui magazin online cu aceleași produse și aproximativ aceleași oferte.

,

De obicei, chiar dacă ești din București, coletul tot a doua zi îți vine. Pentru că na, până cheamă curierul, până-l duce-n depozit, până-l scoate din depozit, se face deja a doua zis. Așa că, un astfel de serviciu pentru Bucureșteni, ar fi chiar util. Mie una mi-ar fi plăcut să-mi primesc tastatura comandată pentru laptop (aia veche era vai de mama ei), împreună cu mouse-ul, în aceeași zi. Cât am așteptat să-mi ajungă, îmi venea să mă urc pe pereți, căci tastatura veche nu mai voia să meargă deloc. Așa că a trebuit să mă înarmez cu multă răbdare și să aștept. Și să aștept. Și să aștept. Iar așteptarea și răbdarea nu sunt absolut deloc punctul meu forte. Puneți-mă să fac orice, numai să am răbdare nu.

Cred cu tărie că toate magazinele online ar trebui să ofere serviciul Treispe clienților din București. Adică, dacă tot există un astfel de serviciun prin care să-ți satisfaci la maximum clienții, de ce să nu-l folosești?

Nu-ți place să dai bani la stat? Ei bine poți face în așa fel încât 2% din ei să se ducă într-o cu totul altă parte: la un ONG

Multora nu le place să dea bani la stat. Urăsc să facă asta. De fapt, stai… cui îi place să dea bani la stat? Nimănui. Ne-am dori cu toții ca toți banii să rămână la noi, fără să fim nevoiți să plătim vreun impozit vreodată în viața noastră, așa cum se întâmplă în țările alea super-super bogate precum: Emiratele Arabe Unite, Qatar, Oman, Bermuda, Insulele Bahamas, Kuweit, Insulele Cayman, Bahrain și căci și Monaco.

Dar cum noi trăim în România și nu trăim în niciuna din țările de mai sus, suntem nevoiți să plătim impozite pe aproape orice: pe casă, pe mașină și pe venit. Că na, într-un fel, dacă statul nu-i suficient de bogat, trebuie să-l ajutăm noi cumva, nu?

Dacă faci parte dintre aceia care trebuie să completeze formularul 200, la început de an 2015, pentru anul 2014 și să-și plătească frumos impozitele la stat pentru veniturile încasate pe lângă salarii, conform declarației 200, ei bine să știi că poți fenta statul și să nu-i dai toți banii, ci mai puțin cu 2%. Muhahahahahah!

Cum poți face asta? Ei bine, atunci când completezi formularul 200, pe care îl poți descărca de aici, poți bifa că optezi ca 2% din banii pe care îi plătești la stat să se ducă spre un ONG în care activezi, ori a cărui activitate o susții pur și simplu pentru că îți place cauza pentru care aceștia luptă. Sau indiferent de motiv, poți dona 2% unui ONG, bifând opțiunea și specificând numele ONG-ului.

Simplu, nu? În plus, te poți bucura că nu ți-ai dat doi banii pe mâna statului și că ai făcut o faptă bună. Ai ajutat un ONG să-și ducă cauza cât mai aproape de a fi îndeplinită și de a putea face lucruri frumoase pentru o anumită categorie de oameni. Sunt cu un pas mai aproape de a-i ajuta și de a crea cât mai multe proiecte frumoase pentru ei, iar asta doar cu ajutorul tău. Fiecare pas contează. Fiecare ajutor. Așa că dacă poți să faci o faptă bună, fă-o!

Uite ce poți face în București ca să te relaxezi și să ieși din starea de confort

Am auzit mulți locuitori ai orașului București spunându-mi că se plictisesc de moarte. Că n-au unde să iasă din casă și că, în afară de acasă – servici și acasă – facultate, n-au efectiv pe unde să se ducă și ce să facă.

Așa că m-am gândit să scriu un articol în care să vă spun că aveți ce să faceți în București. Aveți atâtea locuri în care puteți merge și face diferite chestii pentru dezvoltarea voastră personală, încât veți spune că de data asta sunt prea multe și că nu știți efectiv ce să alegeți mai întâi.

Pentru început, vă puteți plimba prin parcuri. Nu sunt multe pentru suprafața Bucureștiului, dar sunt destule. Plimbatul prin parc vă ajută să vă relaxați și să observați natura din jur. În plus, sunt chiar frumoase parcurile din București, eu cel puțin mă simt foarte bine când mă plimb prin ele.

Apoi, puteți efectiv să vă plimbați și pe străzile Bucureștiului, în special în zona centrului vechi. Sunt atâtea și atâtea clădiri superbe din punct de vedere arhitectural. Clădiri trecute prin timp și care susțin bazele unei istorii. Alții vin de la mii de kilometrii să le vadă pentru câteva clipe, iar noi nu suntem în stare să le admirăm și doar stăm în casă.

Apoi, după ce ați văzut orașul la pas, bucurându-vă de el, puteți lua în considerare să participați la diferite cursuri, fie seara, în timpul săptămânii, după ce terminați cu îndatoririle (facultate, servici), ca o metodă de a vă destinde și a vă relaxa, fie în weekend-uri când aveți aproape tot timpul din lume. De aia sunt weekendurile să ne relaxăm și să ieșim oarecum din starea de confort. Să facem și altceva decât ceea ce facem în timpul săptămânii, de luni până vineri, pentru a ne clădi un viitor și a ne întreține.

Eu spre exemplu, vreau să fac cursuri de improvizație, actorie, pian, rusă, dans și altele, dar astea sunt primele pe listă, nu neapărat în această ordine. Cred însă că cel mai mult mi-ar plăcea, în momentul de față, să învăț să dansez cât de cât binișor. Încă sunt la stadiul de dat cu stângul în dreptul și invers. Nu reușesc pur și simplu să „mă las purtată de ritmul muzicii”. N-am ureche muzicală și pace. Mi-ar plăcea să am parte de niște momente Latino-Time in Bucuresti, la o școală de dans. Iar apoi, desigur, m-aș apuca și de celelalte. Îmi doresc mult de tot să învăț rusa și să cânt la pian. Cât despre cursurile de improvizație și actorie, am fost la câteva și m-am simțit tare fain. Te ajută să te descoperi și să înveți lucruri noi.

Dar, înainte de toate, trebuie să învăț să dansez. Acum sunt încă la stadiul de bâțâială, când nu e vorba de dat efectiv cu stângu-n dreptul. :))

Vezi că ai ce face în București? Sunt o grămadă de evenimente și de cursuri la care ai putea participa. Nu lăsa timpul să treacă pe lângă tine și fă mereu ceva nou. Ceva nou pentru tine și pentru propria ta evoluție. Cred că-i important să investim timpul în noi.

Trăim într-o lume… cu de toate

Judecăm oamenii fără a avea vreun drept fondat și argumentat. Dar oare ne-am întrebat vreodată câți dintre acei oameni se chinuie pe bune pentru a avea pe masă măcar o firimitură de pâine?

Trăim într-o lume în care un pușcăriaș are mai multe drepturi și susținere din partea statului decât un elev și un student. Trăim într-o țară în care susținerea pușcăriașilor este mai mare decât a cea cărora vor continua să dezvolte țara asta.

Trăim într-o lume în care unii n-au ce pune pe masă, iar alții au atât de multe încât le aruncă. Ori le lasă să se strice.

Trăim într-o lume în care toată lumea critică pe toată lumea. Cu sau fără argumente valide, susținute prin dovezi. Și fără vreun drept, până la urmă. Nu cred că ne-am născut cu dreptul de a judeca ce face X, sau ce face Y cu viața lui, cum încearcă să și-o ducă pe un drum înainte, cum reușește, sau cum nu reușește, atâta timp cât pe noi nu ne afectează în mod direct sau indirect.

Trăim într-o lume în care tuturor ne pasă de părerile celorlalți și încercăm să ne creăm o altă imagine. Imagine care să fie plăcută. Ne comportăm după cum vor alții și după ceea ce vor ceilalți să vadă la noi. Uităm să ne comportăm pentru noi. Să facem lucrurile pentru noi. Ne place să fim altcineva, până când ajungem ca noi înșine să nu ne mai recunoaștem. Să nu mai știm cine și cum suntem.

Trăim într-o lume în care contează unde lucrăm. Ce mâncăm și care ne sunt tabieturile. Nu contează ce și cum gândim. Nu contează ce simțim. Contează câți bani avem și ce influență putem avea printre ceilalți. Ce legături putem creea. Cât de cunoscuți suntem, cât de populari. Pe scurt, trăim într-o lume în care contează cât de mari și tari suntem.

Trăim într-o lume în care-i judecăm pe cei care fac angajari videochat și pe cei care le acceptă slujbele, fără să ne gândim măcar: oare de ce fac asta? Oare de ce trebuie să existe oameni plătiți care să-i facă pe alții să se simtă bine, să fie fericiți, să uite de probleme din familie, să fie distrași? Oare lor le-o fi ușor?

Trăim într-o lume în care ne place să împroșcăm lumea din jurul nostru cu noroi, așa, după cum ne vine nouă și după cum credem noi de cuviință că se face atunci când nu ne convine ceea ce face persoana de lângă noi. Dar oare asta să fie soluția? Împroșcarea cu noroi?

Mi-aș dori să trăiesc într-o lume în care fiecare își vede efectiv de treaba lui. Sau, dacă chiar vrea să se uite în grădina celuilalt, să o facă pentru că vrea să-l ajute astfel încât să evolueze, nicidecum pentru a-l jigni și a-i murdări curtea cu noroi. Mi-aș dori o lume în care să conteze nu neapărat ce face omul, ci cum face. Cât de bun e în ceea ce face și ce beneficii își aduce lui și comunității din care face parte. Mi-aș dori o lume în care să conteze ce și cum gândești, nu ce și cum le pare altora că ai face asta. Mi-aș dori o lume în care persoanelor să li se pună etichete abia după ce au fost cunoscute, nicidecum înainte, dintr-o simplă privire sau o simplă părere a altora. Mi-aș dori să trăiesc într-o lume nu perfectă, dar bună. Ore să fiu eu cea care cere prea mult?

Îmi place să-mi îngreunez viața, așa că particip și primăvara asta la SuperBlog

Am stat mult astăzi și m-am gândit la treaba asta. Adică dacă să particip sau nu la SuperBlog. Și, tot gândindu-mă și gândindu-mă, după ce mi-am dat seama că luna asta n-am timp nici să mor, am zis să-mi îngreunez viața și mai tare și să particip.

Luna asta-i aglomerată rău de tot cu multe chestii. Poate chiar prea multe pentru o singură lună. Dar mi-am zis că trebuie să o fac și pe asta. pentru competiția în sine. Pentru a cunoaște oameni noi. Și pentru a avea motiv să particip la gală, să-i revăd pe ceilalți. Să mă distrez cu ei. Și să le promit solemn încă de pe acum că nu mă mai duc la somn odată cu găinile, sau chiar mai devreme.

Mi-am dat seama că n-aș putea să rezist pe margine. Mie-mi place să mă chinui alături de ceilalți. Să fiu solidară cu ei :)). Îmi plac prea mult oamenii din interiorul competiției. Îmi place comunitatea. Așa că particip și-n primăvara asta pentru oameni. Pentru prietenii. Pentru comunitate.

Deși știu că timpul meu este limitat, am să încerc să mă încadrez în termenele fiecărei probe. Nu promit că am să și reușesc, dar promit să încerc. Îmi promit mie asta.

Nu alerg după note. Notele, în fond și la urma urmei, nu reprezintă nimic. Alerg însă după angajamente. Angajamentele pe care mi le fac mie: să ajung la sfârșit fără penalizări. Sau măcar să ajung la sfârșit. Doar că-mi pare mai palpitant să încerc să n-am penalizări. Dacă tot mă chinui, zic să mă chinui până la capăt, nu?

Sunt curioasă ce va ieși. Cum voi termina, căci dacă mă implic, trebuie să duc treaba asta până la capăt, indiferent de rezultat. În plus, nu rezultatul este cel care mă interesează, nu el este un scop, ci revederea vechilor participanți și cunoașterea celor noi. Iar cei care vorbesc de rău despre SuperBlog, o fac pentru că nu cunosc comunitatea. Când ajungi să cunoști comunitatea, îți dai seama care este de fapt premiul cel mare al acestui concurs: legăturile create. Nu, nu premiile sponsorilor. Legăturile dintre participanți. Prieteniile. Astea-s marele premiu și pentru asta am ales să particip. Din nou.

Experiența mea cu topseriale.ro

Cu toții ne uităm pe tot felul de site-uri la serialele noastre preferate. Însă, uneori, se întâmplă ca anumite site-uri să nu aibă toate episoadele. Sau să se oprească cu încărcarea sezoanelor, din diferite motive, într-un anumit punct.

Am tot căutat să văd și eu The Mentalist, cap coadă, într-un singur loc. Și, când l-am găsit pe topseriale.ro, cu toate sezoanele și episoadele, am observat că de la sezonul doi încolo episoadele nu se încarcă. Dau eroare. Dar, ca să nu fiu nașpa, am zis să-i mai dau o șansă și să încerc și Anatomia lui Grey. Din fericire, sunt toate sezoanele și, implicit, toate episoadele. Iar traducerea este ok. La fel și calitatea episoadelor. Nu este cea mai bună, desigur, e totuși un site cu seriale, dar este destul de bună. Nu-i pixelată, deci e ok. Pentru asta, are un plus de la mine.

Interfața siteului, pentru mine cel puțin, nu este una obositoare. Are culori care nu-ți obosesc ochii și-ți permit să stai o perioadă îndelungată de timp pe site. Pe lângă asta, este ușor de folosit și foarte bine structurat.

Ce-mi displace în totalitate la el este multitudinea de reclame. Când intru pe un serial, se deschid reclame. Când intru pe un episod, se deschid reclame și mă pune să aștept nu știu câte secunde și apoi să dau skip. Când intru să dau play la episod și să se încarce, apar iar niște reclame destul de stresante la un moment dat, pentru că sunt și aceleași și mai sunt și lungi. Înțeleg, vezi o reclamă o dată, o vezi de două, de trei… dar deja a zecea oară turbezi efectiv și simți că o iei razna. Și, dacă tot sunt, poate ar trebui să fie ceva mai scurte.

Ce nu-mi mai place este că, atunci când vreau să văd un episod, mă duce de pe o pagină pe alta și-mi deschide și alte pagini. Mi-ar plăcea să rămân acolo. Și, consider eu, reclamele alea ar trebui să fie undeva în dreapta sau în stânga. Dacă îmi vor face cu ochiul, cu siguranță voi intra pe ele și voi vedea despre ce este vorba pe site-ul respectiv, dacă nu, le las acolo și mă uit liniștită la episodul meu.

Sper să-și remedieze acest minusuri, căci au deja un plus foarte mare, seriale cu sezoane întregi. Foarte mulți caută să vadă un serial într-un singur loc, nu să-și caute sezoanele lipsă în disperare pe net. Eu una, recunosc, am căutat foarte mult după sezonul trei din The mentalist la un moment dat. Și e păcat să-l găsești și să nu meargă. Celelalte, din câte am văzut, n-au probleme.

Uite cum poți să slăbești rapid și eficient

Am aflat, din statisticile blogului, că sunt câțiva care ajung pe blogul ăsta întrebându-se cum pot să slăbească rapid și eficient, așa că m-am gândit să scriu și pentru ei un articol. Măcar, dacă tot caută astfel de articole, să și găsească ceva util.

N-am să-ți spun diete care fac minuni și nici n-am să-ți vorbesc despre alimente miraculoase. Nu. Am să fiu sinceră și am să-ți spun că nu există un singur lucru pe care trebuie să-l urmezi ca să ajungi la rezultatul dorit, ci sunt multe. Iar drumul nu-i dificil deloc. Trebuie doar să ai voință și tărie de caracter să renunți la anumite lucruri.

Sunt persoane care, pe lângă dietele pe care le țin se folosesc și de o gamă largă suplimente nutritive, precum cele de la Bio Super Food. Sinceră să fiu, n-am nimic împotriva suplimentelor nutritive. Unele dintre ele sunt chiar bune. Cele mai bune sunt însă alimentele bio. Adică alea pe care le procuri tu, sau alții, fără îngrășăminte care să le accelereze creșterea și să le facă mari și frumoasă. Alimentele alea care-și iau singure ce au nevoie din pământ și de care ai grijă constant să fie udate, și plivite. Iar dacă tu ești ocupat și n-ai timp de așa ceva, să știi că sunt oameni care doar cu asta se ocupă și și-au făcut o afacere din producerea alimentelor cât mai natural posibil. Important e să-i găsești.

Zic însă că e timpul să-ți spun cum poți să slăbești rapid și eficient, în câțiva pași foarte simpli:

1. Dacă nu ai probleme de sănătate, sau ceva de genul și vezi că iei proporții rapid, nu fi nesimțit și leneș și ia măsuri! În cazul în care ai o problemă de sănătate, știu, e tare greu de controlat treaba asta, așa că du-te la un doctor și întreabă-l ce-i de făcut.

2. Nu mai mânca de la fast-food în fiecare zi! Nu zic că fast-food-urile ar trebui desfințate sau mai știu eu ce. Eu una mănânc de la fast-food-uri, doar că o fac din an în paște, când am chef de un hambruger. Asta nu înseamnă că înlocuiesc mâncarea gătită cu preparatele din fast-food-uri și mănânc de la ei dimineața, la prânz și seara. Să știi că toate sosurile alea și ingredientele, împreună, sunt ceea ce se numește „bombă calorică”.

3. Încearcă să mănânc mereu la aceleași ore, creând astfel un echilibru în organismul tău! Este absolut normal să iei proporții dacă mesele tale sunt haotice. În plus, masa de seară trebuie să fie cu vreo trei ore înainte să te pui la somn.

4. Fă sport! Iar prin sport nu înseamnă că te încurajez să-ți cumperi un abonament la sală și să te duci acolo. Nu, e suficient să-ți faci tu un program, în funcție de timpul liber pe care îl ai și să faci diferite exerciții de gimnastică acasă, ori să te duci să alergi prin parc.

5. Mănâncă sănătos! Ceva asemănător cu punctul doi. Încearcă să mănânc mai multă mâncare gătită, dar nu băga în tine ca să te saturi și să te simți plin. Nu e bine pentru organsimul tău să ajungi la o stare de sațietate.

Astea de mai sus cred că sunt cele mai importante 5 lucruri ca să nu iei proporții. E important ca tu să ai grijă de tine. Dacă tu crezi că mai sunt și altele, te invit să mi le spui în comentarii.

Se caută să se muncească cât mai puțin și să se câștige cât ma mult

Cu sau fără voia noastră creștem. Devenim adulți. Și începem ușor, ușor, să ne „dezlegăm” de părinții noștri. Să ne îndepărtăm de pe drumul nostru comun. Să ieșim oarecum de sub protecția lor și să o luăm fiecare pe drumul nostru, în funcție de instinctele proprii, de dorințe și de cum simțim că ar trebui să ne ghidăm pașii ca să reușim să ajungem acolo unde ne-am propus. Așa merge viața. E un ciclu foarte bine cunoscut de către fiecare om în parte, la fel cum este ciclul zi-noapte și rotația Pământului. Și, deși e un ciclu infinit, pare că nimeni nu s-a plictisit de el, căci viața continuă să existe.

Deși viața este aceeași, urmând aceiași pași, impactul pe care îl are asupra fiecărei persoane în parte este unul cu totul diferit, căci fiecare gândim diferit și acționăm diferit chiar și în situații identice. Ne dorim altceva, sperăm la altceva și luăm cu totul alte decizii asupra vieții noastre. Viață însă, deși pleacă din același punct, ajunge pe cărări diferite, ca în final să ne contopească în același punct. Însă tocmai asta cred că este frumusețea vieții. Faptul că, deși pornim în același punct și sfârșim la fel, avem vieți diferite. Istorii diferite care să facă una singură și să rămână pe pământul ăsta.

Și pentru că fiecare ajungem la un moment dat să ne facem propria noastră viață, independentă de cea a celorlalți, începem să ne alegem drumul. Să alegem ce vrem să facem cu viața noastră și cum vrem să ne-o continuăm astfel încât să ne-o facem cât mai frumoasă și cât mai ușoară și, de ce nu, să le oferim și celor din jurul nostru o viață frumoasă și plină de împliniri alături de noi. Cu toții ne dorim asta și încercăm să facem în așa fel încât să ne îndeplinim fiecare vis în parte.

Totuși, atunci când visul pare greu de atins, ne oprim în loc să reflectăm asupra ceea ce am făcut și a ceea ce ar trebui să facem. Iar atunci ne dorim ca totul să fie mult mai ușor de îndeplinit, pentru că realizăm că visul nostru mai are mult până să fie împlinit și că avem de muncit mai mult decât ne-am închipuit la început. Nu vrem să acceptăm că cele mai frumoase fructe ale reușitei să culeg după multă muncă și poate chiar multe lacrimi vărsate. Nimic nu se obține ușor. Și, deși știm asta, pur și simplu nu vrem să acceptăm.

Atunci când întâmpinăm probleme de genul acesta, de cele mai multe ori tindem să discutăm cu apropiații. Avem nevoie de sfaturi, de păreri și de opinii cât mai diverse, așa că mergem și cerem ajutor, dacă noi singuri nu putem lua o decizie. Iar sfaturile vin în funcție de cum te vede fiecare persoană în parte, de ceea ce crede că ți se potrivește și de ceea ce i se pare că ți-ai dori tu. iar cum tu vrei, probabil, să muncești cât mai puțin și să câștigi cât mai mult, lumea din jurul tău o să-ți prezinte diverse job-uri din care cred ei că se câștigă foarte ușor și se muncește foarte puțin. Lucru ce, sincer, după umila mea părere, nu este posibil, Orice ai alege să faci cere efort și muncă, chiar și dacă ți se oferă o angajare videochat Bucuresti, ori un post la KFC, sau să împarți pliante pe stradă. Nu-i ușor să faci niciuna dintre cele de mai sus. Iar dacă mă întrebați pe mine de ce, v-aș spune că doar bunăstarea obținută cu adevărat greu este cea care va fi mereu apreciată din suflet și din inimă. Tot ceea ce se obține ușor să și pierde foarte ușor pentru că nu știm să-l apreciem la adevărata lui valoare. Așa că ar trebui să muncim mai mult ca să câștigăm lucruri care să ne bucure și pe care să le apreciem cu adevărat.

Cum să faci să muți mobila mai ușor prin casă

Când se apropie curățenia aia generală, multora le e groază. Pentru că, foarte mulți, atunci când fac curățenie generală mută toată mobila prin casă, pentru a putea face curat prin fiecare colțișor. Bine, asta nu ar fi neapărat o problemă dacă ar fi un mobilier micuț și ușor. Dar ce te faci când ai mobilier din lemn masiv pe tot peretele, de sus până jos, pe toată lungimea lui și mai e și plin de cărți, ori plin de haine.

Te apuci și scoți tot. Și parcă tot nu-i suficient, că mobilierul ăla masiv tot greu e. Nu la fel de greu ca înainte, desigur, dar suficient de greu încât să fie nevoie de 2-3 persoane care să se chinuie din răsputeri să-l mute jumătate de metru.

Soluția? Ori schimbi mobila, ori pur și simplu îi pui roți. Da. Îi pui roți. Și apoi o plimbi prin casă. Floare la ureche, nu?

Multă lume am văzut că apelează la această șmecherie. Și anume își pun roți la mobilier, pentru a putea fi mutată mult mai ușor prin casă de câte ori ai nevoie și de câte ori te apucă nebuniile de genul ăsta, că na… fiecare om e cu nebuniile lui, nu?

În plus, e roțile astea sunt chiar utile și îți ușurează considerabil munca și efortul. E bine să fim practici, zic.

Dacă i-aș spune tatei, cred că imediat ar da fuga să le cumpere căci, de fiecare dată când se face curățenie generală, el este chinuit responsabil cu mutatul mobilei. De fiecare dată când îi spune mama: „Dragă, săptămâna asta mă apuc de curățenie generală”, săracul tata se transformă la față într-un curcubeu. Și nu, nu de fericire. El consideră că, atâta timp cât faci în fiecare săptămână curățenie, nu ai de ce să mai faci în fiecare sezon curățenie generală și că, mai ales, nu ai efectiv de ce să te plimbi cu mobila prin casă. E fixată prea bine ca să ai de ce să faci curat după ea, sau pe sub ea. Mama însă e de altă părere. Și știți voi, cum femeia e gâtul și bărbatul capul, iar capul se mișcă după cum se mișcă gâtul… înțelegeți voi voia cui se face.

Așa că tata pune osul la muncă și o ajută să mute absolut fiecare corp de mobilier, astfel încât ea să scoată covoarele, să spele pe sub și inclusiv să șteargă pereții. Da, exact, maică-mea e o maniacă a curățeniei. Ar putea concura alături de maniacii de curățenie din întreaga lume și sunt sigură că ar ajunge fără prea mari probleme în topul maniacilor.

Dacă vrei și tu  să îți ușurezi munca să știi că aici gasesti roti pivotante cu frana pentru mobilier. Sau, dagă vrei să îi ușurezi munca soțului tău, îi poți face o surpriză de Paști. Adică înainte de Paști, când vrei să te apuci de curățenie. Sau mă rog.. chiar și mai devreme , ca să nu mai numere cu groază câte zile mai are până la Paști și implicit până să îl pui iar să mute mobila prin casă.

Despre ce fac alții

nu. N-am să judec ce fac alții. N-am de ce să fac asta. Fiecare om are dreptul de a-și alege singur drumul în viață, fără să trebuiască țină cumva cont de părerea mea, de opiniile mele, ori de sfaturi. Fiecare om de pe planeta asta are dreptul să facă ce-l taie capul. Asta atâta timp cât nu-i rănește pe cei din jur și nu le face rău. Profa mea de filosofie dintr-a 12-a spunea așa: „Libertatea și drepturile tale se încheie când încep libertățile și drepturile celuilalt”. Când a spus asta prima dată, nu am prea înțeles ce a vrut să ne transmită. Apoi, ușor, ușor, am analizat mesajul dânsei și am ajuns să-l înțeleg.

Libertatea, deși absolută prin însăși semnificația ei, este relativă și limitată. Nu pot să mă duc pur și simplu să omor pe cineva, doar pentru că sunt liberă să o fac. Și persoana respectivă este liberă să trăiască. Și are acest drept.

Libertatea poate fi și absolută, în cazul în care ceea ce facem nu-i rănește pe ceilalți și nu le aduce niciun fel de prejudiciu. Da, atunci suntem liberi să facem efectiv ce ne taie capul, atâta timp cât singurii implicați suntem chiar noi și nimeni altcineva. Ori când reușim să facem lucrurile în așa fel încât să aducem o bucurie și în viața celorlalți.

Nu pot însă, sub nicio formă, să-i înțeleg pe aceia care judecă orice acțiune a celor din jur. Parcă ne-am născut judecători înnăscuți. Avem asta în sânge. Dar oare este judecata asupra altora un drept absolut, sau doar unul relativ? Cu siguranță nu este unul absolut. Nu cred că avem dreptul de a judeca acțiunile altora, acțiuni care nu ne afectează, zic, căci cele care au legătură directă, sau indirectă cu noi, este clar că trebuie să le judecăm. Judecata asta trebuie să fie însă una constructivă și nicidecum una care dă un verdict, o sentință irevocabilă.

Nu știu dacă ați observat, deși tind să cred că ați observat, dar din ce în ce mai multă lume vorbește despre chat si videochat. Cu toții își dau cu părerea. Unii sunt pro, alții sunt contra și uite așa se ajung la tot felul de certuri și de jigniri prin comentarii, ori scriind alte articole.

Eu, personal, sunt neutră precum Elveția. Nu sunt nici pro, dar nici contra chatului și videochatului. Nu am de ce, atâta timp cât nu mă afectează nici direct și nici indirect. Cum am mai spus, fiecare om alege ceea ce vrea să facă. Ori ceea ce este nevoit să facă din cauza anumitor împrejurări. Sau pur și simplu ce i se pare lui mai ușor să facă. Foarte multe persoane consideră videochatul a fi o modalitate simplă și rapidă de făcut bani. Și, pe deoparte, așa și este. Depinde doar de fiecare persoană în parte ce percepții și principii are. Eu una, spre exemplu, nu aș putea face niciodată așa ceva.

Nu cred însă că ar trebui să-i judecăm pe aceia care își aleg un anumit drum în viață, dacă nu ne afectează într-un mod direct. fiecare are dreptul de a-și alege cărarea aia pe care vrea să apuce. Nimeni nu-i perfect. În consecință nimeni nu ia decizii perfecte privind propria lui viață. Așa că dacă noi înșine nu suntem în stare să facem totul ca la carte și să avem o viață fără pic de pată, cu ce drept ajungem să dăm verdicte irevocabile asupra vieții și acțiunilor celorlalți? Zic să lăsăm ce fac alții și să fim mai atenți la ceea ce facem noi.

Vă invit la concurs pe blogul cel nou

Nu știu dacă ați văzut, dar pe blogul cel nou, danielabojinca.ro, am un concurs. Și dau drept premiu un voucher pe care îl puteți valorifica atunci când dați o comandă online la unul dintre restaurantele din rețeaua site-ului Food Panda. mai multe însă puteți afla și descoperi în articolul concursului.

Tot în acel articol veți afla și care sunt condițiile de participare, cât și cum voi acorda premiul.

Vă aștept și pe voi, cititorii acestui blog, să participați la concurs. Mi-ar plăcea ca voucher-ul acela să fie câștigat de unul dintre cititorii celor două bloguri ale mele. Vreau să vă mulțumesc și eu cumva pentru că îmi sunteți alături de atâta timp. Pentru că mă citiți și pentru că datorită vouă, cititorilor mei, am început să pășesc pe trepte cât mai sus. Din ce în ce mai sus. Iar pentru asta vreau să vă premiez.

Pe lângă acest concurs, vor mai urma și alte concursuri pe blog, dintre care foarte multe vor fi cu premii în cărți. Asta pentru că mie îmi place mult să citesc și știu că și cititorilor mei le place. Deocamdată vă aștept la concursul pe care îl am momentan pe blog. (click pe imagine pentru a fi direcționați către concurs)

Casa visurilor mele

Cu toții avem în minte casa visurilor noastre, corect? Unii dintre noi o văd mare, cu o grămadă de terase si balcoane, o multitudine de camere spațioase, băi, holuri lungi și late, poate încărcate de tablouri, o sufragerie imensă, cu un șemineu pe colț, o masă din lemn masiv, lungă, cu 12 scaune, o canapea în partea cealaltă, covoare pufoase pe jos și geamuri cât camera. În spatele casei o grădină, un lac, o piscină, ceva care să vă facă să vă relaxați și să vă detensionați după zile și zile întregi în care ați acumulat foarte mult stres în cadrul diferitelor întâlniri la locul de muncă.

Alții au drept casă a visurilor un apartament luxos, nu cu multe terase și balcoane, dar destul de spațios și modern. Un apartament căruia să-i fie aplicată modernitatea și luxul din zilele noastre.

Și mai sunt acei oameni care își văd casa visurilor ca fiind o căsuță. Poate cu un singur etaj, maxim unul sau mansardată, cu puține terase și balcoane, adică o singură terasă, în spatele casei, spațioasă și deschisă, și un balcon mic în față. Nu foarte multe camere, dar fiecare să aibă baia proprie. O bucătărie cât se poate de spațioasă și o sufragerie medie. Unora le plac și șemineele, alții o vor cât mai simplistă și nici cu foarte multe decorațiuni.

Eu nici nu știu să vă spun din ce categorie fac parte. Cert este că nu-mi plac casele acelea foarte pompoase și încărcate cu diverse elemente arhitecturale. Îmi plac casele simple, cu geamuri aproape cât înălțimea peretelui. Fără terase și balcoane. Casele cu multe balcoane spre exemplu, îmi dau senzația că privesc un hotel, ori un bloc cu foarte multe apartamente.

Casa visurilor mele nu vreau să aibă mai mult de 3 – 4 dormitoare (mna, nu se știe niciodată când te trezești cu mai mulți musafiri pe cap și trebuie să ai unde să-i cazezi, nu?), fiecare cu baia ei. Dacă se poate să aibă doar un singur nivel și o mansardă, iar în spatele casei terasă și o grădină cu un lac (natural sau artificial – eu vreau lac). Sufrageria să fie într-atât de spațioasă încât să încapă o masă de 10-12 persoane, un televizor, o bibliotecă, un șemineu, o canapea și niște fotolii, eventual și o măsuță. Bucătărie, ei bine știți și voi că în bucătărie e nevoie de spațiu. Iar dormitoarele să fie suficient de mari încât să te poți mișca lejeri prin ele și să nu devii dintr-o dată claustrofob. Decorate frumos și în culori calde. Ahh, și era să uit: grinzi din lemn; multe grinzi din lemn. O scară din lemn și cât mai puține betoane.

Sinceră să fiu, m-aș mulțumi și o casă, cu două camere, fără nicio mansardă, din lemn, undeva la marginea unei păduri, în natură, înconjurată de munți și de mult aer proaspăt.

Pentru voi cum arată casa visurilor? Aia la care visați probabil zi de zi. O casă în care să vă puteți odihni liniștiți, să visați și să sperați la împlinirea a cine știe câte dorințe. Și da, poate că acea casă a visurilor nu se poate construi acum, dar, cu siguranță, într-un viitor se va putea. Eu una sper.

Medicina ar trebui acceptată în toate formele ei

Există două categorii de oameni pe lumea asta, în ceea ce privește medicina. Și anume există așa.

CATEGORIA X: Oamenii care merg la doctor/spital pentru orice mică sau mare durere.

CATEGORIA Y: Oamenii care efectiv refuză să meargă din prima la doctor și încearcă mai întâi de toate medicina naturistă, alternativă, holistică. Din această categorie de oameni fac și eu parte.

Personal, nu obișnuiesc să mă duc la doctor pentru orice nimic. Unii o consideră o prostie. Eu pur și simplu consider că nu am de ce să iau din prima medicamentele lor, atunci când sun răcită, când mă pot trata cu sirop de brad, sau cu orice altceva, natural și produs în casă. Nu sunt chiar adepta recurgerii la chimicale.

Desigur, dacă vorbim de cazuri grave, în care avem nevoie de tratamente care nu pot fi făcute neapărat în casă, ori de investigații amănunțite în cazul bolilor avansate, este necesar să mergem la un doctor și nicidecum să facem ceva de capul nostru.

Totuși, chiar dacă mergem la doctori, trebuie să încercăm să continuăm să mâncăm sănătos și să ne menținem, în general, un stil de viață cât mai sănătos.

Medicina holistică este cea care, în urma unei investigații amănunțite a organismului ca un tot unitar, prescrie recomandări de tratamente care au la bază ca substanță activă extracte naturale. Sau, chiar și mai simplu, ți se va spune exact ce și cum să-ți prepari.

Medicina holistică este veche de peste 200 de ani și, spre exemplu, în Elveția este tratată cu seriozitate, conferindu-i-se un loc respectabil în cadrul sistemului de sănătate de acolo. Lucrul acesta mi se pare foarte tare căci, în definitiv, medicina ar trebui să fie acceptată în toate formele ei, nu doar în cea evolutivă din zilele noastre. Poate un tratament vechi de 50 de ani este mai bun pentru o anumită persoană, decât un medicament recent apărut pe piață și abia testat.

În Franța, spre deosebire de alte țări, medicina homeopatică este studiată chiar în cadrul Facultății de Medicină.

Recent am descoperit și un cabinet de homeopatie, pe site-ul căruia am citit tot felul de informații interesante. Iar lucrul care m-a fascinat cel mai tare a fost cabinetul doamnei doctor. Chiar mi-ar plăcea să arate așa cabinetele tuturor doctorilor. M-aș duce mai puțin speriată la ei. Mi-ar fi poate chiar drag să discut, simțindu-mă mult mai confortabil și încrezătoare. Contează foarte mult și atmosfera care se creează în cabinet. Dacă vreți să aflați mai multe și voi, intrați pe cabinet homeopatie aici. Vă asigur că veți găsi tot felul de informații interesante.

Imagine cabinet:

Vă invit să mă citiți și pe danielabojinca.ro

Dragii mei cititori, cei care citiți de ceva timp blogul ăsta, cât și cei care ați ajuns aici recent, poate chiar acum, vreau să vă spun, în caz că nu știați, că mi-am deschis de ceva timp și un alt blog. Pe domeniu. Blogul danielabojinca.ro.

Blogul este unul personal. Adică veți găsi pe el așa: lucruri care îmi plac și lucruri care nu îmi plac, promovări de proiecte interesante (cum este spre exemplu Social Media Summit București), recenzii ale cărților pe care le citesc (recent am scris despre cartea lui Klaus Iohannis), filme pe care le vizionez, mâncăruri (din când în când, dar de data asta vă invit să testați ciocolata de casă), despre evenimente culturale și tot felul de curiozități peste care dau, public și guest-posturi, organizez concursuri (chiar am în plan unul, cât de curând, pentru început de an și pentru a le mulțumi cititorilor de până acum pentru că mă încurajează și mă citesc), dar postez și lucruri personale (texte în care se regăsesc trăiri, emoții, sentimente și lucruri pe care le văd zi de zi).

Și, dacă vă întrebați ce se va întâmpla cu acest blog, ei bine el va rămâne aici și voi mai posta diferite lucruri pe el, din când în când. Nu pot renunța la el. Este blogul meu de suflet. Primul meu blog. Cel care m-a ajutat să cunosc oameni frumoși alături de care să mă dezvolt și să învăț cât mai multe lucruri noi. E păcat să-l abandonez, așa, dintr-o dată. Și, dacă va fi să fie abandonat cândva, adică să nu mai postez absolut nimic pe el, îl voi lăsa aici, ca o amintire a începuturile mele și sperând că, din când în când, se va mai găsi cineva care să citească lucruri utile pentru el pe aici. Iar ca să vadă lumea că nu am murit, am să las un articol principal în care vă voi spune că gata, m-am mutat de tot și-am să vă aștept acolo de fiecare dată când vreți să aflați câte ceva nou.

Acum însă, ei bine acum vă aștept să-mi citiți ambele bloguri. Pe acesta, după cum am mai spus, voi scrie mai rar, iar pe danielabojinca.ro încerc să scriu aproape zilnic tot felul de lucruri care mie mi se par interesante.

Un eveniment cu momente magice

Sentimentalisme. Cu toții le avem, indiferent de cât de duri vrem să părem în fața celorlalți. Cu toții avem acolo, în adâncul sufletului, slăbiciunile noastre. Lucrurile acelea care ne face fericiți, ne readuc la viață, ne înalță printre nori și apoi ne lasă.

În viața asta, de când eram mici, ne doream să avem parte de un eveniment cu momente magice, fie că era vorba despre ziua noastră, ziua unui coleg, majoratul, ori, de ce nu, chiar nunta. Suntem ființe visătoare și, drept urmare, visăm cu ochii deschiși la lucrurile care ne fac fericiți și la lucrurile pe care ni le dorim în viața noastră să rămână ca momente istorice pentru noi, nu neapărat pentru alții.

Tuturor ne place să visăm și, să fim serioși, la un moment dat în viață ne și doream să fim prinți, prințese, ori super eroi. Ne plăcea să știm că putem salva lumea și că de noi depinde întregul ei viitor.

Ei, dacă tot ne plăcea să visăm atunci, de ce să nu ne îndeplinim visurile acum, încercând să creăm cât mai multe momente magice în viața noastră: de la botezul copilului, până la zile de naștere și nunți. De ce să nu facem ca totul să rămâne memorabil în mintea și în sufletul nostru, cât și al invitaților căci, până la urmă, evenimentul nu ne este menit doar nouă, ci și celorlalți. Toți ne-am reunit pentru a sărbători un moment important din viața noastră. Așa că ar trebui să-l facem memorabil.

Când eram mică eu visam la petreceri cu prințese. Și la rochii de prințese. Și la ponei. ȘI la dragoni magici. Acum nu-mi doresc decât un loc special. Un moment special. Un cuvânt. Astea sunt cele mai importante. Astea te fac să te simți fericit. Și să visezi în continuare. Avem nevoie, ca oameni, de stimuli, de dorința de a visa în continuare și de a ne atinge fiecare vis în parte.

Și, că tot vă vorbesc aici despre evenimente magice… să vă spun și ce evenimente sunt magice din punctul meu de vedere. Un eveniment cu momente magice, fie că este o simplă petrecere, ori una de-a dreptul importantă, trebuie să fie amprentat cu propria personalitate. Dacă ție îți plac fluturașii, pune fluturași. Ori, dacă îți place să dansezi… decorează totul astfel încât să-ți dea senzația de ring de dans. Dacă-ți place foarte mult să citești, fă o nuntă în care dansul mirilor să fie înlocuit cu lecturatul, așa cum au și făcut doi tineri din Cluj-Napoca. Personal, evenimentul mi s-a părut unul foarte fain. Mi-a plăcut la nebunie și tare mult mi-aș dori să văd și să particip la astfel de nunți, în care să fie lăsată o amprentă a personalității celor doi.

Acum, dacă eu ți-am spus ce înțeleg eu prin evenimente cu momente magice, adică acele momente care sunt speciale datorită locului și tematicii personalizate a evenimentului, sunt tare curioasă ce înseamnă și pentru tine, dragul meu cititor, un eveniment cu momente speciale. Cum îl vezi, cum îl asimilezi și cum ți-l dorești. Cu siguranță ai tu ceva în minte.

Importanța curățeniei într-o companie

Nici ție nu-ți place să mergi într-un loc urât, murdar și plin de tot felul de chestii care să te dezguste la propriu, nu? Parcă nu ai încheia niciodată un contract cu o firmă în cadrul căreia murdăria primează la tot pasul, oricât de profesioniști ar fi cei din cadrul firmei în domeniul lor, nu?

Mie una îmi place curățenia. Și sunt sigură că tuturor celor care pășim în diferite instituții, firme, companii, magazine sau mai știu ce altceva, ne place să fie curățenie. Să fim înconjurați de curat. Asta ne dă o stare de de bine și cât de cât de cât puțină încredere că am pășit în locul potrivit.

Se spune că prima impresie contează. Și chiar contează, chiar dacă pe viitor nu va fi să rămână aceeași. Prima părere este importantă pentru noi, pentru fiecare. Fie că vorbim despre aspectul fizic, porumbeii scoși pe gură, ori curățenia din jurul nostru. Prima impresie este întotdeauna cea care spune ceva celuilalt. Iar asta înclină foarte mult balanța în favoarea sau defavoarea unei persoane. Așa că prima impresie trebuie să fie una cât se poate de frumoasă.

Curățenia creează o impresie frumoasă. Dă un plus de încredere, după cum am mai spus și mai sus.

Orice firmă care se respectă și care își respectă clienții și colaboratorii cu care intră în contact direct, sau indirect, își păstrează locul e muncă curat tocmai pentru a crea mereu o impresie bună celor din jur, cât și un loc de muncă cât mai plăcut angajaților.

Dacă firma este una mică, cu un spațiu pentru câțiva angajați, aceștia au oarecum posibilitatea să-și facă singuri curat, fără să fie nevoiți să-și angajeze firme de curățenie. E mult mai ușor pentru ei și scutesc o cheltuială care se poate duce în buzunarele angajaților.

Dacă, în schimb, firma este una mare, cu zeci de birouri, întinsă pe nu știu câte etaje, sau în  nu știu câte clădiri și așa mai departe, este mult mai ok ca respectivii să-și angajeze o firmă de curățenie. În cazul de față e mult mai ok ca fiecare să fie cu treaba lui, pentru a da un randament cât mai mare în propria producție (contracte sau mai știu eu ce altceva).

Spre exemplu, cei de la HelpMultiservices pot fi o soluție pentru compania ta. Sunt rapizi și eficienți, iar serviciile lor sunt de la curățenia după constructor, generală, zilnică în spațiile interioare (birouri, lifturi, grupuri sanitare), în spațiile exterioare, până la întreținerea plantelor de interior/exterior și spălarea trotuarelor rulante și scărilor rulante. Pe lângă asta, îți pot furniza echipamente și consumabile pentru spațiile sanitare.

Angajații tăi clar nu le pot face pe toate cele de mai sus. În plus, e bine ca angajații să se focuseze pe treburile lor, pentru a merge cât mai bine afacerea ta, nu să facă ei curățenie. Desigur, în spațiul lor de lucru ar trebui să fie ordine astfel încât ei să găsească tot ceea ce au nevoie la momentul potrivit. În rest, firma de curățenie se ocupă de tot. Tu nu mai trebuie decât să plătești.

Dacă vrei să-ți meargă mașina, nu mai cumpăra chestii de la magazinul din colț

Am scris destule articol despre importanța pieselor originale și evitarea cârpelilor. Am spus de multe ori care este riscul de punere în pericol atât a vieții tale, cât și a vieții celorlalți. Am scris atâtea și atâtea cuvinte despre faptul că ieși mult mai ieftin, pe o durată mai lungă de timp, cu piese originale, ceva mai scumpe într-adevăr, decât cu piese contrafăcute, ieftine și proaste, care te lasă chiar și la câteva zile după ce le-ai pus pe mașină. Alea ceva mai bunicele țin și o lună de zile. Hai, o lună și jumătate… cu indulgență, desigur. iar riscul este de 99.9%. 0.1% ai noroc și nu pățești nimic. E bine totuși să nu te bazezi pe noroc. Norocul îți scapă printre degete fix atunci când ai cea mai mare nevoie de el.

Astăzi însă nu am să mai vorbesc despre piesele auto originale. Astăzi am să vorbesc despre consumabile. Și, pentru că nu-i bine să amestec toate cele într-un singur articol, am să mă rezum la a scrie doar despre ulei. Uleiul de mașină, nu cel de gătit. Deși, când tata are chef să facă bâză, ne zice uneori, mie și mamei, că dacă am rămas fără ulei ne dă el un Castrol (ulei de mașini).

Și, dacă tot am adus uleiul Castrol în discuție, zic să vorbesc în continuare tot despre el. Iar ca să nu spun tâmpenii căci, recunosc, nu sunt as în domeniu, l-am luat pe tata lângă mine. El cu asta se ocupă. Asta lucrează 24/24. Și când spun 24/24, să știți că nu exagerez nimic. Ziua e în service, ori online, aducând piese pentru mașini, iar noaptea vorbește în somn, extrem de amănunțit, despre cum desface un șurub, dă jos un motor, sau mai știu eu altceva.

Uleiul Castrol este un ulei original. Și este de mai multe timpuri. Spre exemplu: ulei Castrol edge 5w40, care se folosește pentru anumite norme și ulei Castrol edge 5w30, care poate fi folosit la toate mărcile Skoda, Seat, VW și Audi. Așa că, atunci când te duci în service să-ți schimbi consumabilele, ai grijă ca uleiul să fie potrivit pentru mașina ta. Și încearcă să-l schimbi la fiecare 15000 kilometri.

Pentru că am tot văzut enșpe mii de bidoane de Castrol prin service pe la tata, l-am rugat să-mi spună câte ceva despre el. De ce îl recomandă el mereu pe ăsta și dacă e chiar bun. Iar răspunsul lui a fost: „Este unul dintre cele mai bune, nu neapărat cel mai cel.” Dar, zic să vă las mai multe detalii, așa, cu liniuță:

– are performanțe mari de lubrifiere;
– este rezistent la temperaturi ridicate, cât și la cele scăzute – la temperatură mare, uleiul își păstrează o temperatură mică, normală, iar la temperaturi scăzute, fluiditatea uleiului este aproape de normal;
– are o durată de viață mare și nu permite sistemului să se uzeze;
– reduce zgomotele din interiorul motorului;
– este rezistent la frecări și se degradează foarte greu;
– mărește durata de viață a motoarelor cu ardere internă, a cutiilor de viteză manuale și automate și a sistemelor de direcție hidraulice.

Cam astea ar trebui să fie caracteristicile oricărui ulei de mașină. Așa că, aveți grijă ce vi se pune prin service-uri, ori ce comandați de pe net.

Medicina evoluează. Păcat că nu are cine să o folosească

Stăteam ieri, cu ochii ațintiți în tavan, gândindu-mă la vrute și nevrute. Încercam să adorm și, în loc să număr oi, vaci, porci și alte animale, mă gândeam la medicină. Am început să fac asta în mod constant, în ultimul timp. Mă întreb mereu dacă este ceea ce vreau cu adevărat și dacă aș face față. Apoi îmi dau seama că da, îmi doresc nespus de mult, dar pur și simplu nu sunt sigură pe mine. Nu sunt sigură că voi reuși. Că voi putea. Că nu mă voi pierde pe parcurs. De fapt, cred că cel mai tare mă sperie numărul mare de medici ratați și proști cu diplomă. Nu neapărat pentru că sunt proști, ori n-au avut capacitatea necesară unei asemenea facultăți, ci pentru că, din diferite motive, au clacat într-un anumit moment din viața lor.

Am întâlnit o grămadă de medici până acum, fie că am avut eu probleme de sănătate, fie că au avut ai mei. Unii au vrut să mă bage în operație, pentru că mă paralizaze în partea stângă, iar ei voiau să mă opereze de apendicita. Alții, spuneau că am noduli de creștere, când eu aveam probleme destul de grave cu inima, iar alții operează metastaze, când ele nu ar trebui operate. Desigur, am întâlnit și medici care m-au ajutat și mi-au dat o altă șansă la viață, iar pentru ei am toată stima.

Tot ieri, după ce n-am reușit deloc să adorm și am fost nevoită să mă ridic din pat așa, mai mult târâș, m-am apucat să caut pe Sfântul Google despre tomograf și unde se află acestea. Am fost surprinsă de rezultatele computer tomograf dentar targu jiu și computer tomograf dentar targoviste. Mă așteptam că un computer tomograf dentar să fie în marile orașe al țării, iar acolo poate chiar aproape noi. Bine. Sunt răutăcioasă acum.

Degeaba există însă, dacă nu are cine să le folosească. Sau are cine să le folosească, dar nu și cine să interpreteze rezultatele, astfel încât continuarea investigațiilor, ori medicamentația, să fie cele corecte și nicidecum alea care te bagă cu ambele picioare în groapă.

Bunica mea, acum vreun an, a făcut un tomograf pe la Petroșani, că ăsta de la Târgu-Jiu era „stricat”. Și, în loc să-i spună că are cancer, i-au spus că are reumatism și nu mai știu ce altceva. Până când a ajuns să nu mai poată să meargă și să aibă dureri groaznice. Iar rezultatele respective le-au citit o groază de medici și tot degeaba.

Nu știu dacă, pentru toate astea, ar trebui să dau vina pe doctori, ori pe sistem. Cu siguranță problemele sunt în ambele părți. Și nu știu ce ar trebui să se schimbe, dar cred că medicii ar trebui să aibă o motivație să fie dedicați muncii lor cu adevărat.

Mi-am luat iepurași

De fapt, sinceră să fiu, nu i-am luat. I-am primit. De Crăciun. Cadou.

Eu m-am bucurat că am noi parteneri de joacă. Desigur, nu pentru mine. Pentru copilul din mine. Eu am 20. El are doi. Ne jucăm totuși amândoi cu iepurașii.

Sunt simpatici. Unul aleargă în fața mea să-l prind, iar altul vine din spate și mă trage de pantaloni, ori mă prinde de picior. Sunt simpatici și când se spală. Adică din 10 în 10 minute. Asta până când devine de-a dreptul frustrant să-i to vezi că se opresc din orice ar face pentru a-și îngriji blănița și a o păstra mereu curată. Sunt tare simandicoși. Și când îi apucă, apăi îi apucă.

Problema apare atunci când nu păstrează și ei curățenia în propria lor casă. Împrăștie totul peste tot și-și fac nevoile pe unde apucă. Acum, dacă știți metode despre cum se poate dresa un iepure să-și facă nevoie într-un loc special amenajat, sunteți invitații mei să mă luminați.

A doua problemă, care este poate chiar mai mare decât prima, prezentată anterior, este faptul că iepurașii ăștia îți mănânc până și sufletul, atunci când efectiv nu știi ce să le mai dai de mâncare. Dacă le pui fân, cât nu ar rumega nici măcar o vacă într-o zi, ei îl mănâncă în jumătate de zi. Dacă le dai morcovi, îi termină în jumătate de oră. Dacă le dai salată, ori varză, așteaptă-te să o termine până când te întorci cu spatele. Iar eu, în plină iarnă, am rămas efectiv fără hrană pentru iepuri. Mănâncă pur și simplu într-una.

Noroc că, tot căutând pe net despre iepuri, am descoperit un site pentru animale de companie, care are hrană pentru iepuri și pentru diferite rozătoare. În plus, de pe petpal.ro am descoperit și faptul că iepurii, la fel ca și celelalte animale și la fel ca noi, oamenii, au nevoie de un meniu cât mai diversificat pe întreaga durată a zilei. Adică nu pot să le dau morcovi, fân și salată toată ziua. Au nevoie și de alți nutrienți, decât cei luați din morcovi, fân și salată, iar cei de la petpal.ro îmi pun la dispoziție o serie întreagă de meniuri. Și le mulțumesc. De acum iepurii mei or să se bucure de meniuri diversificate, că doar sunt membrii importanți în familia noastră (nici eu nu mănânc uneori al fel de bine cum or să mănânce ei de acum încolo).

După cum spuneam și mai sus, dacă aveți și voi iepuri și puteți să-mi dați ceva sfaturi în privința îngrijirii și „educării” lor, vă rog să nu ezitați să o faceți. Accept orice sfat cu cea mai mare plăcere. Și vă și mulțumesc anticipat.

Cum mi-am distrus vederea

Eu închei anul povestindu-vă o întâmplare. Nu din 2014. E ceva mai veche. Dar are legătură și cu anul ăsta care tocmai se încheie și pe care îl ducem la bun sfârșit. Sau cel puțin credem că-l ducem la bun sfârșit. Pentru mine este de fapt o altă zi. O altă lună care începe. Nu are nimic special. Continui cu aceleași planuri pe intervale bine delimitate în timp și spațiu. Și nu sunt planuri neapărat pentru 2015. Ci pentru viitor, căci viitorul poate însemna chiar și secunda următoare, nu neapărat un an nou, o altă lună, ori o altă zi. Viitorul este cel pe care-l privești în față și-l lași mereu în urmă. Viitorul este secunda din fața ta.

Dar să revin la povestea mea. O poveste de la sfârșitul clasei a VI-a, poveste care și-a lăsat o amprentă vizibilă până și în ziua de astăzi. Și asta nu-i nicidecum din fericire, ci din păcate, căci povestea asta este despre cum un medic oftalmolog mi-a distrus parțial vederea.

Prin clasa a VI-a aveam ceva probleme și amețeam. Așa că ai mei s-au gândit să mă ducă să-mi fac toate analizele, printre care și cele oftalmologice. Și m-am dus, că doar ce era să fac? Am intrat pe ușa cabinetului, cabinet care era în același loc cu magazinul „Ochelari vedere  – …. nu mai știu cum”, m-am așezat pe scaun și am început să-i spun ce văd prin lentile. Iar eu, până la lentilele alea cu dioptrii foarte mari, vedeam la fel de bine și de clar prin toate. Dar medicul oftalmolog a considerat că am nevoie de dioptrii. Iar mama, grijulie de fel, a zis că al ei copil trebuie să aibă cei mai buni ochelari. Și i-a scos în 2008 la vreo 8 milioane: aveau protecție pentru calculator, protecție pentru soare (se făceau negri), protecție nu știu de care, ramă flexibilă etc. Cert este că toate astea au dus la un preț destul de mare pe vremea aceea. Iar când mi-a adus ochelarii un prieten de-al tatei, nici măcar nu a vrut să mi dea mie. A zis că îi dă maică-mii, la cât sunt de scumpi. Măcar să nu-i stric eu din prima.

Și uite așa am început eu să port ochelari de vedere. În prima perioadă a fost destul de ok. Îmi plăcea și mă simțeam bine cu ei. Apoi, cam la o lună de zile, au început să mă doară ochii. Și capul. Și mă dureau atât de tare încât efectiv nu mai suportam ochelarii.

I-am spus mamei (cea mai mare greșeală din lume). Mă forța să port ochelarii. Și-mi spunea că tocmai de asta mă doare. Că i-am tot dat jos. Desigur, asta până când am ajuns la București, la o clinică privată și, la control, mi-au spus că eu n-am avut vreodată nevoie de ochelari. Dar m-au felicitat pentru că în cele șase luni de zile mi-am distrus vederea, purtându-i. Iar eu, fericită, i-am aruncat mamei o privire de învingătoare și de: „Ți-am spus eu că n-am nevoie de ei și că nu-s buni și că mai rău îmi fac!!!!”. Dar na.. părinți.

Și uite așa, dragul meu cititor, am ajuns eu să nu mai văd să citesc cum trebuie. Și cred serios că ar trebui să mă duc la un consult, cât de curând. Poate acum chiar am nevoie de ochelari :)).

Până atunci, vă urez un An Nou cât mai fericit, mai bun decât precedentul și plin de împliniri pe toate planurile. SĂ vă aducă 2015 toată fericirea pe care nu v-a adus-o 2014.

Vine Crăciunul? Ia-ți bijuteriile pentru nuntă!

Da, știu. Nu prea are logică. Și nu prea face sens. Titlul. La titlu mă refer. Doar că, dacă e să o luăm pe-așa, din 100 de articole, în câte să fi făcut sens? Poate unu. Hai două, cel mult.

Dar da. Dacă vine Crăciunu, ia-ți bijuteriile pentru nuntă. Fă-ți-le cadou acum. Moșul e darnic. Sau cel puțin speră și tu că moșul e darnic și binevoitor. Poate de moș le găsești și mai ieftin. Ori, de ce nu, poate că moșul e atât de darnic cu tine, încât îți aduce bijuterii pentru nuntă, pentru botez și pentru nunțile altora. Că doar nu se cade să porți aceleași bijuterii peste tot, nu?

Dar ai grijă, dacă îți iei bijuterii de Crăciun, nu le asorta cu Crăciunul. Asortează-le cu viitoarea ta rochie de mireasă. Ori cu ținuta de cununie. Sau, dacă vrei să ieși din tipar, asortează-le și cu Crăciunul. Sigur nu a mai avut nimeni până acum, la nunta din primăvară-vară-toamnă, bijuterii de nuntă asortate cu Crăciunul. Și poate chiar o să inventezi tu o modă nouă. Oare cam cât de tare ar fi chestia asta?

Chiar de curând am văzut niște miri din Cluj-Napoca, care au inventat o nouă modă a nunților. Nunțile ca la carte. Adică nunțile la care se dau semne de carte și cărți de citit, ceea ce mie, personal, mi s-a părut chiar foarte tare și interesant. În plus, dansul mirilor a început, de fapt, cu cititul cărților. Mirii și-au citit unul altuia din cărți, iar abia apoi a fost dansul clasic al mirilor. Și asta mi s-a părut foarte tare.

Deci, dacă-ți iei bijuterii de nuntă și ți le asortezi cu sărbătoarea asta frumoasă, pe numele ei Crăciun, cu siguranță o să fii și tu foarte tare. Și o să ieși din tiparul ăla clasic și monoton, de care toată lumea s-a cam plictisit. O să fii o mireasă mult mai drăguță și admirată. Și fericită. Și stai, toate miresele sunt fericite în ziua aia. Și agitate.

N-am înțeles niciodată de ce toate miresele așteaptă cu nerăbdare ziua aia și apoi, când vine, abia așteaptă să treacă cât mai repede. Să scape. Să se termine cu totul. Și cununia. Și ceremonia de la biserică. Și petrecerea. Și masa. Și toți ăia care uită de ei până la 6 dimineața.

Mirii, deși nu o așteaptă la fel de mult, împărtășesc sentimentul mireselor în ziua respectivă. Eu cel puțin pe cuvântul meu dacă am văzut vreo pereche care să nu fie stresată la propria nuntă. Oricum, mă gândesc că stresul este un sentiment normal în ziua respectivă. La fel ca fericirea.

Dar gata. Am aberat destul și pentru ziua de azi. Tu du-te și cumpără bijuterii pentru nuntă, asortate cu Crăciunul. Parcă o să și văd peste ani magazine de genul: „Bijuterii mireasa în ton cu Crăciunul”. Ce tare ar fi.

Și, pentru că vine Crăciunul, iar eu cu siguranță nu am să mai apar pe aici, zic să vă urez și vouă un Crăciun cât mai fericit alături de cei dragi. Să vă bucurați de fiecare moment mărunt și aparent nesemnificativ. Peste ani, sunt cele care vor conta cel mai mult!

Lasă ograda altuia, uită-te-n ograda ta!

Știu că am început să scriu aici când îmi aduc aminte, sau când am vreun subiect pe care nu l-aș discuta într-un alt loc. Și asta doar pentru că celălalt loc este cu totul altceva și se scrie despre altceva. Așa mi-am propus eu. Dar, despre asta vreau să vă vorbesc, tot aici, în zilele care vor urma. Nu vreau să amestec capra cu varza. Vreau ca fiecare postare să-și aibă rostul și mesajul ei și parcă n-aș vrea să amestec mesajele între ele.

Simțeam însă nevoia să fac introducerea de mai sus. Să clarific parcă de ce nu mai sunt pe aici, ori de ce scriu doar anumite lucruri aici, abordez anumite subiecte.

Acum, că am lămurit măcar pe sfert asta, aș vrea să trec mai departe. Scriu acest articol în urma unei întâmplări recente nu din viața mea, dar care m-a afectat destul încât să scriu aici și în curând și dincolo. Dar dincolo, desigur, voi scrie altfel. M-am hotărât să mă descarc în două locuri, ca să fiu sigură că m-am descărcat destul. Aici o fac mai soft, căci încă-i prea recentă întâmplarea. Și nu, n-am să spun încă despre ce-i vorba. Am să vă spun doar subiectul: „Lasă ograda altuia, uită-te-n ograda ta!”.

Observ din ce în ce mai mulți oameni preocupați, în special, de ceea ce fac alții și nicidecum de ceea ce fac ei, cum fac ei, ori ce ar trebui să facă. Observ atâția oameni car uită efectiv de ei însăși, pentru a se focusa pe viața celorlalți, a o analiza. Observ atâția oameni, în jurul meu, atenți mereu la ceilalți și nu pentru a le oferi o mână de ajutor atunci când au nevoie, când pică, ori când  chiar sunt aproape să se ducă. Observ oameni care doar judecă. Judecă. Iar judecata asta nu-i deloc una constructivă ci, ba din contră, este una care de cele mai multe ori îi doboară pe ceilalți.  Este o judecată care vizează punerea la colț și executarea din punct de vedere moral a celorlalți, cânt poate chiar ei, acuzatorii și judecătorii, nu sunt cu nimic mai buni, ori mai presus decât acuzații lor, cei arătați cu degetul și puși la zid.

Uneori îmi este peste puterea mea de înțelegere. Nu înțeleg de ce oamenii nu-și văd de ograda lor. De viața lor. De scrisul lor, ori de pozatul lor. Ce treabă au ei cu oamenii care lucrează în locuri gen: www.masajclub.ro/en, ori cu oricine altcineva, sau chiar și cu cei care scriu despre asta? Nu înțeleg de ce oamenii, atâta timp cât nu omoară, nu dau altora în cap și nu-i fură pe ei, nu-i pot accepta pe ceilalți. Nu înțeleg de ce nu-și vede fiecare de drumul și de rostul lui căci, în spatele tuturor lucrurilor pe care un om le face, există un motiv întemeiat (desigur, nu vorbesc aici despre oameni care sunt criminali în seria sau mai știu eu ce). Poate că ar trebui să-i judecăm mai puțin pe ceilalți și mai mult pe noi :).

Mi-ar plăcea o lume mai bună…

În lumea asta care mă înconjoară, observ din ce în ce mai multe lucruri făcute în bătaie de joc, de mântuială, fără interes etc. Și mă întristez. Mă întristez al naibii de tare când văd că nu mai există atât de mulți oameni pasionați de ceea ce fac. De fapt, mint. Oamenii ăia există. Dar nu pot să iasă din umbră, din cauza celor despre care tocmai m-am apucat să vă vorbesc. Prea puțini pasionați sunt cei care ajung să reușească cu adevărat. Iar asta-i cu adevărat păcat.

Mi-ar plăcea să văd o lume plină de oameni capabili, fiecare în domeniul lui, desigur. Nu pot exista oameni capabili în toate domeniile. Sunt de părere că fiecare în parte trebuie să facă o treabă și bună. Iar pe lângă asta să fie și celelalte pasiuni.

Mi-ar plăcea să văd în jurul meu oameni care nu fac o meserie doar pentru un salariu de mii de euro, ori mii de lei. M-aș bucura să văd oameni care pe lângă mulțumirea financiară, sunt mulțumiți și psihic, spiritual, de job-ul pe care îl au și de task-urile pe care le au de îndeplinit zi de zi. Astfel, cu siguranță, oamenii ar fi mult mai puțini obosiți după fiecare zi de muncă și mult mai fericiți. Împliniți sufletește cu ceea ce fac și ceea ce sunt, gata să o ia a doua zi de la capăt. Gata să le împărtășească. Cred că pentru evoluția noastră ca nație, avem nevoie de astfel de oameni și de o societate care să ne îndemne spre lucrul ăsta.

Mi-ar plăcea să nu mai aud oameni care spun asta: „M-am făcut fotograf pentru că se câștigă bine.”, ori „M-am făcut medic pentru că am salariu mare în străinătate”. Mi-ar plăcea să nu mai fie banii invocați. Mi-ar plăcea să aug oameni care spun: „M-am făcut fotograf pentru că sunt pasionat de fotografie și-mi place să pun n valoare orice cadru”, ori „M-am făcut medic pentru că îmi place să dau altă șansă la viață oamenilor”. Mi-ar plăcea să văd un medic în spital, ori un fotograf nunta care să fie pasionați cu adevărat. Să-i văd entuziaști. Mi-ar plăcea să văd un fotograf bun și ieftin, care nu apasă într-una pe buton ca să fotografieze doar pentru a scoate cât mai multe cadre, să fie justificat prețul ridicat. Mi-ar plăcea să văd un fotograf care face cadre puține, dar bune. Foarte bune.

Și mi-ar plăcea să văd oameni care îi apreciază pe ceilalți și-i încurajează în ceea ce fac indiferent din ce domeniu face fiecare parte. Cred că asta ar însemna unul din pașii spre o lume mai bune și mai frumoasă. O lume cu oameni care s acceptă și se sprijină între ei. Fără egoism. Fără cei care vor să-i doboare pe ceilalți pentru a fi ei în vârf, ci cu oameni care vor să se depășească pe ei însăși. Atât.

Vouă cum v-ar plăcea să fie lumea în care trăiți? Ce i-ați adăuga, ori ce ați elimina pe deplin din ea?

Lumea văzută din interiorul sălii de fitness

Ăăă, nu știu ce așteptări aveți voi de la acest articol, dar să știți că nu am să mă apuc acum să vă „TOP 10 metode pentru exerciții eficiente” sau mai știu eu altceva. Nu. Astăzi, ca de obicei, am să vorbesc ce-mi trece prin cap :). Acum, să știți că articolul acesta este scris în miez de noapte. Drept urmare, vă rog să-mi scuzați lipsa coerenței din articol. Și, dacă vă întrebați de ce scriu un articol în miez de noapte, ei bine aștept să se facă ora patru dimineața, să iau trenul spre Petroșani și să mă îndrept către Gala SuperBlog de la Straja. Dacă m-aș pune să dorm la ora asta (ora 1 noaptea), cu siguranță nu m-aș mai trezi la ora trei și jumătate să mă pregătesc să plec la gară. Când mă pun în pat, până nu-mi fac somnul, nu mă mai trezește nimeni. Absolut nimeni. Nici un gong lângă pat. Pe bune. De obicei pun vreo două telefoane să mă trezească dimineața, când am de făcut ceva, fără să reușească în schimb să mă trezească pe mine. Trezesc restul casei.

Revenind la sala de fitness. Sunt mulți oameni care o consideră un moft, când, ea, uneori, este chiar o necesitate. Sau, dacă nu neapărat o necesitate, este acel ceva care ne ajută să avem o viață mai sănătoasă și mai echilibrată căci, automat, când mergem la sală, fie că vrem să facem mușchi, fie că vrem să mai slăbim, fie doar să ne întreținem, începem să avem grijă și la mâncarea de zi cu zi. Încercăm să avem mesele cât mai echilibrate și cât mai bogate în proteine și diverși nutrienți importanți pentru sănătatea întregului organism.

Acum, sunt două categorii de oameni care merg la sală.

1. Oameni care merg la sală pentru a-și transforma efectiv corpul într-unul sculptat ca piatra de daltă, folosind și tot felul de produse scitec nutrition și care, pentru mine, prin determinarea lor, sunt oameni de admirat. Pe bune. EU nu aș putea avea determinarea lor. Cred că după o lună de zile, după ce aș vedea că nu am un corp ca în revistă, m-aș lăsa de sală pe vecie.

2 Oameni care merg la sală pentru a slăbi, ori pentru a-și menține corpul și organismul în formă. Din această categorie fac și eu parte. Îmi place să privesc sala și sportul în general, ca pe o formă de a te menține în formă și de a duce o viață cât mai echilibrată și sănătoasă. Sportul e vital. Iar sala de fitness este o formă a sportului.

De multe ori nu suntem motivați să facem sport (fie și niște abdomene în propria cameră) și ne sedentarizăm. Lucru care nu-i tocmai ok. Cred că ar trebui să avem o viață cât mai activă și cât mai sănătoasă și echilibrată. Poate sala nu-i tocmai un „must do”, dar sportul și alimentația echilibrată sunt cu siguranță.

Nu știu ce păreri aveți și voi, dar aș fi tare curioasă să mi le împărtășiți, ori să-mi dați sfaturi. Știți bine că sunt cât se poate de deschisă la nou și la dezbateri de idei.

Maniaci. Fiecare pe tarlaua lui.

Am în familie maniaci de toate tipurile. Și când spun maniaci, chiar mă refer la maniacul ăla căruia i se potrivește definiția din DEX, adică asta: „ (Persoană) care suferă de o manie (1); p. ext. (om) care este obsedat de o idee fixă sau care manifestă o preocupare exagerată pentru ceva, având adesea deprinderi ciudate; tipicar”. Și vorbesc pe bune.

Eu, spre exemplu, sunt maniacă după ciocolată. Sau dulciuri în general. Dacă aș putea, aș cumpăra un întreg magazin o dată, iar proviziile respective mi-ar ajunge doar pentru o săptămână. Sau chiar mai puțin. Zic totuși să nu exagerez și să mă opresc la o săptămână. Apoi, pe timp de iarnă, sunt maniacă în tot ceea ce privește echipament de schi. Aș cumpăra până și cel mai nesemnificativ accesoriu.

Mama și bunica în schimb, sunt maniace în bucătărie. Pe teritoriul lor trebuie să aibă de toate. Așa că, dacă le duci într-un magazin și văd o oală, sau un tocător, ori un cuțit, ori un sucitor, sau poate chiar și o lingură sau o spatulă, indiferent de faptul că mai au nu știu câte pe acasă, atât de multe încât nici nu mai au loc pe unde să le mai pună, ele mai vor una. De ce? Păi pentru că oala aia, tocătorul ăla, sucitorul, cuțitul, lingura și spatula, nu sunt ca cele pe care le au deja acasă. Sunt altceva. Chiar dacă ele folosesc la același lucru. Nu. Nu sunt la fel. Pur și simplu nu sunt la fel. Oala aia de acasă e mai mare, sau mai mică cu 2 centimetri, asta este la fix. E numai bună.

Apoi, tata și cu bunică-miu sunt maniaci în privința sculelor. Ei ar cumpăra orice. Absolut orice. Sunt mai rău ca mine, mama și bunica la un loc. Au fiecare câte un atelier cât cuprinde, cu de toate. Absolut cu de toate. La ei găsești, uneori, mai multe decât la magazinul din colț cu scule. Și tot mereu își cumpără câte ceva nou, fie că au sau că n-au. La ei chiar vezi mereu ceva nou. Ba o șurubelniță, ba o mașină electrică de găurit, ba un polizor, sau discuri de tăiat. Ceva acolo, tot găsești. Poate și doar un șurub, sau o piuliță. Ori un șmirghel. Așa ceva, sinceră să fiu, chiar nu pot să înțeleg și să concep. Mi se pare că există o doză cam mare de nebunie în familia asta. Sau pur și simplu niște piese lipsă prin mansardă.

Și, că tot vine Crăciunul și habar nu am ce să le ofer drept cadou la niciunul dintre, mă gândeam să le arăt site-ul ăsta: www.insaterm-scule.ro. Ar fi un cadou suficient, nu? Adică am căutat totuși un site pentru ei. Cum eu nu știu ce să aleg. Să-și aleagă singuri, corect? Apoi, pentru mama și bunica e mai simplu. Pe teritoriul lor mă cam pricep și știu cam de ce au și nu au nevoie. Așa că aici e mult mai ușor. Dau o fugă și le iau ceva pentru bucătărie. Și am scăpat. Și dacă vreți să mă întrebați de ce nu fac asta și pentru bunicu și tata, ei bine ei sunt mai pretențioși. Nu le pot cumpăra chiar orice pentru atelierul lor. Ultima dată când i-am cumpărat ceva lu taică-miu, mi-a găsit 1001 motive pentru care lucrul ăla este chiar prea prost pentru a fi folosit.

Foi aveți maniaci în familie? Sau doar eu trăiesc într-o familie atipică? :))

Dacă se apropie Crăciunul, zic să vorbim despre nunți

Am vorbit și despre Crăciun cu un articol în urmă, așa nu mă luați acum cu parul de pe propriul meu blog. Pur și simplu stăteam azi de dimineață, proaspăt trezită și încă sub pătură, cu Olaf în brațe (da, încă mai dorm cu maimuțoi în pat, probleme?), cu ochii ațintiți în tavan, gândindu-mă câte nunți mă așteaptă anul viitor. Clar, 2015 nu este tocmai anul favorabil economiilor mele. Îmi va mânca banii pe nunți. Multe nunți.

Și, cum stăteam eu așa în pat, cu un foarte mare chef de a nu mă ridica veci pururi de acolo, mă întrebam cum or să organizeze respectivii nunțile, amintindu-mi de nunțile la care am fost, nunți care mi-au plăcut, cât și nunți pe care le-am urât din tot suflețelul meu mic și scump, desigur.

Sursă: alidesign.ro

Cum lucrurile negative atrag însă dorința de a afla cât mai multe noutăți, atrag cititorii și cât mai multe păreri, am zis să continui cu abordarea lucrurilor care nu mi-au plăcut, nu îmi plac și nici nu o să-mi placă vreodată. Desigur, sunt chestii cât se poate de pertinente. În plus, pot să bag mâna în foc că nu sunt singura care are aceste păreri.

Să începem, zic.

1. Nu-mi plac nunțile la care oamenii se zgârcesc efectiv la calitatea mâncării (oamenii fiind mirii împreună cu părinții lor). Am fost la multe nunți la care, preparatul ăla din pește (că așa se obișnuiește acum la toate nunțile, să fie ceva cu pește), era stricat. Eu înțeleg că majoritatea nuntașilor se gândesc la câți bani or să scoată din nuntă și cum să cheltuiască cât mai puțin cu ea, dar totuși… nu mă băga pe mine în spital

2. Nu-mi plac nunțile la care mâncarea se servește rece. Ori, dacă te-a prins când erai la dans, ți se ridică de pe masă fără ca măcar să fi apucat să guști ceva. Nunta trebuie să fie organizată atât de bine încât chelnerii să știe când să servească mâncarea și când să o ridice. Știi cum e, n-am venit pentru mâncare, dar nici să mor de foame.

3. Nu-mi plac nunțile la care cântă banda și nu cântărețul. Am fost la o nuntă cu interpreți de muzică populară. Și, atât de frumos cânta domnișorica aia, încât credeai că nu-i adevărat așa ceva. Până s-a stricat banda și i-a luat-o înainte. Iar vocea ei era asemeni unei capre. Pe bune. Nu glumesc.

4. Nu-mi plac nunțile extravagante și de prost gust. O nuntă trebuie să fie organizată cu gust, în funcție de personalitățile mirilor, zic eu. Trebui să se îmbine culorile și să creeze per ansamblu o stare de bine și de relaxare. Nu-mi plac voalurile alea în toate culorile, peștișorii în pahare pe masă (da, am fost la o nuntă cu așa ceva), mărturiile drept ceva nefolositor (nu văd de ce ai da tu banii pe ceva pe care am să-l arunc la primul coș de gunoi, când poți da banii pe ceva cu adevărat folositor, comestibil, ori să-i păstrezi tu, că tot ești la început de drum).

Totuși, dacă v-am spus ce nu-mi place la nunți, să vă spun și ce-mi place, nu? Parcă nu ar fi corect să las postarea asta plină de lucruri negative. Ei bine, îmi plac nunțile organizate cu gust. Îmi plac nunțile organizate ca la carte, dar modeste. Nu-mi plac nunțile alea în care se bagă o grămadă de bani aiurea și care nici nu arată bine. Mie îmi plac lucrurile simple și frumoase. Lucrurile modeste. Și, ca să vă dau un exemplu de aranjamente cu bun gust și nicidecum extravagante, vă îndemn să intrați pe alidesign.ro. Și, în rest, ca să aflați ce-mi place și să nu mă mai lungesc aici, puteți aduce negații negațiilor mele, obținând afirmațiile pozitive. E mai ușor așa.

Vouă cum vă plac să fie nunțile?

Nu. De sărbători refuz să mănânc sănătos!

Știu. Pentru a avea o viață fericită, sănătoasă și cât mai lungă, ar trebui să evit consumul de alcool, sare, zahăr și grăsimi. Adică vinul fiert, cârnații, alte preparate de soiul ăsta și prăjiturile. Apăi, scuzați-mă că vă spun, dar de sărbători, asta-i inuman. INUMAN! I-N-U-M-A-N!

De obicei nu beau vin fiert. Adică 99.9% din cazuri. Nu-mi place. La fel cum nu-mi place aproape niciun soi de băutură alcoolică. Da deloc. Pentru mine alcoolul are același gust amar, fie că e vin, bere sau orice altceva. Tocmai de aceea eu beau apă, sau suc. Sau nimic.

Deci, aș putea spune că am parțial, de sărbători, o viață frumoasă, sănătoasă, fericită și lungă, dat fiind faptul că nu beau vin. Dar restul, grăsimile, sarea și zahărul, nu au nicio șansă de a fi excluse din meniul meu special de sărbătoare. Cârnați afumați, cozonaci pufoși, tobă și alte alea. Nu aș putea renunța la ele nici în ruptul capului.

Am gasit însă o soluție. Și e bună. Și încerc să mă conving eu pe mine că îi voi urma pașii cu strictețe. Desigur, până și un copil de grădiniță ar știi că încerc să cred și eu ce spun, când nimeni altcineva nu o face. Dar măcar încerc, nu? Se pune și încercarea.

Mă gândeam așa: mănânc tot ce vreau de Crăciun, ponderat, nu foarte mult, dar nici foarte puțin, iar apoi mă bag pe o dietă de detoxifiere a organismului Adică mă trec pe cât mai multe legume, fructe și supe creme. Dar de Crăciun tot mănânc cârnați și prăjituri. Altfel nu se poate. Nu ar mai fi Crăciun fără specialitățile lui. Adică, un Cărciun fără cârnați, tobe și alte alte alea, ar fi precum vara fără mersul la mare. Stați. Multă lume nu merge la mare vara. Știu. Nu a fost unul dintre cele mai bune exemple.

În plus, încă nu m-am apucat de mâncat preparatele pentru Crăciun. Mi-am zis să mai aștept până atunci, să nu o dau n bară chiar de tot. Nu de alta, dar măcar reclamele bune de la TV zic să le respectăm și noi. Și, printre multitudinea de idioțenii care apar la TV, partea cu: „evitați consumarea excesivă de alcool, zahăr și grăsimi”, trebuie să recunoaștem că este un îndemn cât se poate de bun. Și de util. Și pe care ar trebui să-l respectăm măcar în 90% din cazuri.

Și, ca să vi-o spun pe-a dreaptă, eu, în general, nu mă prea ating de grăsimi. Iar atunci când mi se pune în față în carne vreo bucățică cu grăsime, am grijă să îndepărtez până și ultimul micron din ea. Chiar mă pricep la asta. Sunt migăloasă și am o răbdare și un tact de-a dreptul enervant pentru cei din jurul meu. Îi scot, la propriu, din sărite.

Acum, dacă eu v-am spus care o să-mi fie tactica cu preparatele de Crăciun, căci nu-i tocmai bine ca după ce mai multe luni de zile nu te-ai atins de preparatele grele, să o faci în mod excesiv fie și de sărbători, sunt curioasă cum o să faceți voi cu mâncărurile speciale de Crăciun :).

Hai să facem o faptă bună de sărbători

Hei, tu, dragul meu cititor, dacă citești aceste rânduri, înseamnă că ai nimerit articolul care trebuie. Și mă bucur, sincer, că ai făcut asta, căci astăzi vreau să-ți spun ceva cu adevărat special și care merită atenția ta, a mea, a tuturor. Azi nu e vorba despre mine și nici despre tine, azi e vorba despre alții și despre cum i-am putea noi ajuta în pragul sărbătorilor. Știu că nu sărbătorile în sine ar trebui să fie singurul moment în care să facem fapte bune, dar dacă nici acum nu, atunci când să fie oare? Când să ne gândim la bucuria altora fără a ne gândi vreun pic la beneficiile noastre?

Sursa: ziaruldecluj.ro

Nu trebuie să fii implicat neapărat într-unul din proiectele ce sunt puse la cale în prag de sărbători. Poți face o faptă bună și singur, fiind astfel 100% convins că al tău cadou va ajunge fix acolo unde trebuie și unde îți dorești tu să ajungă.

Eu, recunosc, nu pot să mă descurc singură, așa că m-am implicat într-un proiect de Crăciun și acum vreau să mă implic în al doilea, cât mai am timp. Dar despre asta am să vă vorbesc eu altă dată.

Revenind din nou la tine, dragul meu cititor, îți spuneam că poți face un cadou și singur unor copii care știi că s-ar bucura din suflet. Le poți cumpăra hăinuțe, jucării, ori poate ceva de care știi tu că au ei nevoie și să le trimiți. Și, dacă nu vrei să colinzi toate magazinele și să stai la coadă taman acum, îți recomand să le cumperi de pe net, de aici www.andino.ro, sau de oriunde altundeva vrei tu. Desigur, acum dacă ai jucării, ori haine, sau orice altceva ce știi tu că le-ar folosi lor, le poți face cadou. Orice cadou e o bucurie pentru ei, cu siguranță.

Bineînțeles, nu doar la ei ar trebui să ne gândim, (și aici mă refer atât la tine, cititorule, cât ți la mine). Ar trebui să ne gândim și la apropiați, ori la alți oameni, adulți, nevoiași, care s-ar bucura de cadoul nostru și de ajutorul nostru, căci, până la urmă nu este vorba doar de un cadou în bunuri, ci de sprijin moral și de susținere. De a-i fi aproape omului atunci când are cea mai mare nevoie de tine și se simte neglijat de cineva acolo sus, pentru nenorocirile din pragul sărbătorilor.

M-aș bucura să văd mai mulți oameni care se implică în proiecte și astfel ele să fie mult mai vizibile. Dar, desigur, m-aș bucura ca tot mai mulți oameni să ia singuri inițiativa de a le bucura zilele astea celor din jur și celor care au cu adevărat nevoie. Pentru ei înseamnă o nouă speranță.

De ce ar trebui copiii să citească?

Întrebarea asta poate nu ne-o punem neapărat noi, ci în general cei care trebuie să citească (pentru școală, proiecte etc.) ori sunt puși să citească (în majoritatea cazurilor de către părinți). De ce ar trebui să citească însă și nicidecum să refuze ori să fie din start plictisiți de activitatea pe care trebuie să o întreprindă?

Am să fac referire, în rândurile de mai jos, strict la copii. Nu vreau să combin două generații, cei din generația copiilor cu cei din generația adolescenților din ziua de azi, ci vreau să încep doar cu prima categorie.

Așadar, de ce ar trebui să citească copiii carti pentru copii?

Răspunsul este unul simplu. Pentru ei. Pentru propria lor dezvoltare personală, aici fiind incluse dezvoltările pe plan emoțional, cognitiv, intelectual, moral, imaginativ, lectura având însă un rol foarte important în dezvoltarea personală, ajutând la definitivarea ei în timpul adolescenții, cât și la modelarea ei pe tot parcursul vieții.

Cărțile pentru copii au rolul de a dezvolta imaginația, vocabularul, cât și de a-i face pe cei mici să îndrăgească lectura. În unele cazuri, rolul lor a fost acela de a-i stimula în găsirea și promovarea în rândul adulților, a ideilor cât mai creative, dând startul unor mici proiecte școlare, sau pe cont propriu.

Ele nu ar trebui să fie însă văzute ca o obligație, ci ca pe un bun prilej de relaxare și de evadare din propria lume. Ca pe un prilej de întâlnire cu noul și cu ineditul, căci fiecare carte în parte este inedită în felul ei. Cărțile ar trebui văzute, cred, ca locul în care te poți refugia oricând ai nevoie de puțin timp liber pentru tine și pentru imaginația ta, pentru propria relaxare.

Pentru mine spre exemplu, cărțile au reprezentat o modalitate de călătorie în jurul lumii, de cunoaștere a personajelor și a caracterelor atât de diferite, de cunoaștere a locurilor și, cel mai important, o sursă nesecată de informații. Mie mi-a plăcut mereu să învăț ceva nou. Să descopăr ceva nou. Așadar am încercat ca, la sfârșit, să fac o listă cu lucrurile care le-am învățat din cartea respectivă și m-ar putea ajuta pe viitor. Iar, atunci când eram mică, am învățat astfel o multitudine de cuvinte noi, făcându-mi tot felul de liste pe un caiet cu diferite cuvinte și definițiile lor din DEX pe care trebuia să le învăț. Pentru mine a fost mereu o plăcere să petrec timpul în fața cărților, printre cuvinte și să încerc să trec mereu dincolo de ele, în mijlocul acțiunii, printre personaje, contopindu-mă cu stările lor.

În ziua de azi, din păcate, majoritatea copiilor nu mai văd vreo plăcere și vreun beneficiu în urma lecturării unei cărți, fiind acaparați cu totul de tehnologie și jocuri. Aș fi curioasă ce ați propune voi, ca proiect, astfel încât copii să devină interesați de lectură, de cărți.

Gazele-s prea scumpe…

Da. Gazele-s mult prea scumpe. Extraordinar de scumpe. Și, să ai o centrală pe gaze, e destul de greu. E prea mult de plătit. De fapt, la noi în țară, peste tot e prea mult de plătit. Tocmai de aceea, ai mei, împreună cu mine, că încă le respir aerul prin casă, am trecut pe o centrală cu lemne. Destul de scumpă, ce-i drept. Dar, într-un an de zile, cu siguranță banii dați pe centrală se vor scoate. La gaze, într-un an de zile s-ar fi plătit mult mai mult decât a costat centrala cu lemnele la un loc. Bine, hai să nu fie totuși un an, să fie un an jumate, chiar doi. Dar banii ăia tot se vor scoate.

Nu știu cum e la voi, dar la noi gazele n-au presiune nici măcar de-o supă, căci pe conducte nu vine doar gaz, ci vine gaz cu aer. Știți, bonus. Plătești unul, primești două. Nici nu înțeleg de ce mă plâng. Ar trebui poate chiar să apreciez. Poate nu toți au privilegiul de a plăti gaze și a primi și gaze și aer, nu?

După cum spuneam însă, pentru că ai mei părinți și cu mine nu știm să apreciem oferta celor de la gaze și pentru că nu am vrut gaze și aer pe conductă, ne-am luat centrală pe lemne. Și nici nu știți ce complicat a fost cu taică-miu care stă secole întregi să aleagă ce-i mai bun și la cel mai rezonabil preț.

Și, pentru că acum pot spune că sunt o adevărată expertă în centralele pe lemne, vă pot spune și care sunt cele mai bune: centrala Gobe și centrala Viadrus pe care le puteți găsi și pe siteul www.shop-einstal.ro. Desigur, nu cele pe gazeificare, că n-ai1 făcut aproape nimic atunci.

Dacă sunteți curioși de care ne-am luat noi, ei bine a fost o centrală Gobe. Centrala, pentru că am fost neștiutori, am cumpărat-o din România. Dar, vouă vă recomand să nu faceți același lucru dacă țineți cu adevărat la bani. Am1 aflat și noi, ulterior desigur, când a fost să cumpărăm coșul pentru centrală, că la sârbi sunt mult mai ieftine. Și-ți iei și TVA-ul înapoi. Cât de ieftine sunt la sârbi? Apăi, cu tot cu transportul până acolo și cu centrală+coș+alte elemente, ieși sub jumătatea prețului din românia. E pe bune. Testat. Și, ca să vă dau un exemplu, un coș pentru respectiva centrală, de la Schiedel, în România, costă 3400-3500 RON. În Serbia a fost 1500 RON. Pam Pam.

De ce la noi sunt mai scumpe? E simplu. Le ia din alte părți, spre exemplu Serbia și le pun un adaos de 100%. Și le fac duble. Voilà. Așadar, dacă doriți să faceți o astfel de investiție, vă sfătuiesc să informați foarte bine înainte, nu pe jumătate, cum am făcut noi. Ieșeam și mai ieftin dacă știam dinainte faza cu Serbia și nu după ce am luat centrala. Totuși, e bine că am scos coșul mai ieftin. Mult mai ieftin.

Mie-mi place să mă joc în online

Nu știu despre voi, dar mie una îmi place, atunci când chiar nu am nimic de făcut prin online, să mă joc. Și când zic că mă joc, nu vă gândiți că mă joc cine știe ce jocuri complicate și care necesită mult timp, strategii și alte cele. Nici gând. Mă joc ceva simplu, pe site-uri de jocuri online. Spre exemplu, îmi place să mă joc jocuri cu avioane. Mna, fiecare cu ale lui.

Da. Știu că probabil v-ați fi așteptat să mă joc cine știe ce jocuri cu bebeluși, păpuși, căsuțe decorate și alte cele. Dar nu. Singurele jocuri pe care le mai joc sunt alea cu mașini și alea de gătit. Și cam atât. Sunt destul de pretențioasă și în materie de jocuri. Nu-mi place chiar orice.

Nu pierd însă prea mult timp cu jocurile. Adică, mai mult de jumătate de oră din când în când, nu pierd cu siguranță. Am destule de făcut, dar am și multe perioade în care nu am efectiv nimic altceva mai interesant decât jocurile din online. Să știți însă că sunt destul de relaxante. Poate nu au ele cea mai bună grafică, ori cel mai bun concept, dar sunt extrem de simpatice și ușor de jucat. Și, cel mai important, spre deosebire de jocurile complexe, nu ocupă mult timp. Ocupă atât cât ai tu chef să te relaxezi, fără a fi nevoie să revii ulterior pentru a mai face niște misiuni, ori mai știu eu ce altceva.

Eu prefer astfel de jocuri, în detrimentul celor în care trebuie să intri 12 zile la rând în care să îndeplinești misiunile zilelor respective pentru a completa un între quest. Spun asta din proprie experiență. Tocmai am jucat un joc, pe telefon în schimb, în care trebuia să fac asta. Și nici nu știți cât de frustrant e, atunci când îți și place jocul, dar nu ai timp de el. Încerc să mă las de el și să rămân doar cu jocurile din online, pe care le joc eu din an în paște. Pierd mai puțin timp, pe care l-aș putea folosi altfel, cu ele.

Acum, dacă eu v-am spus cum și ce îmi place mie să fac în online când nu fac, de fapt, altceva mai productiv, sunt curioasă ce vă place și vouă să faceți în online. Și, dacă vă place să vă și jucați, poate chiar îmi spuneți ce vă jucați voi în online și-mi dați vreo idee. Sunt deschisă la nou, întotdeauna.

Începe luna cadourilor. Toate cadourile să vină la mine!

Începe luna cadourilor. Oficial, pe 1 Decembrie, începe cea mai frumoasă lună a anului din punct de vedere emoțional și spiritual. Și, de când sunt mică, eu mi-am imaginat că de pe 1 Decembrie, până pe 30 decembrie, fiecare persoană de pe globul pământesc ar trebui să primească zilnic cadouri. Dar, de 20 de ani de când fac umbră Pământului (și aș vrea să cred că nu o fac degeaba), n-am primit 30 de zile la rând cadouri. Încă mai aștept.

Dar, dacă tot vine luna cadourilor, am început să mă gândesc serios la ce cadouri aș putea să le fac celor apropiați mie, cât și la ce cadouri mi-ar plăcea mie să primesc, desigur.  Și, pentru că sunt o fire care nu vrea să vă pună în dificultate,  vă spun că-mi puteți trimite orice cadou poftiți. Toate cadourile să vină la mine! Le primesc cu mare plăcere și bucurie pe absolut toate.

Să revenim însă la cadourile care trebuie să le fac eu anumitor persoane: rude, apropiați. Și, vă spun sincer, în afară de o idee de cadou pentru mama, nu mai am. Pentru mama am zis să cumpăr un parfum, căci am găsit un site cu parfumuri destul de accesibile la preț (www.pandera.ro). În rest însă… nimic. Absolut nimic. Nicio idee pentru tata căci, toate cadourile pe care i le-am luat în ultimul timp, deși păreau a-i fi folositoare, s-au dovedit a fi fără nicio utilitate. Au rămas în cutii, la păstrat, probabil pentru nepoți și strănepoți, ca obiecte de muzeu, să vadă și ei cum arătau înainte obiectele de bărbierit și tuns barba, ori cum se încălța bunicu, sau cum îi mai plăceau lu bunicu mașinuțele de colecție chiar și la vârsta de peste 40 de ani (știu.. am tinde să credem că oamenii de peste 40 de ani au atins maturitatea în care nu se mai joacă de mult cu mașinuțele… nu… nici gând… e doar o aparență netrecătoare).

Nici bunicilor nu prea știu ce să le iau, deși, atunci când le-am cumpărat câte ceva, s-au dovedit a fi lucruri încântătoare și utile pentru ei. Desigur, nu știu dacă s-au bucurat într-adevăr, ori doar pentru a mă face pe mine să mă simt bine, cert este că lucrurile respective le-au purtat, respectiv folosit cu mare drag. Cel puțin din câte am văzut eu.

Iar prietenului, ei bine aici am o pană totală de idei. Blanc. Nimic. Niente. Nada. Există o varietate prea mare de lucruri și, bineînțeles, o persoană (eu) care nu se poate hotărî nici în ruptul capului asupra unui singur cadou. Nu. N-am idee. Și, deși Moș Nicolae, Crăciunul și Revelionul se apropie cu pași repezi, poate chiar mult prea repezi, ideile mele, în loc să fie atrase de mine ca de un magnet, fug încotro văd cu ochii. Drept urmare, fie ce-o fi și ce-oi găsi și cu ce-am să mă trezesc împachetat frumos într-un ambalaj de cadouri. Cu fundiță. Măcar fundița să fie farmecul cadoului. Gestul contează, nu-i așa?

Până atunci, dacă tot sunteți voi persoane de treabă, în spiritul sărbătorilor care se apropie cu pași repezi, ce-ar fi să-mi dați o mână de ajutor și să-mi oferiți idei de cadouri pentru cei dragi? Aș aprecia din adâncul sufletului meu de pișcoțel. Mulțumiri anticipate tuturor!

SuperBlog – candidatul care promite și face tot!

Am făcut două dușuri fierbinți. Am băut trei ceaiuri de fructe. M-am îmbrăcat lejer și m-am dus să dau o tură de cartier, două de parc și cinci de casă. Și nu, nu mi-am golit mintea și nici inspirația nu a catadicsit să vină la mine. Știți voi chestia aia cu, toată inspirația să vină la mine? Ei bine, în cazul de față, toată inspirația a fugit de la mine.

***Creație proprie

I-a venit cuiva, dar nu dăm nume, căci nu-i frumos, ideea trăznită de a mă numi în funcție drept consilier de imagine al SuperBlogului, când eu, biata de mine, habar nu am cu ce se mănâncă consilierii de imagine, astfel încât să fie digerabili și să nu-mi pice greu la stomac (e sensibil, sărăcuțul).

Dar dacă mă numi, zic să-ncep cu logo-ul candidatului SuperBlog în blogosferă, că doar orice candidat are nevoie de un logo, corect?

***Creație proprie

Apoi, cred că ar trebui să vă spun calitățile candidatului SuperBlog la titlul de cel mai creativ concurs blogosferic intergalactic, nu?

Ei bine, SuperBlog dă liber la scris tuturor greșelilor gramaticale nu dă mână liberă la scris tuturor greșelilor gramaticale. Există o spioană Raluciano-Gabriliano-Cinculiană, atentă la fiecare eroare gramaticală, gata să taie capetele tuturor celor care îndrăznesc să aducă vreun prejudiciu sfintei gramatici.

Deci dragilor, candidatul SuperBlog vă promite exterminarea de pe fața blogosferei a tuturor acelora care comit greșeala de a denigra limba română. !!!ATENȚIE: spioana Raluciano-Gabriliano-Cinculiană veghează asupra tuturor.

Și, dacă vă întrebați cum arată această spioană, ei bine așa:

Sursă: spioana în cauză

Apoi, candidatul SuperBlog promite pierderea creativității și inspirației voastre, exact în momentele de cumpănă, când aveți mai mare nevoie de ele (când apare proba, pe timpul ei, înainte de deadline și după deadline).

În plus, candidatul SuperBlog promite mulți nervi pe parcursul domniei sale. Desigur, la sfârșitul acesteia nervii dispar ca prin minune. Încă nu s-a găsit o cauză exactă a acestei manifestări.

Candidatul, pe lângă cele de mai sus menționate, promite strânse legături ulterioare între toți cei implicați în guvernarea sa, asupra întregii blogosferi. Țin minte că, atunci când eu am pășit, sfioasă, în lumea acestui candidat, la îndemnul lui Emil Călinescu, adept al doctrinei SuperBlog, am început încă din primele zile să leg prietenii. Iar acum, la un an de când sunt dedicată trup și suflet doctrinei, pot spune, cu o mână pe inimă și una pe Biblia gramatici Cinculiene, că se creează strânse legături între membrii pentru bișniță cu o măslină, cu o alună.

Ce mă bucură cel mai tare, în momentul de față, este faptul că am ieșit de sub atenta supraveghere a spioanei Raluciano-Gabrilioano-Cinculiană, fiind acum doar sub supraveghere (ferească-i sfântul pe cei care încă mai sunt sub atenta ei supraveghere, de vreo greșeală gramaticală), cât și alăturarea mea unei echipe lărgite de imagine a candidatului SuperBlog, formată din partenerii media și bloggerii parteneri. Mă bucur așadar să lucrez de acum cu Bianca Bîzîiac, precum și cu toți ceilalți.

Dacă vrei și tu să te alături doctrinei SuperBlog și să sprijini candidatul care promite și face tot, ori dacă vrei să vezi ce înseamnă să-ți pierzi creativitatea atunci când ai mai mare nevoie de ea, ori chiar să-ți testezi lungimea, elasticitatea și rezistența nervilor tăi, stai pe-aproape și fii la curent cu noutățile și următoarele aderări.

***Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Un Crăciun cu farmec

25 decembrie. Prima zi de Crăciun. M-am hotărât ca azi să vă spun cum mi-a fost Crăciunul.

E dimineață. O rază de soare, printre draperiile cu fulgi de nea, îmi mângâie obrazul drept. Sclipește ceva, acolo, pe lângă raza mea de soare. Mă duc la draperii. Le dau la o parte. În locul în care ieri părea să fie doar natura moartă, se așternuse peste noapte zăpada. O multitudine de fulgi de zăpadă îi țineau acum de cald Pământului. Și sclipeau. Sclipeau în privirile fiecărui om, fiecărui copil, iar prospețimea lor intra în fiecare casă să vestească spiritul de Crăciun.

Pășesc ușor și traversez camera. N-aș vrea să-l trezesc pe el. Trebuie să mă duc să-i pun cadourile sub brad. În plus, doarme prea frumos ca să-l trezești, cu capul în perne și strângând la piept plapuma. Dacă nu l-ai vedea, nici n-ai știi că e acolo. Doarme profund și parcă, uneori, nici nu respiră.

Ies din cameră și mă îndrept către sufragerie. Deschid dulapul unde i-am ascuns cu o zi înainte cadourile și dau să i le aranjez frumos sub brad, cu ochii aproape închiși și încă cu gândul la somn și la patul meu moale.

Ceva era în plus acolo. Niște cutii. Multe cutii. Colorate. Fiecare cu o altă culoare. Culorile mele preferate. Fundițe roșii și hârtii agățate de ele. Mesaje personalizate. Pentru mine, căci fiecare începea cu: „Scumpa mea iubită,”. Zâmbesc. A fost mai conștiincios ca mine și de data asta. Dar când să le fi pus? N-am simțit să fi plecat de lângă mine.

Deschid prima cutie: „Scumpa mea iubită, pentru că-ți plac jucăriile”. Un ursuleț. Alb. Polar. O pufoșenie.

A doua: „Scumpa mea iubită, pentru că știu că ți-ai dorit mereu să fii o crăciuniță”. Un costum. De crăciuniță. Roșu și alb. Tricotat. Moale. Călduros. Acum nu mai trebuia să stau cu orele în fața dulapului să mă întreb ce să port la masa de Crăciun.

A treia: „Scumpa mea iubită, pentru că îți place să citești…”. O carte. Mi-a luat și-o carte. M-aș fi așteptat la asta. Mereu îmi cumpără cărți, căci știe cât îmi place să citesc lângă geamul care dă spre munte. Dar la următorul cadou nu m-aș fi așteptat. Habar nu aveam că s-ar fi putut vreodată să-mi cumpere așa ceva.

„Scumpa mea iubită, pentru că-ți place să te asortezi mereu..”. Lacuri de unghii. Noua colecție de lacuri Farmec Collection 2014. Toată gama de culori din colecția toamnă-iarnă 2014 de la Farmec. Ahh, cât mi le doream. Iar el știa asta. I-am spus cândva, în treacăt, când au apărut, cât de mult îmi plac culorile, în special culoarea „Honey, I-m home”. Adică cea de mai jos.

Știe cât de mult apreciez produsele de la Farmec. Și probabil nici nu ar trebui să-i spun asta. Doar produsele lui nici nu mai au loc în baie de produsele mele de la Farmec. Acum mai am în plus și lacurile de la Farmec. Baia o să fie la picioarele mele, clar. Iar el, ei bine el o să o ia cu împrumut pentru maxim o oră, din când în când.

El știe că îmi place să-mi asortez lacurile în funcție de starea pe care o am în momentele respective, atunci când pur și simplu vreau să mă aranjez în primul rând pentru mine. Iar apoi știe că-mi place să-mi asortez lacurile de unghii în funcție de evenimentele la care particip și de hainele pe care mi le-am ales. Îmi place ca totul să fie în ton cu starea și ținuta mea. Îmi place să fiu reprezentată, nu neapărat fizic, cât sufletește, de ceea ce port. Și, mai ales, îmi place să-mi las amprenta în ceea ce mă definește.

S-a trezit deja. Nici nu l-am auzit când a pășit în spatele meu. Ciufulil. Adormit. Și zâmbitor. Fermecător de zâmbitor. Nu știu de cât timp stătea acolo, sprijinit de pragul ușii și uitându-se la mine și la fericirea de pe chipul meu. A reușit și de data asta să mă surprindă plăcut și cu multă dragoste.

A venit lângă mine, m-a luat în brațe, mi-a dat un pupic pe frunte și s-a pus ca un copil, în genunchi, sub pom, despachetând la cadourile lui: „Uiteeeeee, mami, o mașinuuță de colecție! Pluover! Un set noi de culori pastelate pentru pictat! Și… ăăă.. ce-i chestia asta mică și lunguiață? Ăăă… un test de sarcină. La ce-mi trebuie mie un test de sarcină?”. Se uită întrebător la mine și continuă: „… pozitiv?!”. A zâmbit. A sărit în picioare și m-am trezit învârtindu-mă prin casă, la el în brațe.

***Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Nu-ți irosi viața pe un mesaj!

Textul ăsta nu-i vesel. N-are nimic preluat din bucuria cuvintelor. E lipsit de sentimente frumoase. E un text trist. Nu are cum să fie altfel. Am observat și înțeles că, dacă vrei să îndrumi lumea spre conștientizarea anumitor subiecte delicate, trebuie să folosești texte triste. Întâmplări triste. Lumea nu poate vedea răul decât prin suferință, sau prin aducerea ei în fața lor.

Aveam puțin peste 12 ani. La vârsta aia nici nu știam ce-i internetul prea bine și nici nu bănuiam că va veni o zi în care voi împărtăși lumii experiența asta. Atunci mă gândeam la cu totul altceva. Speram la altceva. Speram la o viață normală și fără drumuri între casă și spitale. Viața de care mă bucur acum, parțial.

Eram pe drum. Din nou. Mă săturasem de drumuri în anul ăla. Uram spitalele, doctorii, drumurile lungi și Târgu-Mureșul deși, niciunul nu avusese vreun impact negativ asupra mea ci, toate la un loc, îmi salvaseră viața.

Mă duceam cu ai mei la un nou control. Al enșpelea control. Se cere o atentă monitorizare și observație după o intervenție de aproape 12 ore pe inimă. Așa că, drumurile erau impuse și necesare.

Nu mai aveam mult până să ajungem, dar nici nu mai știu exact pe unde ne aflam. Știu doar că se făcuse de zi. Și era un drum întins, iar pe șosea, doar noi și-un tir în fața noastră. Un tir care mergea mult prea încet. Așa că tata s-a hotărât, într-un final, să-l depășească și, când am ajuns cu mașina aproape de cabina șoferului, acesta a tras de volan spre noi.

Îmi aduc aminte secvențe. Apropierea tirului de noi. Scârțâieli. Scântei. Și accelerația tatei care a făcut tot posibilul să treacă mai repede de tir. Să-l depășească. Și, drep dovadă existența mea în spatele monitorului vostru, a reușit.

Șoferul? Nici el nu știa ce-i cu el. Obosise. Se uita pe telefon. Scria un text. Aproape ațipise. Nu știa. Dar am avut noroc. Drumul era drept, cât vedeai cu ochii. Și tata a avut o viteză mare de reacție. Poate, dacă ar fi fost o curbă, nu ar fi reușit să o ia. Sau dacă ar fi fost și tata obosit? Dar nu. Tata nu pleacă niciodată la drum obosit. Și nici nu răspunde la mesaje pe telefon. Sau, când s-a întâmplat să fie obosit, s-a oprit într-o parcare, nemaiavând nici 50 de km până la Târgu-Mureș, dormind vreo 3-4 ore. A simțit că nu mai poate și a tras pe dreapta. Nu și-a riscat niciodată viața. Și nici pe a altora.

Dar, pentru că nu toate cazurile se termină la fel de fericit ca mai sus, vă invit să urmăriți clipul acesta, până la sfârșit:

Sursă Youtube (user jochsey)

Știu. E o poveste tristă. Poate cea mai tristă din câte am căutat pe Youtube. Din păcate e adevărat. Lucrurile astea se întâmplă aproape zilnic în întreaga lume. Oameni ce răspund la mesaje pe telefon și uită să-și țină banda. Oameni ce distrug viețile altor oameni. Lasă părinți fără copii și copii fără părinți. Nenorocesc, la propriu, familii întregi.

N-am înțeles nici atunci, la 12 ani, nu înțeleg nici acum, ce a fost în capul șoferului respectiv și nici ce este în capul celorlalți șoferi. Și viața lor e importantă. Și fericirea familiilor lor contează. Contăm cum toții. Viața asta nu e absurdă, ci e frumoasă. Atunci, de ce să murim absurd? De ce să întâmpinăm o moarte absurdă? De ce să nu ținem în primul rând la viața noastră? Suntem importanți. Contăm pe acest pământ. Contăm pentru familie. Contăm pentru iubit/soț. Contăm pentru copii. Contăm pentru toți aceia care ne iubesc și nu și-ar putea imagina viața fără noi. Și, la fel cum noi contăm pentru cineva, și alții contează pentru cei care îi iubesc. De ce să-i privăm de dreptul lor la fericire?

Am avut noroc de multe ori. Am ajuns uneori să cred că există cineva, sau ceva, acolo sus, care mă iubește cu adevărat. Și care mi-a mai adăugat mereu zile de viață. Timp de trăit și de făcut lucruri, de învățat, de sperat, de construit. Și de a încerca să las în urma mea o lume mai bună decât am găsit eu.

Am avut noroc cu tirul, iar apoi am avut noroc cu un domn șofer care butona de zor pe telefon și a uitat că are în față un biciclist de depășit. A tras de volan, iar eu de bicicletă, în ultimul moment. Și, tot drept dovadă, mă aflu în spatele acestor cuvinte.

Aș vrea însă ca pe viitor să nu mai fie vorba de noroc. Aș vrea să fie vorba de conștientizare. De înțelegere și de grijă. Grija pe care o are fiecare șofer în parte atât pentru viața lor, cât și pentru a celorlalți. Un mesaj mai poate aștepta, cu siguranță. Să ajungi întreg, cred că e mai important decât un răspuns la un mesaj. Un răspuns care să nu te coste câțiva cenți, ci întreaga viață. Întreaga ta ființă.

Nu știu dacă știați, dar România se află pe primul loc în topul accidentelor rutiere în UE, iar 23% (1,3 milioane aproximativ) sunt provocate de telefonul mobil. Mai multe detalii însă, le puteți afla din experimentul celor de la Toyota. Ei, cu ajutorul Roxanei Ciuhulescu și al lui Dani Oțil, au făcut un experiment, pe un traseu amenajat, cu ce se întâmplă în viața reală atunci când dai SMS-uri la volan. Prea puține sunt cazurile în care ocolesc obstacolele. Dar zic să nu vă mai spun eu prea multe, ci să vă lăs să priviți singuri experimentul. E interesant și trage un semnal de alarmă.

Sursă Youtube (user Toyota Romania)

Nu uita, nu-ți irosi viața pe un mesaj!

***Articol scris pentru SuperBlog 2014.

Sunt fascinată de psihologie

Da. Am devenit, cu timpul, fascinată de tainele psihologie și, recunosc, mi-ar plăcea să încep să citesc cât mai multe cărți de psihologie din care să aflu tainele psihicului și ale minții umane.

Cândva, adică acum câțiva ani, nu suportam psihologia. Și nici psihologii. Îi consideram pisălogi și îi uram efectiv cu toată ființa mea. Nu înțelegeam cum de ei, care nu au, desigur, vreo viață perfectă, pot da atât de ușor sfaturi altora despre cum să iasă din depresie, ori cum să facă ca lucrurile să meargă bine în viața lor. Nu înțelegeam cum niște oameni care nu reușesc să facă asta cu propria lor viață, îi pot îndruma pe ceilalți.

Mai apoi, stând și analizând mai îndeaproape situația, cât și psihologia în sine, am realizat că treaba nu stă chiar așa și că psihologia nu are nicio legătură cu ceea ce vedeam și credeam eu. Psihologia înseamnă cu totul altceva.

Psihologia, cu a sa denumire provenind din limba greacă, este știința care studiază comportamentul uman, împreună cu funcțiile și procesele mentale precum inteligența, percepția, memoria, sentimentele și motivările fiecărui individ în parte.

Astfel, psihologia nu are ca țintă îndrumarea omului, ci analiza lui amănunțită, astfel încât, cu un portofoliu amănunțit, psihologii și oamenii de știință, să știe cum reacționează un individ în funcție de anumiți stimuli externi și care îi vor fi reacțiile acestuia din urmă.

Tot psihologia, ca știință, are rolul de a urmări omul și din punct de vedere intelectual, dar nu neapărat ca să-i măsoare inteligența, ci ca să-i descopere pasiunile, priceperile și înclinațiile spre un anumit domeniu în parte. Iar asta se face cu ajutorul anumitor teorii ce stau la baza speciei umane, teorii pe care psihologii le-au studiat ani la rând și asupra cărora au dat un verdict în privința comportamentului și reacțiilor fiecărui invid în parte.

Psihologia reprezintă doar o analiză. Analiză pe care o poți folosi ulterior, ce-i drept, în îndrumarea individului pe drumul cel mai corespunzător. Ceea ce nu înțeleg psihologii este următorul lucru: tu, vezi; tu știi; tu ai analizat; dar eu nu pot avea aceeași viziune ca tine, căci eu nu-ți pot înțelege teoriile pe care tocmai le-ai aplicat pentru a mă defini, a mă înțelege și a-mi descoperi pasiunile; eu am nevoie de timp să înțelege cum funcționează treaba, cât și pentru a-mi descoperi singur propriile pasiuni. Psihologii nu înțeleg că nu trebuie să încerci să convingi subiectul ce și cum e bine pentru el. Trebuie doar să-l îndrumi spre înțelegere, astfel încât el să descopere singur ceea ce tu tocmai ai descoperit.

Mie nu mi-ar plăcea să citesc cărți de psihologie pentru a-i îndruma pe alții, ci pentru a mă înțelege pe mine. Pentru a-i înțelege și pe ei. Și pentru a cuoaște reacțiile lumii, în jurul meu. Pentru a putea citi dincolo de aparențe. Pentru a-i putea înțelege. Și, desigur, pentru a mă putea feri.

Mi-ar plăcea să mă cunosc mai bine. Să pot să descopăr mai ușor cine sunt cu adevărat și ce-mi place cu adevărat, fără să mă las influențată de altcineva. Mi-ar plăcea ca, făcând asta, să mă pot ajuta în propria evoluție personală mult mai ușor.

Cred că, de fapt, ăsta-i este rolul psihologiei. De a te ajuta să te descoperi tu pe tine, nu de a te descoperi alții și de a-ți spune ce și cum să faci, ori când.

Emoții. Sentimente. Stări

Cuvinte. În lumea asta plină de falsitate, în care oamenii-și ascund adevărata personalitate, împreună cu fiecare sentiment și emoție în parte, mi-au mai rămas uneori, să-mi încălzească sufletul, doar cuvintele.

Sursă imagine: arhivă proprie

Nu știu cum era înainte. N-am trăit înainte să știu cum era. Eu trăiesc acum. În prezent. Iar prezentul meu e plin de măști, de sentimente adânc reprimate, ori ascunse în cele mai întunecate colțuri ale sufletului.

În prezentul meu simțirile sunt false. Oamenii sunt falși. Dar nu neapărat intenționat. Societatea îi determină (ne determină) să luăm calea pe drumul ăsta către falsitate. Drumul nostru. Al tuturor.

Sursă imagine: Google

Subconștientul nostru este mult mai puternic decât conștientul. Practic, subconștientul influențează conștientul. Iar el estte, la rândul lui, ifluențat de societate.

Cineva, acolo, prin media și prin tot ceea ce se întâmplă zi de zi în jurul nostru, ne influențează cum și ce să facem. Suntem precum niște păpuși în mâinile lor, ca să zic așa, ajungând să ne mișcăm la comandă. Să simțim la comandă. Să gândim la comandă.

Societatea ne îndeamnă, în mod inconștient, să ne reprimăm fiecare sentiment în parte. Dar oameii nu știu că astfel, reprimându-le, ei le transformă în adevărate „bombe nucleare” pentru sufletul, mintea, cât și trupul lor.

Suntem învățați că emoțiile primare negative trebuiesc a fi reprimate, nelăsându-se o exprimare sănătoasă a emoțiilor ce dau maturitate unei societăți ci, ba din contră, se provoacă, prin reprimarea lor, o serie de frustrări. Frustrările acelea vizibile la tot pasul în jurul nostru.

În ziua de azi oamenii știu doar că lacrimile înseamnă slăbiciune. Și nimeni nu vrea să pară slab în fața altora, nu? Știu că invidia înseamnă autodistrugere. Și nimeni nu vrea să se autodistrugă, nu? Pe scurt, oamenii nu ar trebui să simtă nimic și, astfel, ne petrecem aproape întreaga viață ascunzându-ne emoțiile și ceea ce simțim cu adevărat, întrebându-ne de suntem acaparați cu totul de stre și depresie.

Eu însămi fac parte dintre toți aceeia cărora li s-a indus starea de reprimare a tuturor emoțiilor negative și, din păcate, am ajuns să-mi fie teamă de tristețe, amărăciune, invidie, furie, dezgust etc.

Încerc, de multe ori, să mă mint că lumea-i roz și plină de ponei zburători. Dar lumea nu-i așa. Lumea nu-i plină doar de bucurie și iubire. Lumea asta-i plină cu de toate. A fost compusă încă de la începuturi cu emoții și sentimente negative. Cu tristețe. Cu furie. Cu dezgust. Toate sunt elemente constitutive ale lumii în care trăim și, implicit ale noastre. Așadar, ele trebuie trăite din plin.

Totuși, deși știu toate cele de mai sus, mă surprind încercând să reprim bazele ce stau, de fapt, chiar la baza propriei mele apariții ca ființă vie pe acest pământ. N-aș putea spune însă cu exactitate de ce. Tot ceea ce știu este că și alții sunt cam în aceeași oală cu mine.

Însă cum ar fi oare dacă toată lumea ar înceta deodată să-și reprime emoțiile? Să le dea voie să se manifeste așa, pur și simplu..

Poate, dacă mi-aș lăsa tristețea la vedere. Dacă aș simți-o și aș încerca să trec peste ea, umplându-mi sufletul cu mii de alte lucruri frumoase, ea nu s-ar mai transforma în interiorul meu în depresie. Tristețea aș putea să o controlez. Depresia, de cele mai multe ori, mă controlează ea pe mine.

Invidia. Ahhhh… sentimentul ăsta. Am fost învățată că trebuie să mă mulțumesc mereu cu ceea ce am. Dar dacă ne-am mulțumi cu ceea ce avem, ori dacă s-ar fi întâmplat asta și acum zece mii de ani, unde ar mai fi existat evoluția, lumea noastră de azi și tot ceea ce am ajuns să însemnăm?

Invida, în stare primară, e bună. Ea ne ajută și ne motivează în vederea dezvoltării noastre personale. În a-i depăși pe cei din jur. În a fi mai buni. În a ne autodepăși, căci asta este cel ami important până la urmă. În a evolua pur și simplu.

Invidia nu este însă bună în starea ei evoluată, căci atunci este transformată în gelozie, iar gelozia dăunează atât celor din jurul nostru, cât și nouă înșine. Ea distruge. Distruge în cel mai crud mod posibil., căci acționează asupra sufletului și a minții. Le distruge până la ultimul atom și moleculă, fără ca mai apoi să poată fi reparate.

Mie-mi place să evoluez. Să mă autodepășesc zi de zi. Să învăț lucruri noi. Îmi place să simt. Îmi place să sper. Să cred. Și, poate cel mai important lucru dintre toate, îmi place să învăț din greșeli. Cred că este esențial în viață să înveți să înveți din greșeli. Este poate chiar vital pentru propria evoluție și, de ce nu, pentru a-i putea îndemna pe alții.

M-am hotărât să-mi las fiecare sentiment să-mi scalde sufletul și, odată cu asta, să mă descarc de toate lucrurile care nu ar trebui să-și facă veacul prin sufletul și mintea mea. Viața e mult mai frumoasă, cu siguranță, trăind tot acel amalgam de emoții, de stări și de sentimente. Și mi-ar plăcea ca întreaga comunitate din care fac parte să realizeze asta.

***Articol scris pentru SuperBlog 2014.

GreenTek – îți taie din cheltuieli

Și acum probabil vă uitați la mine (adică la cuvintele de pe blogul meu), strâmbând grav din nas și întrebându-mă ce draci mai spun de data asta. Ei bine, GreenTek reprezintă energia verde (tehnologia verde). Sau cel puțin într-acolo vrea să bată. Iar, energia verde, după cum bine știm cu toții, înseamnă și economisire.

GreenTek susține și promovează corpurile de iluminat cu leduri. Iar eu, după ce am început să folosesc în toată casa becuri cu leduri, pot spune că sunt într-adevăr mult mai bune și consumă mai puțin (se vede asta în facturi și cifre de consum). Cu ce sunt mai bune? Mie personal, mi se pare că luminează mult mai bine față de becurile cu care tot omu0i obișnuit.

Și, ca să mă credeți pe cuvânt, am să vă și demonstrez că am trecut la becuri pe leduri.

Dacă mă întrebați de ce a ieșit poza ca mai sus, să știți că n-am nici cea mai vagă idee. Pur și simplu am apropiat telefonul de becul din lustră și, tadadadam, a ieșit ceea ce puteți admira mai sus. Să recunoaștem însă, este cât se poate de artistică. Am talent, de ce să nu recunoaștem, nu? Desigur, nu toată lumea trebuie să fie de acord cu mine. Dar, atâta timp cât eu cu mine suntem de acord, zic că nu mai prea contează și alte păreri.

Revenind la becurile minune, care scot poze artistice ca mai sus, sunt foarte economice. Un bec din ăsta, consumă vre 5-7W. Pe când un bec normal, consumă cam de la 40 de W în sus, pentru lustra mea, ca în cameră să fie o lumină cât de cât odihnitoare și suficientă activităților mele de cu seară. Așadar, într-o lustră cu 5 becuri, ajung la un consum sub un singur bec, care nu ar lumina suficient, într-o lustră. Economia este, așadar, cât se poate de vizibilă dacă se face un mic calcul matematic.

În plus, dacă mi se permite să aduc o astfel de remarcă, mie-mi par și mult mai drăguțe. Sunt mai mici și mai „sofisticate” (la ora asta vocabularul meu nu mă ajută să-mi aleg cele mai potrivite cuvinte). Se potrivesc mult mai bine în decor. Desigur, este o opinie pur personală și subiectivă. Voi nu aveți de ce să credeți același lucru ca mine. Eu am nebuniile mele care, uneori, trebuiesc pur și sipmplu luate ca atare și acceptate, nicidecum înțelese. E greu ca oamenii nebuni și cu multe doage lipsă, să fie înțelesi. Accept și-mi asum asta.

Ce-i drept, au un singur inconvenient. Sunt destul de scumpe. În jur de vreo 20 de lei un bec. Însă, garanția lor spune că este de vreun an de zile și, dacă vreunul din ele se strică în acest interval de timp, te duci frumos și le schimbi în locul de unde le-ai luat. În cazul meu, mă duc la Dedeman cu garanția și cutia și-mi iau alt bec, fără să mai plătesc vreun ban în plus, desigur.

În rest, trecând peste faptul că sunt destul de scumpe dar, chiar și dând atâția bani pe ele, îți scoți cheltuiala pe un an de zile și, făcând un calcul per total, ajungi la concluzia că dai mai puțini bani la curent ca înainte. Iar asta este, de fapt, ceea ce și urmărești, nu?

Iubesc viața. Iubește-o și tu.

Iubesc viața. Iubesc viața și nu pot să înțeleg cum de alții își permit să o piardă. Eu nu-mi permit să o pierd. Nu-mi permit nici măcar să mă joc cu ea, chiar dacă ea se joacă zilnic cu mine, fără ca măcar să-mi ceară voie, ori pur și simplu să mă anunțe. Iubesc viața poate și pentru că știu ce înseamnă să fii aproape să o pierzi. Dar și alții știu ce-nseamnă să pierzi o viață, nu neapărat pe a lor. Și ei probabil și-au pierdut rude, apropiați. Au suferit. Atunci, cum pot să-și permită să-și piardă propria viață, dacă pierderea vieții altora i-a îndurerat?

Iubesc viața. Viața e tot ceea ce trebuie să ai ca să poți să fii în viață. Să te bucuri de ea și de micile fericiri care ți se întâmplă. Iubesc viața pentru că ea îmi perminte să trăiesc, să respir și să explorez lumea. Să o descopăr până în adâncurile ei, iar apoi să mă bucur de ea  și împreună cu ea. Iubesc viața pentru frumusețile pe care mi le oferă zilnic. Pentru oamenii din viața mea și pentru fericirea noastră, împreună. Cu siguranță, fiecare în parte s-a bucurat de ceva măcar o dată-n viață, iar acel ceva i-a bucurat inima, sufletul și mintea. Astfel, cum poți renunța la viață, când amintirea unei fericiri te poate motiva în prinderea altei fericiri?

Aud în jurul meu, despre tot felul de accidente de-a dreptul tâmpite. Banale. Tâmpit de banale. Accidente de mașină ba din cauza unor stricăciuni nedepistate la timp, ba din cauza anumitor improvizații pentru a economisii banii dați pe piese mult prea scumpe și pe manoperele, de multe ori exagerate, ale service-urilor. Totuși, oamenii, dacă țin la cei din jurul lor, cât și la viața lor, ar trebuie, cred, să știe că există acum, pe meleagurile internetului, site-uri de pe care se pot informa cât costă anumite piese și cât de scumpe sunt într-adevăr, prin comparație cu prețurile lor de pe alte site-uri, cât și cu prețurile din magazinele de prin oraș, ori de la service-uri, precum este site-ul www.lincos.ro. Acum te poți informa. Trăiești în era asta a informației. E adevărat, circulă cu viteza luminii, dar și tu ești capabil să o prinzi așa, din zbor.

Viața e prețioasă. Atât a ta, cât și a celorlalți. Viața merită trăită. Merită simțită. Și merită dată mai departe. Nu te priva de ea și nu-i priva nici pe alții, prin greșelile tale. Ai doar grijă de ea, astfel având grijă și de cei din jurul tău. Trebuie, cred, să te prețuiești înainte pe tine, ca să-i poți prețui pe alții :).

Pățaniile promoterului Fan Brânză

Hei, dragi cititori! Îl știți pe promoter-ul Fan Brânză, al celor de la Delaco? Cu siguranță că-l știți. Toată lumea-l știe. Și, dacă vreți să vă cinstească cu brânza lui neprețuită, vă sfîtuiesc să-l lingușiți puțintel și să-i spuneți că i s-a dus vorba până și-n țara lui Verde Împărat, peste cele șapte mărți și șapte țări. Dar, dacă vreți să-i mângâiați orgoliul până în străfundurile lui, îi puteți spune că i s-a dus vestea pănă-n țara lui Brânză-mpărat.  Asta poate-l va îndupleca să vă dea o bucățică de brânză din cea pe care o avea, de fapt, de dat spre degustat.

Zic însă, dacă tot v-am făcut o mică introducere, să-l las pe el, adevăratul fan al brânzei, să continue cu acest articol, doar așa i-am promis. M-a rugat să-l las să-și spună ofurile și chinurile aici, pe blogul meu. Iar eu l-am lăsat. Așadar, las tastatura promoterului Fan Brânză:

Salutare, salutare, salutare, dragi cititori ai acestui blog. Sper că sunteți în fața monitoarelor acum, și-mi citiți rândurile. M-aș bucura să o faceți. Am multe să vă spun.

În primul rând, zic să mă prezint. Apoi, apoi mai vedem ce-i de făcut. Dar stați așa, mai e nevoie să mă prezint? Cred că mă știți cu toții. Sunt o vedetă. Toți fanii brânză sunt vedetă. Nu. Nu. Eu sunt vedeta vedetelor. Da, așa e mai bine. Ahh, ce-mi place când scriu. Nu mă contrazice nimeni. Și, dacă o faceți când citiți aceste rânduri, nu-i nicio problemă. Oricum, eu cu mine suntem de acord unul cu altul.

Pentru cine mă știe, așa, că azi sunt darnic, aveți un cub de brânză fiecare: 2 pe 2 centimetri, să nu vi se aplece. Țin doar la sănătatea voastră, să nu mi-o luați în nume de rău. Chiar, știați că doar fanii brânză adevărați pot să mănânce brânza Delaco? Adică eu, desigur. Voi.. ei bine de voi nu știu ce să zic, dar de asta sunt eu aici. Să am grijă de sănătatea voastră. Am un stomac puternic și sănătos. Eu mănânc brânză, iar voi vă săturați privindu-mă. Și nici nu-ngrașă procesul ăsta.

Pentru cine nu mă știe, aveți poza de mai sus. Și niciun cub de brânză, desigur. Dacă nu mă știți, înseamnă că nu sunteți fani brânză nici măcar cât negrul sub unghie. Deloc. Nada. Niente. Niet. (Tind să cred că ultimele două înseamnă de fapt altceva – dar lăsați asta, detaliu nesemnificativ).

Să vă spun ce-am pățit în ultima vreme, cu scorpia de șefa. Vrea să mă monitorizeze și să mă pună sub „atentă supraveghere” (am folosit ghilimelele ca să o citez – a se citi cu ton pițigăiat… altel n-are farmec). De ce? Asta nu-i prea complicat. Știu de ce: îi lipsește o doagă, două, trei, poate chiar toate.

A aflat că am speriat fătucele alea două, când voiau să deguste bunătate de brânză. Dar eu n-am vrut să le sperii. Eu am vrut să văd dacă-s adevărate fane brânză. Știți voi vorba aia mare din bătrâni: „cine se aseamănă se-adună”. Apăi, ele nu s-au asemănat cu mine, deci nu-s fane brânză cu adevărat. Dacă se-asemănau, nu se speriau. Ci-și apărau la rândul lor degustarea. Na poftiți, să vedeți și voi, ca să puteți să-mi dați apoi dreptate:

Le-ați văzut? Păi ce, speriatele alea-s fane brânză? Nici vorbă domnule. Nici vorbă. Se vede pe fața lor că n-au pic de stofă de brânză.

Apoi, a aflat de doamna care căuta să deguste brânză cu fum de fag. Dânsa da fan brânză adevărat! Doamna căuta brânză cu fum de fag, bine afumată. Și, eu, drăguț cum sunt, m-am oferit să o ajut. Și cum altfel puteam să o ajut dacă nu degustând și aflând care este cea mai afumată? Dar nu, șefa mea nu apreciază nimic, dar nimic. Iar acum vrea să mă pună sub o „atentă supraveghere” (vă rog, aceeași voce pițigăiată – pentru mai mult dramatism, desigur).

Însă cea mai amre supărare a fost pe faptul că nu m-am lăsat corupt. Dacă m-aș fi lăsat mituit, m-ar fi dat afară. Dacă nu m-am lăsat mituit, mă pune sub „atentă supraveghere”. Cine să mai înțeleagă femeile? CINE? Serios, pentru mine sunt o adevărată enigmă. Orice-ai face, nu-i bine. Ziceți voi acum, ce să fac? Să mă las corupt? Nu. Nu aș putea trăda brânza într-un asemenea hal. Este vorba totuși de brânză aici.

Adică ea voia să mă mituiască pentru o bucățică din gustoasa mea brânză, iar eu să fi acceptat o asemenea ofensă? Nici în ruptul capului.

M-am gândit (și încă mă gândesc), cum aș putea face să apăr minunăția de brânză de la Delaco, de fanii impostori. Îmi storc creierii de când m-am apucat să aștern aceste cuvinte în Word. Și, ca să vedeți că nu mi-am stors creierii degeaba și că se vede că am mâncat brânză (brânza-i sănătate curată, neică), am să vă spun trăsnăile care mi-au mai dat prin cap. Adică, dacă tot mi-am enervat șefa, măcar să o enervez de tot, corect. De ce să fiu sub o „atentă supraveghere”, când pot fi sub o „foarte mare atentă supraveghere”, nu? (păstrăm vocea pițigăiată – este esențială asupra cuvintelor din ghilimele)

Treaba stă cam așa, dacă mai vine vreun fan brânză semi-impostor:
-Oooo, brânză!!! Pot să gust?
-Da, desigur! Dar, ca să vă convingeți pe deplin, zic să vă uitați la mine cum le mănânc pe astea, cât de repede mă satur și cât de fericit sunt după ce le mănânc.
(hap, hap, hap – priviri stinghere aruncate asupra-mi)
-Așa, vedeți, sunt bune. Asta, ultima, micuță, e a dumneavoastră. Nu îngrașă.

I-am lăsat o bucățică să deguste. Nu se mai paote lua șefa de mine, corect? Dar, dacă vine un fan brânză cu adevărat impostor, treaba ar sta cam așa:
-Avem brânză! Brânză afumată cu fum de fag avem! Brânză avem! Brânză gustoasă Delaco!
-Aveți brânză cu fum de fag?
(Mă uit atent la față, o studiez: din laterale, din față, de sus și de jos. Observ o grimasă. Ahaaa!!! Mai multe grimase!! N-are stofă de fan brânză! Nu se potrivește!)
-Pardon? Aveam brânză. Nu mai avem
-Cum? Ați strigat clar: „AVEM BÂNZĂ!”
-Da, corect. Atunci, când am strigat, aveam brânză. Acum, nu mai avem. Era la trecut. Acum e la prezent. Atunci aveam, acum nu mai avem.
-Și asta de aici?
-S-a stricat. Vedeți? (o înfulec pe toată și mă las la pământ, iar fanul impostor pleacă).

Cam astea sunt ideile mele, după ce mi-am stors creierul de inspirație, până la ultima picătură. Dacă voi mai aveți altele, mult mai inventive, vă invit să vă spuneți părerea. Eu am să intru în secțiunea de comentarii și am să caut acolo. Fac totul ca șefa să vadă că eu sunt adevăratul fan brânză. Eu sunt fan adevărat! Mie-mi place brânza cu adevărat! Eu sunt străjerul brânzei! Falnicul străjer al brânzei…

Știu. Nu și-a luat la revedere de la voi, dragi cititori, așa cum ar fi trebuit. Dar o fac eu în locul lui. Acum, dacă aveți idei pentru el, chiar vă invit să i le împărtășiți. E om bun. Și iubește brânza ca nimeni altul. Însă doar fanii brânză adevărați ar putea înțelege asta!

***Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Când spun gutuie, tu la ce te gândești?

Când spun gutuie, nu te gândești în mod normal la chestia aia mare, galbenă și care crește în Gutui?

Desigur că o faci. Orice om normal ar gândi așa. În afară de mine, desigur.

Bine, recunosc, până nu de mult timp și eu mă gândeam la o gutuie, ca cele de mai sus, atunci când mi se spunea de o gutuie. Și mi se încrețea gura, la cât de acră știu că e. Și mi se făcea poftă, desigur, căci acriturile trag la alte acrituri, corect?

Acum, când spui gutuie, nu mă mai gândesc la o gutuie. Nu mă mai pot gândi la o gutuie. Primul lucru care îmi vine în minte este: „Tu știai că există un site gutuie.ro care nu are nicio legătură cu vreo gutuie?”. Da. Există. Nu vă mint. Și, dacă nu mă credeți, puteți chiar să verificați. Un search pe Google, întrebări la prieteni prin strânga și prin dreapta. D-astea.

Gutuie.ro nu este nicidecum un site cu gutui, după cum v-am mai spus. Și nu, nici cu fructe. Și nici cu legume. Și nici cu pomi fructiferi. Și cu nimic din ce v-ar putea duce cu gândul la o gutuie. Gutuie.ro este un site în care găsiți așa: flipchart, ecusoane, bibliorafturi, instrumente de scris și alte din astea de birotică și papetărie, precum și jucării, mobilă, articole pentru bucătărie etc. Abstract, nu? Adică ce gutuie v-ar duce cu gândul la cele de mai sus? Și totuși așa ceva există. Așa că, tocmai de aceea, de când am aflat de site-ul gutuie.ro, atunci când aud prima dată de o gutuie mă duc cu gândul la site și nicidecum la faimosul și cunoscutul fruct. Nu.

Pentru mine personal, chestia asta este una dintre cele mai abstracte și mai ciudate lucruri întânlnite în mediul online, de când îl tot străbat în lung și-n lat. Până acum, am întâlnit site-uri al căror nume să aibă legătură în totalitate cu conținutul lor. Dar, dacă stai stă te gândești mai bine, astfel de site-uri, precum gutuie.ro, care nu au nicio legătură cu lucrul la care fac referire, rămân mult mai repede în atenția cititorului sau a cumpărătorului. Cel puțin, la mine așa s-a întâmplat. Dacă s-ar fi numit site-papetarie sau papetarie sau mai știu eu cum altfel, cu siguranță nu l-aș fi reținut și nu mi-aș fi adus aminte de el și în alt context decât cel strict legat de birotică și papetărie. Desigur, nu în toate cazurile este posibil să se întâmple la fel.

Acum, ca o încheiere, aș fi curioasă tu ce părere ai? Ai reține mai ușor site-uri al căror nume nu ar avea nicio legătură cu conținutul?

Și eu care credeam că japoneza-i limbă străină…

Până să intru în lumea IPL-ului, să scotocesc până în cele mai întunecoase cotloane, credeam că japoneza-i o limbă străină. M-am înșelat. Japoneaza-i o limbă cât se poate de accesibilă și ușor de învățat. Trebuie doar să ai talent la desen și clar vei fi un maestru într-ale japonezei. Ca mine, spre exemplu.

Sursă: Daniela Bojincă (arhivă proprie)

Vedeți. E ușor de scris în japoneză. Oricine o poate face. Până și eu, care habar nu am ce am scris în poza de mai sus. Cu siguranță însă, caricaturile de mai sus au o însemnătate pentru japonezi. Și, fără să-mi fi dat seama, geniul din mine a reușit să scrie chiar vreo propoziție, oricare ar fi ea. Totuși, ca să nu ziceți că vă aduc jigniri, sau mai știu eu ce, m-am semnat :).

Dar zic să las la o parte limba japoneză, la care v-am demonstrat că mă pricep de minune. Zic să trec la limbajul IPL, limbaj care, pe mine personal, m-a băgat pentru început în ceață. E mai complicat decât credeam. Noțiunile sale nu sunt ușor de digerat fără o atenție sporită.

Ok. Știu. V-am aburit de tot. Ce înseamnă IPL? Ei bine, IPL se referă la tehnologia epilării definitive. Tehnologie despre care am mai vorbit și cu altă ocazie și despre care am spus că aș încerca-o cu plăcere. De ce? Din comoditate și din pur și simplul fapt că urăsc epilarea cu ceară. E dureroasă, iar eu nu sunt adepta durerii și a masochismului. În plus, epilarea definitivă este mult mai practică și mai confortabilă, iar eu mă bucur că tehnologia evoluează și în această lume în care se impune frumusețea sub anumite standarde. Acum, standardele frumuseții pot fi atinse mult mai ușor și cu mai puține chinuri.

Probabil, la fel ca mine, vă întrebați cum funcționează mai exact această nouă tehnologie IPL. Eu am studiat mult problema. O studiez de câteva luni de zile, având în vedere că am o piele sensibilă. Dar, după lungi cercetări, am ajuns la concluzia că, folosită cât mai rațional, fără a fi aplicată în exces, nu dăunează. Totuși, cum acționează mai exact tehnologia IPL, astfel încât epilarea, în timp desigur, să fie definitivă? Ei bine, aceasta se face pe baza unui impuls luminos, aplicându-se teoria fototermolizezi (distrugere prin căldură termică), în care energia optică împiedică creșterea firului de păr pe viitor și, în timp după cum spuneam (nu se aplică această tehnologie în momentul ăsta, iar de mâine nu-ți mai crește niciun fir de păr), rezultatul va fi acesta:

Sursă:
-imagini silkn.ro
-text: personal – Daniela Bojincă

Tehnologia IPL, acționează în timp. Nu are un efect definitiv pe moment, iar efectele definitive se pot vedea, de la caz la caz, chiar și după 18-24 de luni, conform studiilor. Efecte vizibile apar după patru-șase ședințe, iar continuarea peste 8 ședințe se face pentru a putea fi aplicată epilarea definitivă și asupra firelor ce nu screscuseră încă. Acest fapt se datorează tocmai celor trei etape de mai sus, prin care trebuie să treacă firul de păr, ca stagnarea creșterii lui să fie definitivă, ulterior fiind doar temporară. Tocmai de aceea aplicarea tehnologiei fototermolizei selective trebuie aplicată cu grijă (fără să fie expusă la soare piele ulterior și utilizând creme de protecție), cât și având în vedere toate detaliile pielii (legate de sensibilitate).

Acum, cum se aplică tehnologia IPL? Simplu. Folosind un epilator IPL.

Sursă: slikn.ro

Epilatorul IPL de mai sus, pe numele lui Silkn Sensepil, care funcționează, desigur, pe bază de lumină pulsată, cu ajutorul fototermolizei selective, trimite impulsuri către firul de păr (750 de impulsuri), care sunt absorbite de firul de păr cu ajutorul melaninei (este responsabilă cu absorția lumini), generându-se căldură și astfel distrugându-se firul de păr (creșterea lui începe să stagneze). De asemenea, este delicat cu pielea sensibilă, protejând-o.

Desigur, acesta este unul dintre epilatoare. Mai există și altele care pot crește numărul de pulsații spre exemplu, în funcție de nivel. Eu am dat doar un exemplu cât se poate de simplu și de avantajos, căci un epilator IPL este mult mai ieftin față de drumurile costisitoare pe la tot felul de saloane.

Acum, dacă eu v-am spus părerea mea despre epilarea definitivă, sunt curioasă care este a voastră și dacă ați apela la ea. Eu una, după cum am mai spus, aș încerca. Sunt pro evoluției tehnologiei și anti durere.

***Acest artciol a fost scris pentru SuperBlog 2014

Inspirația mea s-a dus la vale…

N-am un titlu potrivit pentru acest post. Și cred că nu o să am nici după ultimul punct al acestui text. Dar am să încerc, pe parcurs ce trag cu cleștele de inspirație, să găsesc unul.

Inspirația mea, s-a dus la vale. (Și tocmai am hodărât într-un consiliu, pe loc, eu cu mine, ca acesta din urmă să fie titlul acestei postări. I se potrivește). M-a lăsat singură, să tremur de frig într-un halat de baie. Simt că nu mai am inspirație. A început să nu-mi mai placă să scriu la comandă. A început, de fapt, să nu-mi mai placă nimic, căci nici pentru propriile mele idei, nu mai ai idei (dacă înțelegeți ce vreau să spun).

Când mi se dă o temă, inspirația mea o ia la goană și strigă tare: „NUU MAI VREAU! NU!  Descurcă-te singură”. Și pleacă. Acum, spre exemplu, nici nu a mai stat să-i spun ideea articolului. A plecat dinainte să afle că tema-i a mea. Și plecată a rămas. Probabil mă urmărește și așteaptă să mă ridic de pe scaunul ăsta din fața laptopului. Atunci o să știe că am terminat și o să se-ntoarcă la mine să îmi facă capul calendar cu enșpe mii de chestii care nu-și au efectiv rostul și care nu m-ar ajuta cu nimic. Dar așa e ea… inspirația mea. Iar eu încerc să o las în pace și să o accept așa cum e. N-aș vrea să o supăr mai tare și să mă părăsească de tot. Ar fi în stare să facă asta. Și probabil dacă nu i-ar fi puțin milă de mine, m-ar părăsi chiar acum. M-ar lăsa să-mi storc creierii pe vecie pentru a pune măcar un cuvânt pe hârtie. E bună și mila asta la ceva, din câte se pare. Pe mine mă ajută deși, de obicei, nu o suport și nu o doresc în viața mea. Urăsc mila din jurul meu, atunci când ea apare. Ăsta-i însă un caz excepțional. Trebuie să accept mila ei. TREBUIE.

Aș cam încheia. Îmi pare rău de inspirația mea să o știu acum în frig, pe-afară. Se plimbă cam de mult și, dacă acum stă și mă pândește, probabil stă în același loc. Nici măcar nu se mișcă să se mai încălzească. Vrea să se întoarcă la mine. Probabil nu-i chiar atât de scorpie și ține și ea la mine la fel de mult cum țin și eu. Cu siguranță ține la mine și nu e vorba doar de milă. Altfel, poate într-o zi chiar ar fi plecat și nu s-ar mai fi întors veci pururi, corect?

Mă duc. Mă duc să-mi chem inspirația înapoi, în casă.

Să fie oare internetul atât de rău pe cât pare?

Eu zic că NU!

Pentru mine cel puțin, internetul nu a avut un impact negativ cum tinde să aibă pentru ceilalți. Eu văd internetul ca pe o comunitate foarte mare. O comunitate care îți poate aduce multe beneficii, precum ar fi dezvoltarea personală căci, în primul rând, trebuie să avem în vedere propria noastră evoluție.

Am descoperit internetul pe când eram în clasa I. Dar nu l-am descoperit tocmai în profunzimea lui. Pentru mine, pe atunci, internetul însemna MIRC. Țin minte că stăteam lângă tata și lângă mama când vorbeau cu prietenii lor de prin alte părți. Era mai interesant decât vorbitul la telefon, pe vremea aia.

Apoi, cu trecerea timpului, ai mei m-au lăsat să petrec mai mult timp în fața calculatorului. Nu mult, dar atât cât să învăț să folosesc calculatorul, cât și să mă învăț cu internetul și lumea lui. Și, tot bâjbâind și bâjbâind, am ajuns să mă pricep mai bine ca mentorul meu, tata. Nu degeaba se spune că elevul își depășește profesorul de cele mai multe ori. Eu fac parte din aceste fericite cazuri.

Ca să merg tot în ordine cronologică, am să vă spun că-n școala generală am dat peste Hi5. Mi se părea interesant. Mă fascina. Și strânsesem în jurul meu o comunitate. Comunitatea mea de prieteni din offline, căci pe atunci cam așa stăteau lucrurile. Dădeai cerere de prietenie cui cunoșteai. Sau cel puțin eu făceam asta. Ulterior, la începerea liceului, am descoperit Facebook-ul. Nu era de foarte mult timp lansat pe piață. Era la început. Dar cu o interfață mult mai plăcută ca a Hi5-ului. Și cu mult mai mulți oameni care erau fascinați de el. Pe atunci am zis să-l încerc. Acum, nu m-aș mai despărți niciodată de el. Și asta nu pentru că sunt vreo dependentă. Nu. Aș putea oricând renunța la calculator și internet pentru o vacanță în natură. Acum nu m-aș putea despărți de el datorită faptului că a adus în viața mea mulți oameni frumoși. Foarte mulți oameni frumoși. Oameni care m-au ajutat să mă dezvolt. Oameni care mi-au oferit ajutorul lor și unii chiar experiența lor de-o viață. Mi-au oferit sfaturi. Mi-au alinat suferința atunci când am avut nevoie. Pe scurt, mi-au fost alături.

În jurul Facebook-ului și a internetului, în general, există o comunitate mare, formată din comunități mai mici. Ca o multinațională, cu mai multe sedii și departamente. Eu fac parte din mai multe comunități mici, comunităti care s-au format în jurul blogurilor. Comunități de oameni minunați, plini de voie bună, de idei, inspirație și cuvinte frumoase. Una dintre aceste comunități ar fi chiar comunitatea SuperBlog, despre care aș vrea să și vorbesc, căci merită.

Comunitatea SuperBlog s-a format în jurul concursului cu acelaș nume. Când am pășit pentru prima dată ca membru oficial prin participarea mea, anul trecut, în 2013, eram stingheră. Nu mă simțeam a fi tocmai la locul meu, dar am zis să stau până la capăt. Să văd cum este până la capăt, indiferent de cât de dur e traseul și de oamenii pe care-i întâlnesc și care, din anumite puncte de vedere strict subiective, nu-mi plac. De-a lungul concursului am întâlnit fel și fel de oameni. Unii care să rezoneze cu mine, și alții cu care să nu pot avea efectiv tangențe ulterioare. Totuși, comunitatea care se strânsese online, nu era nici pe departe la fel de frumoasă ca acea comunitate care s-a întâlnit în offline, la Gala SuperBlog din decembrie. Atâția oameni care uitaseră cu totul de punctaje și de locurile din clasament. Atâția oameni care erau doritori să se vadă și față în față, nu doar profil în profil. Oameni dornici să-și împărtășească gândurile și experiența acumulată pe durata concursului. Oameni care cu câteva seri înainte spuseseră că nu mai participă și nu mai vor să audă de așa ceva, promiteau acum că se vor reînscrie pentru a ne putea reîntâlni. Cu mulți dintre ei, am rămas prietenă. Cu mulți dintre ei m-am reîntâlnit în diverse circumstanțe: alte gale, alte proiecte blogosferice. Iar noi eram mereu împreună, povestind prin pauze ce am mai făcut de când nu ne-am mai văzut și cum ne pregătim să abordăm concursurile care vin și, mai ales, cum abia așteptăm să ne revedem la Gala SuperBlog din decembrie 2014.

Pentru mine, cum spuneam și la început, internetul nu a avut deloc un impact negativ. Absolut deloc. Pe mine m-a ajutat să mă dezvolt alături de oameni, atât în online, cât și în offline. Internetul, deși te ține legat de un calculator/tabletă/telefon ca să-l poți accesa, uneori te scoate și din casă. Și asta e minunat. Internetul e minunat căci, poate dacă nu ar fi fost el, cu siguranță nu aș fi ajuns să cunosc toți acei oameni frumoși: de la participanți, până la organizatori și sponsori. Pentru a fi frumos și folositor, cred că internetul trebuie folosit cu cap.

Articol înscris în competiția SuperBlog 2014.

Priviri și gânduri aruncate prin fereastră

Lenjerii-hoteluri. Călătorii-avion. Concerte-discursuri. Singurătate-tristețe. Prefăcătorie-fericire. Minciună-reușită. Deznădejde-eșec. Mereu între două drumuri. Mereu între două puncte. Două locații. Alte sentimente.

Ajunsese deja la hotel. Deschisese ușa. Intrase. Nu știa dacă culorile erau vesele sau triste. Ei îi păreau doar întunecate. Știa că dacă avea să-nchidă ochii printre ele, pica în mrejele coșmarurilor și a viselor negre. Nu voia asta. Nu-i plăceau camerele reci și pustii. Nu-i plăcea singurătatea și, simțea că în prezența ei nu era suficientă pentru a răzbi zidul singurătății. Se simțea precum un fir plăpând de iarbă la poalele Zidului Chinezesc. Cum ar fi putut distruge un fir plăpând de iarbă, primăvara, Zidul Chinezesc?

Stătea în întunecimea camerei și încerca să privească în jur. Căuta obiecte. Le distingea. Le mângâia cu privirea și se întreba câți alții o mai făcuseră înaintea ei și cum o parte din sufletul fiecăruia rămăsese prinsă în obiectele din fața ei. Îți trecea degetele peste tapetul pereților și încerca să-și imagineze toate acele persoane care mai făcuseră asta înaintea ei, gândindu-se dacă o parte din ADN-ul lor rămăsese imprimat în cutele tapetului.

Privea pe fereastră. Își alegea mereu camere de hotel, la ultimul etaj, cu o priveliște de ansamblu asupra orașului . Adora să ptereacă o parte din noapte privind către luminițele ce păreau că-i stau la picioare și o venerau. Desigur, era doar în imaginația ei, iar ea știa asta. Contempla imaginea de dincolo de fereastră și spera ca o altă persoană să se uite în același punct, iar privirile invizibile să li se interescteze. Asta o făcea să nu se mai simtă atât de singură. Faptul că privirea ei se intersecta cu a altora, poate la fel de singuri, o făcea, inexplicabil, să se simtă mult mai puternică. Să prindă viață. O viață din care avea să le dăruiască, puțin câte puțin, zilelor ce aveau să urmeze. Și că pentru a primi viață, trebuia să dea la rândul ei viață. Așa că dădea viață sentimentelor, gândurilor și imaginație. Spera ca asta să fie de ajuns.

Se întoarce. Privește patul de hotel și lenjeria fără cute. Îi plăcea ca lenjeria să fie perfect întinsă și nu înțelegea de ce viața nu putea fi precum lenjeria. Perfectă. De ce viața ei avea o înșiruire de cute imense, de suișuri și de coborâșuri abrupte? De ce viața trebuia să fie complicată și nu simplă. Simplă și perfect întinsă precum lenjeria de pat a hotelului. I-ar fi plăcut să-și poată călca cutele. Să le întindă. Dar știa că dacă avea să facă asta, să-și îndrepte viața precum o lenjerie de pat, nu ar mai fi avut parte de fericire și extaz, iar sentimentele, gândurile și simțirile ei ar fi fost cu totul plate. Fără nicio formă asupra căreia să te poți focusa și contempla. Nicio formă care să merite dedicație și implicare.

Nu. Nu știa ce-și dorea. Nu știuse niciodată. Punea mereu fiecare lucru în antiteză. Se juca cu gândurile și cu sentimentele. Le punea întrebări fără să primească niciun răspuns, căci răspunsurile erau aceleași gânduri întrebătoare. Niciodată nu putea să-și lămurească dubiile. Dar știa că fiecare lucru se întâmplă cu un scop, iar destinul ei îi pregătea mereu câte ceva, el fiind cel care avea toată răspunsurile ei pierdute. Aștepta doar să-l întâlnească. Știa că-l va întâlni într-o zi. Iar în ziua aceea își va lămuri toate nelămuririle. Era ziua aia în care avea să închidă ochii pentru totdeauna. Ziua din care avea să stea la taină, pentru o veșnicie, cu destinul ei. Nu se grăbea să-l întâlnească, dar nici nu stătea pe loc.

O poveste de dimineață, spusă la ceas de seară

Știți, poveștile ascund întotdeauna o urmă de adevăr. Ele pornesc de la o premisă adevărată întotdeauna. Iar mai apoi, în jurul ei, se construiește întreaga poveste. O poveste în care nu mai ai abilitatea de a distinge adevărul de neadevăr. O poveste care te lasă în suspans. Iar suspansul te încântă. Astăzi vreau și eu să plec de la o premisă adevărată și să construiesc în jurul ei o poveste. Nu știu dacă o să-mi reușească, dar cel puțin am să încerc.

Să-ncepem povestea, zic.

Se spune că zilele ce stau sub semnul numărului 13, îți poartă ghinion. Ea neagă asta și-și dorește în fiecare zi, din tot sufletul, să dărâme din temelii acest mit, căci ea este născută într-o zi de 13. Marți, 13. Pentru ea, însăși faptul că s-a născut îl consideră un noroc. A prins viață și s-a bucurat de ea cu toată ființa. Îi plăcea să se lase dimineața mângâiată de razele soarelui și să respire aerul proaspăt, iar seara să adorma în brațele razelor lunii. Iubea tot ce o înconjura. Iubea zilele de 13. Iubea zilele de marți. Iubea, de fapt, fiecare zi în parte și fiecare secundă a vieții ei.

Se trezea în fiecare zi, de dimineață. Era precum un ceas elvețian. Și acum face la fel, dar parcă o poveste nu mai e la fel de frumoasă dacă nu folosești timpurile trecutului. Când soarele ajungea în puncutul în care indica orele 6 ale dimineții, ea deschidea pentru prima dată ochii. Nu avea nevoie de un ceas care să-i indice ora. Intensitatea luminii îi era suficientă, împreună cu poziția soarelui. Apoi, când vremea se făcea să fie urâtă, simțea pur și simplu natura. Învățase să-i simtă pulsul. Știa pur și simplu. Încă de când era copil, se uita pe cer după soare și-și dădea seama cât e ceasul. Iar apoi studiase și luna. Îi învățase și ei intervalul orar, pentru nopțile în care genele nu voiau să i se împreune. Noaptea aceea, despre care și vreau să vă vorbesc, fusese la fel. O noapte nedormită. O noapte în care-și spusese poverile stelelor și lunii. O noapte în care își împărtășise lacrimile și singurătatea cu ele. Fusese o noapte tristă, căci viața ei nu era întotdeauna fericită, indiferent cât de mult o iubea.

Plângea de fiecare dată când simțea casa goală. Dulapurile masive, din stejar, îi păreau lipsite de importanță. Patul îi părea rece și gol, iar pereții întunecați și triști. Totul în jurul ei era lipsit de viață. Tocmai de aceea, uneori, lăsa păianjenii să-și facă pânze în colțurile camerelor. Simțea că o așteaptă cineva, în fiecară după-masă, să răsucească cheia-n ușă. Singurătatea își mai pierdea din intensitate.

În noaptea aia plânsese din nou în urma brațelor calde ce nu o mai încălzeau și a șoaptelor dulci ce o dezmierdau. Spera ca imensitatea de dincolo de fereastră să-i acorde ascultarea și iubirea de care avea nevoie. Însă doar razele soarelui de dimineață reușeau să-i mai dea speranță pentru o nouă zi. Să o liniștească. Razele soarelui și cafeaua, căci pentru ea era o cafea specială.

Când razele soarelui începuseră să-i străpungă fereastra transparentă, s-a ridicat de pe scaunul pe care stătuse chircită. Și-a făcut gimnastica de dimineață și a coborât pe scările lăcuite, din lemn, în bucătărie. A mângâiat expresorul de cafea. I-a sărutat cu ochii gravura și i-a dat drumul să-i facă cafeaua. Era cafeaua iubirii ei. Un el, care acum nu-i mai alunga singurătatea, îi cumpărase expresorul dintr-un magazin online cu expresoare. Fusese un cadou luat de ziua ei, dar dorit de amândoi. Și, pentru că voiau să-i imprime și lui iubirea lor, și-au gravat numele pe el. Se bucurau de fiecare lucru făcut împreună.  Se bucurau să meargă la piață, să-și piardă o zi întreagă ca el să-și caute încălțăminte, ori ca ea să-și găsească o rochia perfectă. Se bucurau de excursii. De nopțile nedormite și de povești.

Într-o zi însă dispăruseră toate astea. El plecase și nu se mai întorsese. Nu-și luase nimic. Nici măcar expresorul philips profesional. Ei îi rămăsese cafeaua. Cafeaua iubirii lor. Cafeaua îi dădea de atunci puterea de fiecare zi. O făcea să se simtă învingătoare. O ajuta să răzbească în lume. O făcea să se simtă puternică în fața tuturor și să doboare zidul problemelor din fiecare zi. Era o cafea specială într-adevăr. Pentru ea, cafeaua, am putea spune că era o super-putere, căci din femeia lipsită uneori de viață, încercănată și suferindă, o transforma în femeia puternică și luptătoare. Într-o învingătoare.

Deseori se uita la cafea și încerca să-și citească viitorul. Sau dacă nu, măcar să-și vadă trecutul, fericirea, iubirea. Nu reușea niciodată. O vedea mereu la fel de negricioasă. Aroma ei însă, aroma ei îi aducea aminte de sărutările lui dulci. Și asta îi dădea forță și, spera să-l revadă într-o zi fie și numai la colț de stradă, pentru o clipită. Într-un timp îl aștepta înapoi. Apoi voia doar explicații. Iar într-un final a mai încetat să-și mai dorească ceva în afară de o simplă privire. Cafeaua îi era sufiecintă încât să-l simtă dimineața aproape. Îl trezea în propria ei minte, apoi îl adormea la loc. Făcea asta în fiecare dimineață, încât ajunsese să i se pară a fi normal. Cafeaua îi era suficientă să-i simtă mirosul, respirația, sărutările. Cafeaua ajunsese să-i fie drogul sufletului ei. Alinarea suferinței. Trezirea la realitate și bifarea în calendar pentru încă o zi frumoasă de viață. O viață care la sfârșitul zilei îi părea de fiecare dată plină de reușite și în fiecare dimineață plină de tristețe și amăgiri. Totuși, iubea viața și nu considera nicicând că 13-le a fost ghinionul iubirii lui.

Știți, este într-adevăr o poveste pornită de la o premisă adevărată și construit ulterior în jurul ei un adevăr ușor deformat, căci poveștile nu se spun niciodată altfel.Și sunt sigură că dacă ar citi și ea, s-ar bucura de felul în care am spus eu povestea. Și poate mi-ar da și mie o ceașcă din cafeaua pe care nu o împarte niciodată cu nimeni, căci e cafeaua iubirii ei și a lui. N-ar vrea să transforme iubirea într-un triunghi. Îi place să fie o linie dreaptă între două puncte. Atât.

Accesoriul meu de preț

V-am spus că am avut cândva un ceas mecanic-automatic? Cred că v-am mai spus, cu siguranță. Ei bine, ceasul acela l-am pierdut în ziua când făceam 17 ani. Era tare drăguțel. Mic, argintiu și nu mă stresa niciodată cu schimbatul bateriei (că n-avea), cu fixatul orei în caz că ceasul stătea pe loc (că se fixa singură), plus că îmi arăta ziua. Și luna. Și punctele, cât și limbile ceasului, erau fosforescente. Era un ceas simpatic foc. Îmi plăcea, iar acum, la 3 ani de atunci, încă îi mai duc dorul. Și am mereu moemente melancolice în care îmi amintesc și de el. Doar nu mă lăsa niciodată să întârzii undeva și nici să pot băga vreo scuză.

După ce am pierdut minunăția aceea de ceas, tata nu s-a mai încumetat să-mi cumpere unul la fel de scump (era ceas elvețian), așa că mi-a luat unu pe quartz și mult mai ieftin cu care, sinceră să fiu, nu mă împac deloc. Dar absolut deloc. I se duce bateria când îți e lumea mai dragă. Se blochează indicatorul zilei, iar eu mă iau după el de obicei. Când nu a mers, nici măcar nu știam ce zi este. Și aveam impresia că e marți, când era joi toată ziua.  Trăiam, practic, în trecut. Și mă simțeam incompletă fără ceasul meu de toate zilele, chiar dacă nu-l agreez eu prea tare. Și tind să cred că sentimentu ăsta-i reciproc. (da.. știu.. un ceas nu are sentimente… dar ceasul meu e special!!!)

De curând însă, din  pură întâmplare, am dat peste reduceri ceasuri. Și-am găsit un ceas exact cum am vrut eu, căci la ei pe site au posibilitatea de a-ți alege ceasul potrivit ție, în funcție de diferite criterii. Singurul lucru care nu-mi place la el, este culoarea prea aurie. Nu-i tocmai pe gustul meu. În rest, are toate calitățile care m-ar face să cumpăr în secunda doi un ceas și anume: este mecanic-automatic are geamul din cristal mineral, carcasa din oțel inoxidabil, la fel ca și brățara de altfel, închidere de tip fluture, în plus este rezistent la apă și se poate personaliza. Inspirație să ai, că restul vine automat de la sine.

Și, dacă vă întrebați cumva cum arată ceasul, ei bine am să vă las o poză cu el mai jos. Cu siguranță o să vă placă (și, poate nu o să fiu singura nebună căreia nu-i place culoarea, dar modelul i se pare chiar drăguț). Dacă tot îl pot personaliza, sper să-l fac argintiu.

Acum, dacă eu v-am spus care este accesoriul meu de preț și de care nu mă despart, sunt curioasă în a afla care este al vostru. Deci?

Hai să-ți recomand un loc pentru team building

Straja.

Dacă ai fost vreodată la Straja, știi ce zic. Dacă nu ai fost, mă apuc să-ți spun de ce recomand eu această locație, structurat cum îmi place mie, dându-ți numai și numai argumente pro pentru un team building la Straja.

1. În primul rând pentru că Straja este cocoțată-n vârful muntelui. Aer curat. Sănătate. Peisaje de nedescris. Și inspirație din plin. Acum, doar știți că mie îmi place muntele la nebunie și, dacă ar fi să vă recomand ceva în lumea asta, primul lucru pe care vi l-aș spune ar fi să escaladați munții și să vă bucurați de frumusețea lor.

2. Apoi, dacă-i vorba de munte, clar e vorba de multă inspirație. Știți, eu când sunt la munte mă plesnește-n moalele capului toată inspirația din Univers. Pun cap la cap tot felul de idei creative, le aștern pe hârtie, ori pe laptop. Reușesc să mă coordonez mult mai bine pe mine, cât și proiectele pe care le am în desfășurare, ori în care particip. Ce îmi place însă cel mai mult este faptul că dau naștere altor idei.

3. La Straja, precum și în orice altă zonă de munte, îți încarci bateriile și ești mereu fresh. Deci ce altă zonă de pe globul ăsta Pământesc să fie mai bună pentru team building, dacă nu la munte, la Straja? Ce alt loc revigorant și care să vă inspire mereu cu tot felul de idei creative, mai cunoașteți?

4. Un team building la munte, fie că este vorba despre o tabără la Straja de ski, ori de un cantonament la Straja pentru sportivi, se lasă mereu cu lucruri frumoase precum noi prietenii și un loc în care vei vrea mereu să revii. Plus că, dacă tot te duci iarna acolo, cu siguranță te vei îndrăgosti de pârtiile de ski. Asta ți-o spun sigur. E testat pe propria piele.

5. La Straja, în zona asta frumoasă a Munților Parâng, oriunde te-ai caza, te lași inspirat de piscurile munților, de brazi și de toată natura înconjurătoare care este o splendoare. Dar eu nu-ți recomand să te cazezi chiar oriunde. Îți recomand să te cazezi la Vila Alpin. Am fost acolo, deci îţi spun din surse sigure că deşi ei zic că ar fi de 3***, este chiar de mai multe. Vila Alpin îți oferă relaxare de care ai nevoie pentru ca tu să fii mereu fresh și inspirat în idei creative. În plus, este foarte aproape de pârtii și de telescaun.

Sursă: Vila Alpin Straja

6. Ca să fii mereu creativ și inspirat atunci când faci parte dintr-un team building, ai nevoie și de plimbări. Plimbările acționează din punct de vedere psihologic asupra creativității tale, stimulând-o pozitiv, iar în Straja sunt o multitudine de trasee montane de care te poți bucura din plin, marcate frumos, de la foarte ușoare, la medii și dificile.

7. Ultimul motiv pentru care trebuie să faci un team building la Straja, de orice fel, mai ales dacă nu ai fost vreodată, este pentru că Straja reprezintă o frumusețe naturală ca Pământului. Este locul ăla în care chiar dacă te-ai dus de enșpe mii de ori, ți-ai dori să revii mereu pentru că nu suporți să ai doar peisajele vii în minte pentru prea mult timp, ci vrei să le (re)vezi live, pe viu.

Acum, dacă am spus ce influență ar avea cadrul natural de la Straja, cât și ospitalitatea gazdelor (vezi punctul 5) și anume influențarea creativității și inspirației, zic să vă povestesc puțin și cum aș vedea eu o activitate de team building la Straja.

O săptămâna în vârf de munte, pentru mine cel puțin, dar sunt sigură că și pentru alții, e tot ceea ce ar fi necesar creativității și inspirației. 7 zile, la Vila Alpin, în cel mai confortabil loc de acolo, mi-ar liniști și veghea somnul de frumusețe. Apoi, eu m-aș vedea într-o tabără de ski la Straja, căci e activitatea mea favorită iarna, ori, pe timp de primăvară/vară/toamnă, m-aș vedea la Straja în expediții montane. Un team building în expediții montane. Cât de tare ar fi asta, nu? Sau un team building care să aibă ca scop (re)marcarea traseelor turistice. Așa aș simți că ajut cu ceva la dezvoltarea stațiunii și las ceva benefic celorlalți, în urma mea. Sau poate un team building bazat pe concursuri în parcul de aventură de la Straja, care să-ți solicite la maximum adrenalina și dorința de a te întrece pe tine însuți? Nici ăsta n-ar fi un lucru de lăsat, ori de amânat. Ori, pentru că tot sunt blogger, poate ar surâde un team building care să aibă în vedere promovarea stațiunii atât pe teritoriul țării, cât și în străinătate. Cu siguranță ar crește potențialul turistic atât la nivel de țară, cât și la nivel de stațiune. Dacă s-ar unii o mare parte din bloggeri în promovarea stațiunii Straja, cu siguranță ar ieși ceva frumos. Bloggerii se pricep destul de bine la team building. Am putea spune că, în anumite situații, îl mănâncă chiar pe pâine. Orice activitate de team building ar fi, pe orice tematică, cu siguranță la final ar ieși un produs final cu care echipa s-ar mândri și ar ajuta comunitatea stațiunii, căci aerul curat și liniștea din vârf de munte, împreună cu peisajele minunate, ar contribui la sporirea ideilor creative și cât mai inspirate. Ar lăsa un gust plăcut și productiv pentru întreaga echipă. Pentru mine, o activitate de team building pe creste de munți ar reprezenta un singur lucru și, implicit, o singură stare: minunăția.